Autori > Mark Twain
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 22
Se napustira spre casa lui Sherburn, zbierînd şi chiuind ca pieile roşii, gata-gata sa calce-n picioare pe oricine li s-ar fi ivit în cale. Era ceva de speriat, în fruntea gloatei alergau o droaie de copii, ţipînd cît îi ţinea gura şi-n-cercînd sa se dea la o parte. La ferestre se strînsera ciorchine capete de femei; în copaci se caţarasera o sumedenie de baieţi negri, iar pe dupa garduri, în lungul uliţei, stateau si priveau alţi flacai şi fete, care-o luau la goana si se tupilau cînd gloata se apropia de ei. Multe femei si fete plîhgeau şi ţipau, îngrozite.
Glota se strînse buluc în faţa gardului casei lui Sherburn, facînd un taraboi de nu-ţi mai puteai auzi nici gîndurile.
- Spargeţi gardul, fraţilor! strigara cîţiva.
Apoi se auzira trosnete şi pîrîituri si gardul se prabuşi. Cei din faţa se rostogolira peste el, ca un val, dînd buzna în ograda nu prea încapatoare.
In clipa aceea, Sherburn se ivi în cerdac, ţinînd în mîna o flinta cu ţeava dubla. Ramase acolo, liniştit şi semeţ, fara sa scoata o vorba. Galagia se potoli, iar valul se trase niţel înapoi. Sherburn statea neclintit şi se uita la ei în tacere. Tacerea asta te scotea din minţi. Sherburn îşi plimba tacticos privirile peste mulţime si-n locul unde si le oprea, oamenii încercau sa-l înfrunte, dar se lasau pagubaşi numaidecît, coborîndu-şi pleoapele si privind chiondorîs.
Sherburn începu deodata sa rîda, dar într-un fel ciudat, neplacut, care te facea sa scraşneşti, de parc-ai fi muscat dintr-o pîine plina cu nisip.
Apoi rosti rar si cu dispreţ:
— Va sa zica, aşa? V-a venit chef sa linşaţi pe careva? Sa mori de rîs, nu alta! Va închipuiţi ca aveţi destul curaj ca sa linşaţi un barbat? Fiindca sînteţi îndeajuns de viteji ca sa va legaţi de nişte biete muieri parasite si sa le tavaliţi în catran si-n fulgi, credeţi c-o sa va mearga sa va atingeţi şi de un barbat?! Haida-de! Un barbat sadea n-are de ce sa se teama nici de zece mii de-alde voi, cîta vreme nu loviţi pe la spate si mai e şi lumina pe-afara. Ştiu eu ce va poate pielea! M-am nascut şi am crescut aici, în Sud, si am umblat şi prin Nord, aşa ca ma cam pricep la oameni. Mai toţi sînt nişte fricoşi. Ai din Nord se lasa calcaţi în picioare de primul venit şi p-orma se duc acasa şi se roaga Domnului sa le dea harul rabdarii, în Sud, un barbat, unul singur, a oprit ziua-n amiaza mare o diligenta plina de oameni si i-a jefuit pe toţi. Gazetele va tot spun ca sînteţi viteji nevoie-mare si v-a intrat în cap ca sînteţi mai breji ca alţii, cînd, de fapt, sînteţi toţi o apa si-un pamînt. De ce nu-i spînzura pe ucigaşi juraţii voştri? Fiindca li-e teama ca nu cumva sa primeasca noaptea un glonţ în ceafa de la prietenii ucigaşilor. Şi au dreptate sa se teama; de-aia juraţii îi achita întotdeauna pe ucigaşi. Ei, şi-ntr-o noapte se gaseşte un barbat care se duce însoţit de vreo suta de fricoşi si-l linşeaza pe netrebnic. Rau aţi facut ca n-aţi adus cu voi macar un barbat; şi-n al doilea rînd, rau aţi facut ca nu v-aţi pus maştile si n-aţi venit pe întuneric. Aţi adus cu voi o jumatate de barbat, pe Buck Harkness, şi daca nu l-aţi fi avut nici pe-asta, v-aţi fi pierdut vremea sporovaind de-a surda. Nu prea aveaţi chef sa veniţi încoace, aşa-i? Omul de rînd nu trage la harţa si la primejdie. Şi voi asijderea. Dar cînd o jumatate de om ca Buck Harkness asta se apuca sa strige: "Linsaţi-l! Linsaţi-l!" vi-e frica sa daţi înapoi, ca nu cumva sa se vada ca sînteţi nişte laşi, şi-atunci urlaţi ca bezmeticii, va atîrnaţi de pulpana neispravitului si veniţi valvîrtej, jurînd c-o sa faceţi si-o sa dregeţi. O gloata e tot ce poate fi mai vrednic de plîns. Iar, armata ce-i? Tot o gloata, care se lupta nu fiindca oamenii ei ar fi curajoşi din fire, ci fiindca-s mulţi, si fiindca li-e frica de ofiţeri. Dar o gloata care n-are nici un barbat în fruntea ei e şi mai vrednica de plîns. Şi-acum, hai, luaţi-va calcîiele la spinare şi cara-ţi-va acasa, tîrîturilor! Aici, în Sud, daca vrei sa linşezi pe cineva, nu se poate decît pe întuneric, cu maşti pe obraji si sub comanda unui barbat. Caraţi-va şi luaţi cu voi şi jumatatea de om care v-a adus! încheie el ridicînd ameninţator flinta, cu degetul pe tragaci.
