Autori > Mark Twain
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 23
Ducele şi regele se canonira toata ziua sa înjhebeze o scena, o cortina si o rampa — adica un şir de luminari, în schimb, în seara aceea sala se umplu vîrf, cît ai bate din palme. Cînd vazu ca nu mai încape nimeni, ducele pleca de la uşa de intrare şi trecu prin culise în scena. Proţapindu-se în faţa cortinei, rosti o scurta cuvîntare în care-si lauda marfa, zicînd ca tragedie senzaţionala ca asta nu s-a vazut înca pe lume. Dupa ce trancani despre piesa şi despre Kean-senior, care juca rolul al mai principal, ducele ridica cortina, taman în clipa cînd socoti ca publicul e aţîţat la culme şi nu mai poate de nerabdare. In clipa urmatoare aparu şi regele, tîrîndu-se în patru labe, gol-pusca şi vopsit din cap pîna-n picioare în toate culorile curcubeului. Şi ... dar mai bine sa lasam restul înfaţişarii sale. Arata ceva de speriat, dar şi grozav de caraghios. Oamenii se prapadeau de rîs. Cînd ispravi cu scalîmbaielile si se rostogoli afara din scena, spectatorii aplaudara si zbierara aşa de tare, ca regele trebui sa se întoarca si s-o ia de la-nceput, nu o data, ci de doua ori. Şi o vaca s-ar fi tavalit de rîs vazînd giumbuşlucurile tontului aluia batrîn.
In cele din urma, ducele trase cortina si, dupa ce se înclina în faţa publicului, spuse ca din pricina angajamentelor urgente pentru teatrul Drury Larie din Londra, unde s-au si vîndut toate biletele, marea tragedie avea sa mai fie jucata doar de doua ori în localitate.
Dupa ce mai facu o plecaciune, le spuse ca în caz ca a izbutit sa-i distreze si sa-i înveţe cîte ceva, le-ar ramîne îndatorat daca ar binevoi sa-şi îndemne prietenii sa vina si ei la spectacol.
Vreo douazeci de voci zbierara:
— Ce, s-a şi terminat? Asta-i tot?
— Da — raspunse ducele.
A urmat o tevatura nemaipomenita.
— Ne-au tras pe sfoara! urlau spectatorii, scoşi din minţi. Apoi se ridicara în picioare şi se repezira spre scena si spre vestiţii tragedieni.
Dar un galigan chipeş sari de pe o banca şi racni mai tare ca toţi:
— Fraţilor, staţi niţel! Vreau sa va spun doar o vorba. (Oamenii se oprira s-asculte.) Aşa-i, am fost traşi pe sfoara, si-nca cum! Dar n-are rost s-ajungem de rîsul tîrgului şi sa nu ne putem spala de ruşinea asta cît om trai. Eu zic sa plecam în linişte de-aici şi sa le vorbim şi celorlalţi despre spectacol, ca sa vina si ei. Aşa, o sa fim cu toţii în aceeaşi oala. Nu-i mai cuminte aşa?
— Aşa-i, asa-i! Are dreptate judele! strigara ceilalţi într-un glas.
— Atunci, aşa ramîne. Nu spuneţi nimanui c-am fost traşi pe sfoara. Duceţi-va acasa şi sfatuiţi pe fiecare sa vina sa vada tragedia.
A doua zi, tot tîrgul nu vorbi decît despre frumuseţea spectacolului, iar seara, sala se umplu din nou pîna la refuz si publicul înghiţi galusoa, la fel ca la prima reprezentaţie.
Dupa spectacol, m-am întors cu regele şi cu ducele şi-am cinat pe pluta; cam pe la miezul nopţii, ai doi ne poruncira, mie si lui Jim, sa pornim cu pluta la vale şi s-o ascundem cu vreo doua mile mai jos de tîrg.