Oamenii se dadura numaidecît înapoi, risipindu-se care încotro. Buck Harkness se tîra în urma tuturor, cu o mutra plouata. Cît despre mine, as fi putut sa mai stau, da n-aveam nici un chef.
M-am dus la circ şi m-am tot învîrtit pe-acolo, pîn-a trecut paznicul — şi-atunci, ţusti! m-am strecurat pe sub cort. Aveam la mine piesa de un pol şi ceva marunţiş, dar ma gîndeam ca nu strica sa pastrez banii, fiindca niciodata nu ştii ce ţi se poate întîmpla cînd te afli departe de casa, printre straini. Oricît de prevazator ai fi, tot nu-i destul. Nu zic, face sa cheltuieşti banii pe circ, cînd n-ai încotro, da n-are nici un rost sa fii mîna sparta.
Era un circ în toata legea. Sa-i fi vazut pe artişti! Cînd au intrat în arena, n-am pomenit ceva mai frumos: veneau calari, perechi-perechi, cîte un domn şi-o doamna, cot la cot; barbaţii, vreo douazeci la numar, purtînd doar izmene şi tricouri, calareau desculţi si fara scari, cu mîi-nile lipitede coapse. Femeile, frumoase foc, semanau cu nişte regine si purtau rochii scumpe, bucsite cu diamante. Cine ştie cîte milioane de dolari costau rochiile astea! în viaţa mea n-am vazut ceva mai grozav. Rînd pe rînd s-au ridicat în picioare pe cai şi-au început sa se învîrta în jurul arenei, înmladiindu-se cu graţie. Barbaţii, înalţi şi zvelţi, îşi aplecau uşor capetele sub pînza cortului, iar femeile, cu rochii de matase ce li se înfoiau în jurul coapselor ca petalele trandafirilor, pareau nişte umbrele minunate. Alergau din ce în ce mai repede, dansînd şi ridicînd în aer cînd un picior, cînd celalalt, în timp ce caii se aplecau tot mai mult, iar starostele trupei se învîrtea mereu în jurul stîlpului din mijlocul arenei, plesnind din biciuşca şi strigînd: Hi! Hi! în spatele lui, clovnul facea fel de fel de ghiduşii, care mai de care jnai nastruşnice.
Curînd, toţi calareţii slobozira haţurile. Femeile îşi lipira mlinele de coapse, iar barbaţii îşi încrucişara bra-ţele pe piept. Sa fi vazut ce se mai aplecau caii! Şi-aşa, unul dupa altul, intrau în arena şi ieşeau, dupa ce faceau o plecaciune grozava în faţa spectatorilor, care aplaudau înnebuniţi de placere.
Pe arena circului se savîrseau adevarate minuni. Publicul se tavalea de rîs privind nazdravaniile clovnului, care n-avea astîmpar. N-apuca bine starostele sa-i spuna o vorba, ca el îi şi trîntea în obraz una din glumele lui fara pereche. Nu puteam pricepe cum naiba-i treceau prin cap atîtea deodata si cum de le brodea aşa de repede şi aşa de bine. Mie nu mi-ar fi trecut prin cap atîtea glume nici într-un an întreg.
Dupa cîtva timp, un beţiv încerca sa intre în arena, zicînd ca vrea şi el sa calareasca, cica se pricepea de minune. Degeaba încercara sa-l opreasca, nici nu voia sa auda. Reprezentaţia încetase din pricina lui. Spectatorii începura sa-l huiduiasca şi sa-si rîda de el. Scos din fire, beţivanul facu galagie, întarîtîndu-i şi mai mult pe spectatori. Cîţiva dintre ei se ridicara de pe banci şi se repezira spre arena, strigînd: "Daţi-i una! Afara cu el!". Vreo doua muieri începura sa ţipe. Atunci starostele trupei se simţi dator sa rosteasca un mic discurs, zicînd ca spera ca spectacolul nu va mai fi tulburat şi ca daca beţivanul fagaduieşte sa nu mai faca scandal, o sa-i dea voie sa-ncalece, numai sa se poata ţine pe cal. Publicul încuviinţa rîzînd, iar zurbagiul se sui pe un cal, care nu-maidecît începu sa sara şi sa dea din copite, tîrînd dupa el doi grajdari ai circului care i se agaţasera de haţuri, ca sa-l opreasca. Beţivanul se atîrnase de greabanul animalului şi, la fiece saritura, picioarele i se balabaneau în aer. Spectatorii, care se ridicasera de la locurile lor, aclamau şi rîdeau cu lacrimi.
In cele din urma, în ciuda grajdarilor care tot trageau de haţuri, calul scapa din strînsoare si porni valvîrtej jur-împrejurul arenei, cu nataraul ala agaţat de greabanul lui, balabanindu-si pana la pamînt cînd un picior, cînd celalalt. Publicul sa înnebuneasca, nu alta. Pe mine însa treaba asta nu ma îndemna deloc sa rîd. Tremuram pentru viaţa lui. Deodata însa beţivanul se opinti, apuca haţurile si sari în picioare pe spinarea calului, apoi dadu drumul haţurilor şi ramase aşa, în vreme ce calul gonea ca turbat. Se ţinea drept şi cu atîta uşurinţa, de parca în viaţa lui nu pusese rachiu în gura. Fara veste, începu sa-şi smulga ţoalele de pe el, azvîrlindu-le în aer, de se facu întuneric. Una peste alta, lepada vreo şaptesprezece rînduri de haine. Acum parea zvelt şi chipeş, îmbracat într-un costum fain si pestriţ de-ţi lua ochii. Dupa ce-si domoli armasarul cu pleasna biciului, sari jos, facu o plecaciune de toata frumuseţea şi porni ţopaind spre vestiar, în vreme ce spectatorii urlau de placere si uimire.
Sa fi vazut ce mutra a facut starostele trupei cînd şi-a dat seama ca fusese dus de nas — şi înca de unul din oamenii lui! Şmecherul ala scornise totul din capul lui, fara sa spuna nimanui o vorba! Drept sa spun, nu-mi venea nici mie la socoteala ca ma prinsesem, dar ştiu ca n-aş fi vrut sa fiu în pielea starostelui nici pentru o mie de dolari.
Pe legea mea, or fi fiind pe lume circuri mai de soi ca asta, dar eu unul nu le-am vazut pîn-acum. Oricum pentru mine era un circ grozav şi ori de cîte ori mi-o mai ieşi în cale, s-a asigurat de un client.
In aceeaşi seara am dat şi noi o reprezentaţie. N-a venit multa lume, doar vreo duzina de persoane — cît sa-ţi scoţi cheltuielile. Au rîs tot timpul, scoţîndu-l din sarite pe duce. Nu-i vorba, spectatorii n-au avut rabdare sa stea pîna la sfîrsit si-au plecat cu toţii, afara de un baieţaş care adormise. Ducele zicea ca badaranii aştia din Arkansas nu-s în stare sa-l guste pe Shakespeare si ca le trebuie cu totul altceva — nişte comedioare ieftine, ba poate chiar ceva şi mai rau.
- Ştiu eu care-i genul lor! spuse el.
A doua zi de dimineaţa ducele facu rost de nişte coli mari de hîrtie de împachetat şi de niţica vopsea neagra şi mîzgali cîteva afişe pe care le lipi pe zidurile caselor din tîrg. Pe afişe scria:
IN SALA JUDECĂTORIEI!
Numai trei seri!!!
Tragedienii de renume mondial
DAVID GARRICK-JUNIOR
şi
EDMUND KEAN-SENIOR
De la teatrele din Londra şi de pe Continent zguduitoarea lor tragedie
GIRAFA REGELUI
sau
MINUNEA REGEASCA!!!
Cinzeci de cenţi intrarea
In josul afişului statea scris cu litere uriaşe:
INTRAREA FEMEILOR ŞI COPIILOR INTERZISA
- Daca nici chestia asta nu i-o aduce în sala, se cheama ca eu nu cunosc Arkansasul! spuse ducele.
Glota se strînse buluc în faţa gardului casei lui Sherburn, facînd un taraboi de nu-ţi mai puteai auzi nici gîndurile.
- Spargeţi gardul, fraţilor! strigara cîţiva.
Apoi se auzira trosnete şi pîrîituri si gardul se prabuşi. Cei din faţa se rostogolira peste el, ca un val, dînd buzna în ograda nu prea încapatoare.
In clipa aceea, Sherburn se ivi în cerdac, ţinînd în mîna o flinta cu ţeava dubla. Ramase acolo, liniştit şi semeţ, fara sa scoata o vorba. Galagia se potoli, iar valul se trase niţel înapoi. Sherburn statea neclintit şi se uita la ei în tacere. Tacerea asta te scotea din minţi. Sherburn îşi plimba tacticos privirile peste mulţime si-n locul unde si le oprea, oamenii încercau sa-l înfrunte, dar se lasau pagubaşi numaidecît, coborîndu-şi pleoapele si privind chiondorîs.
Sherburn începu deodata sa rîda, dar într-un fel ciudat, neplacut, care te facea sa scraşneşti, de parc-ai fi muscat dintr-o pîine plina cu nisip.
Apoi rosti rar si cu dispreţ:
— Va sa zica, aşa? V-a venit chef sa linşaţi pe careva? Sa mori de rîs, nu alta! Va închipuiţi ca aveţi destul curaj ca sa linşaţi un barbat? Fiindca sînteţi îndeajuns de viteji ca sa va legaţi de nişte biete muieri parasite si sa le tavaliţi în catran si-n fulgi, credeţi c-o sa va mearga sa va atingeţi şi de un barbat?! Haida-de! Un barbat sadea n-are de ce sa se teama nici de zece mii de-alde voi, cîta vreme nu loviţi pe la spate si mai e şi lumina pe-afara. Ştiu eu ce va poate pielea! M-am nascut şi am crescut aici, în Sud, si am umblat şi prin Nord, aşa ca ma cam pricep la oameni. Mai toţi sînt nişte fricoşi. Ai din Nord se lasa calcaţi în picioare de primul venit şi p-orma se duc acasa şi se roaga Domnului sa le dea harul rabdarii, în Sud, un barbat, unul singur, a oprit ziua-n amiaza mare o diligenta plina de oameni si i-a jefuit pe toţi. Gazetele va tot spun ca sînteţi viteji nevoie-mare si v-a intrat în cap ca sînteţi mai breji ca alţii, cînd, de fapt, sînteţi toţi o apa si-un pamînt. De ce nu-i spînzura pe ucigaşi juraţii voştri? Fiindca li-e teama ca nu cumva sa primeasca noaptea un glonţ în ceafa de la prietenii ucigaşilor. Şi au dreptate sa se teama; de-aia juraţii îi achita întotdeauna pe ucigaşi. Ei, şi-ntr-o noapte se gaseşte un barbat care se duce însoţit de vreo suta de fricoşi si-l linşeaza pe netrebnic. Rau aţi facut ca n-aţi adus cu voi macar un barbat; şi-n al doilea rînd, rau aţi facut ca nu v-aţi pus maştile si n-aţi venit pe întuneric. Aţi adus cu voi o jumatate de barbat, pe Buck Harkness, şi daca nu l-aţi fi avut nici pe-asta, v-aţi fi pierdut vremea sporovaind de-a surda. Nu prea aveaţi chef sa veniţi încoace, aşa-i? Omul de rînd nu trage la harţa si la primejdie. Şi voi asijderea. Dar cînd o jumatate de om ca Buck Harkness asta se apuca sa strige: "Linsaţi-l! Linsaţi-l!" vi-e frica sa daţi înapoi, ca nu cumva sa se vada ca sînteţi nişte laşi, şi-atunci urlaţi ca bezmeticii, va atîrnaţi de pulpana neispravitului si veniţi valvîrtej, jurînd c-o sa faceţi si-o sa dregeţi. O gloata e tot ce poate fi mai vrednic de plîns. Iar, armata ce-i? Tot o gloata, care se lupta nu fiindca oamenii ei ar fi curajoşi din fire, ci fiindca-s mulţi, si fiindca li-e frica de ofiţeri. Dar o gloata care n-are nici un barbat în fruntea ei e şi mai vrednica de plîns. Şi-acum, hai, luaţi-va calcîiele la spinare şi cara-ţi-va acasa, tîrîturilor! Aici, în Sud, daca vrei sa linşezi pe cineva, nu se poate decît pe întuneric, cu maşti pe obraji si sub comanda unui barbat. Caraţi-va şi luaţi cu voi şi jumatatea de om care v-a adus! încheie el ridicînd ameninţator flinta, cu degetul pe tragaci.
Oamenii se dadura numaidecît înapoi, risipindu-se care încotro. Buck Harkness se tîra în urma tuturor, cu o mutra plouata. Cît despre mine, as fi putut sa mai stau, da n-aveam nici un chef.
M-am dus la circ şi m-am tot învîrtit pe-acolo, pîn-a trecut paznicul — şi-atunci, ţusti! m-am strecurat pe sub cort. Aveam la mine piesa de un pol şi ceva marunţiş, dar ma gîndeam ca nu strica sa pastrez banii, fiindca niciodata nu ştii ce ţi se poate întîmpla cînd te afli departe de casa, printre straini. Oricît de prevazator ai fi, tot nu-i destul. Nu zic, face sa cheltuieşti banii pe circ, cînd n-ai încotro, da n-are nici un rost sa fii mîna sparta.
Era un circ în toata legea. Sa-i fi vazut pe artişti! Cînd au intrat în arena, n-am pomenit ceva mai frumos: veneau calari, perechi-perechi, cîte un domn şi-o doamna, cot la cot; barbaţii, vreo douazeci la numar, purtînd doar izmene şi tricouri, calareau desculţi si fara scari, cu mîi-nile lipitede coapse. Femeile, frumoase foc, semanau cu nişte regine si purtau rochii scumpe, bucsite cu diamante. Cine ştie cîte milioane de dolari costau rochiile astea! în viaţa mea n-am vazut ceva mai grozav. Rînd pe rînd s-au ridicat în picioare pe cai şi-au început sa se învîrta în jurul arenei, înmladiindu-se cu graţie. Barbaţii, înalţi şi zvelţi, îşi aplecau uşor capetele sub pînza cortului, iar femeile, cu rochii de matase ce li se înfoiau în jurul coapselor ca petalele trandafirilor, pareau nişte umbrele minunate. Alergau din ce în ce mai repede, dansînd şi ridicînd în aer cînd un picior, cînd celalalt, în timp ce caii se aplecau tot mai mult, iar starostele trupei se învîrtea mereu în jurul stîlpului din mijlocul arenei, plesnind din biciuşca şi strigînd: Hi! Hi! în spatele lui, clovnul facea fel de fel de ghiduşii, care mai de care jnai nastruşnice.
Curînd, toţi calareţii slobozira haţurile. Femeile îşi lipira mlinele de coapse, iar barbaţii îşi încrucişara bra-ţele pe piept. Sa fi vazut ce se mai aplecau caii! Şi-aşa, unul dupa altul, intrau în arena şi ieşeau, dupa ce faceau o plecaciune grozava în faţa spectatorilor, care aplaudau înnebuniţi de placere.
Pe arena circului se savîrseau adevarate minuni. Publicul se tavalea de rîs privind nazdravaniile clovnului, care n-avea astîmpar. N-apuca bine starostele sa-i spuna o vorba, ca el îi şi trîntea în obraz una din glumele lui fara pereche. Nu puteam pricepe cum naiba-i treceau prin cap atîtea deodata si cum de le brodea aşa de repede şi aşa de bine. Mie nu mi-ar fi trecut prin cap atîtea glume nici într-un an întreg.
Dupa cîtva timp, un beţiv încerca sa intre în arena, zicînd ca vrea şi el sa calareasca, cica se pricepea de minune. Degeaba încercara sa-l opreasca, nici nu voia sa auda. Reprezentaţia încetase din pricina lui. Spectatorii începura sa-l huiduiasca şi sa-si rîda de el. Scos din fire, beţivanul facu galagie, întarîtîndu-i şi mai mult pe spectatori. Cîţiva dintre ei se ridicara de pe banci şi se repezira spre arena, strigînd: "Daţi-i una! Afara cu el!". Vreo doua muieri începura sa ţipe. Atunci starostele trupei se simţi dator sa rosteasca un mic discurs, zicînd ca spera ca spectacolul nu va mai fi tulburat şi ca daca beţivanul fagaduieşte sa nu mai faca scandal, o sa-i dea voie sa-ncalece, numai sa se poata ţine pe cal. Publicul încuviinţa rîzînd, iar zurbagiul se sui pe un cal, care nu-maidecît începu sa sara şi sa dea din copite, tîrînd dupa el doi grajdari ai circului care i se agaţasera de haţuri, ca sa-l opreasca. Beţivanul se atîrnase de greabanul animalului şi, la fiece saritura, picioarele i se balabaneau în aer. Spectatorii, care se ridicasera de la locurile lor, aclamau şi rîdeau cu lacrimi.
In cele din urma, în ciuda grajdarilor care tot trageau de haţuri, calul scapa din strînsoare si porni valvîrtej jur-împrejurul arenei, cu nataraul ala agaţat de greabanul lui, balabanindu-si pana la pamînt cînd un picior, cînd celalalt. Publicul sa înnebuneasca, nu alta. Pe mine însa treaba asta nu ma îndemna deloc sa rîd. Tremuram pentru viaţa lui. Deodata însa beţivanul se opinti, apuca haţurile si sari în picioare pe spinarea calului, apoi dadu drumul haţurilor şi ramase aşa, în vreme ce calul gonea ca turbat. Se ţinea drept şi cu atîta uşurinţa, de parca în viaţa lui nu pusese rachiu în gura. Fara veste, începu sa-şi smulga ţoalele de pe el, azvîrlindu-le în aer, de se facu întuneric. Una peste alta, lepada vreo şaptesprezece rînduri de haine. Acum parea zvelt şi chipeş, îmbracat într-un costum fain si pestriţ de-ţi lua ochii. Dupa ce-si domoli armasarul cu pleasna biciului, sari jos, facu o plecaciune de toata frumuseţea şi porni ţopaind spre vestiar, în vreme ce spectatorii urlau de placere si uimire.
Sa fi vazut ce mutra a facut starostele trupei cînd şi-a dat seama ca fusese dus de nas — şi înca de unul din oamenii lui! Şmecherul ala scornise totul din capul lui, fara sa spuna nimanui o vorba! Drept sa spun, nu-mi venea nici mie la socoteala ca ma prinsesem, dar ştiu ca n-aş fi vrut sa fiu în pielea starostelui nici pentru o mie de dolari.
Pe legea mea, or fi fiind pe lume circuri mai de soi ca asta, dar eu unul nu le-am vazut pîn-acum. Oricum pentru mine era un circ grozav şi ori de cîte ori mi-o mai ieşi în cale, s-a asigurat de un client.
In aceeaşi seara am dat şi noi o reprezentaţie. N-a venit multa lume, doar vreo duzina de persoane — cît sa-ţi scoţi cheltuielile. Au rîs tot timpul, scoţîndu-l din sarite pe duce. Nu-i vorba, spectatorii n-au avut rabdare sa stea pîna la sfîrsit si-au plecat cu toţii, afara de un baieţaş care adormise. Ducele zicea ca badaranii aştia din Arkansas nu-s în stare sa-l guste pe Shakespeare si ca le trebuie cu totul altceva — nişte comedioare ieftine, ba poate chiar ceva şi mai rau.
- Ştiu eu care-i genul lor! spuse el.
A doua zi de dimineaţa ducele facu rost de nişte coli mari de hîrtie de împachetat şi de niţica vopsea neagra şi mîzgali cîteva afişe pe care le lipi pe zidurile caselor din tîrg. Pe afişe scria:
IN SALA JUDECĂTORIEI!
Numai trei seri!!!
Tragedienii de renume mondial
DAVID GARRICK-JUNIOR
şi
EDMUND KEAN-SENIOR
De la teatrele din Londra şi de pe Continent zguduitoarea lor tragedie
GIRAFA REGELUI
sau
MINUNEA REGEASCA!!!
Cinzeci de cenţi intrarea
In josul afişului statea scris cu litere uriaşe:
INTRAREA FEMEILOR ŞI COPIILOR INTERZISA
- Daca nici chestia asta nu i-o aduce în sala, se cheama ca eu nu cunosc Arkansasul! spuse ducele.
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 22
Aceasta pagina a fost accesata de 591 ori.