A treia seara, sala se umplu şi mai vîrtos, de data asta cu oamenii care vazusera spectacolul în primele doua seri. Aflîndu-ma la intrare, lînga duce, am bagat de seama ca toţi cei care intrau aveau buzunarele burduşite sau isi ascundeau sub haina ceva ce nu mirosea deloc a odicolon, ci mai degraba a oua clocite, varza stricata şi alte alea. Puteam sa jur ca-n sala intrasera şi nişte pisici moarte — le ştiu eu bine mirosul. Sa tot fi fost vreo şaizeci şi patru de bucaţi.
M-am strecurat în sala, dar n-am putut ramîne mai mult de un minut; amestecul de duhori era prea tare pentru nasul meu.
Cînd vazu ca sala era arhiplina, ducele dadu cîţiva gologani unui flacau, rugîndu-i sa-i ţina puţin locul la uşa, apoi porni spre ieşire.
Eu dupa el. Cînd am ajuns afara, îmi zise, pe întuneric:
— Ia-o la picior pîna ieşi din tîrg şi p-orma tuleşte-o la pluta, închipuie-ţi ca te fugareşte diavolul, auzi?
Am luat-o la fuga, iar el m-a urmat. Am ajuns împreuna la pluta, în mai puţin de doua secunde, pluta porni la vale, spre mijlocul rîului. Era o noapte întunecoasa şi liniştita. Nimeni nu scotea o vorba. Ma gîndeam ca nenorocitul ala de rege are acum de furca cu publicul. Cînd colo, peste cîteva clipe îl vazui tîrîndu-se afara din wigwam.
— Ei, cum a mers treaba de data asta, duce? întreba el.
Nici nu daduse prin tîrg, pezevenghiul.
Am aprins felinarul abia cînd am ajuns cu vreo zece mile mai jos de tîrg. Ne-am aşezat sa cinam, iar ducele şi regele s-au tavalit de rîs, amintindu-şi de festa pe care le-o jucasera tîrgoveţilor.
— Ce mocofani! Ce tembeli! spunea ducele. Puteam sa jur ca prima serie o sa-şi ţina gura ca sa-i bage si pe ailalţi la apa. Şi ştiam ca a treia seara au de gînd sa ne umfle, socotind ca le-a venit şi lor rîndul. Ce n-aş da sa le vad mutrele, acum ca le-a venit rîndul! Aş da aricit ca sa vad si eu ce-au sa faca. Te pomeneşti c-au sa traga un chef, ca provizii si-au adus destule!
In cele trei seri, potlogarii agonisisera patru sute şaizeci şi cinci de dolari! In viaţa mea n-am vazut atîta banet strîns cu japca în felul asta.
Dupa ce adormira si-ncepura sa traga la aghioase, Jim rupse tacerea:
— Asculta, Huck, pe tine nu te mira cum se poarta regii aştia?
— Nu ma mira deloc.
— De pe, Huck?
— Pai, aşa li-e firea. Cred ca toţi sînt la fel.
— Bine, Huck, dar regii aştia ai noştri sînt nişte pramatii, zau!
— Asta zic si eu. Pe cîte ştiu, toţi regii sînt nişte pramatii.
— Zau?
— N-ai decît sa citeşti despre ei în orice carte de istorie, si-o sa-ţi dai seama. Uita-te la Henric al optulea; al nostru-i un înger pe lînga ala. Uita-te şi la Carol al doilea, la Ludovic al paispelea, la Ludovic al cinşpelea, la Iacob al doilea, la Eduard al doilea, la Riehard al treilea si la alţi, patruzeci de regi, şi la toate heptarhiile saxone, care-au facut atîta taraboi pe vremuri. Ţii, sa-l fi vazut pe Henric al optulea cînd era flacau! Era o gradina de baiat, nu alta! Nu trecea zi fara sa-şi ia o nevasta si-a doua zi poruncea sa i se taie capul, cu nepasarea cu care ar fi cerut nişte jumari. Zicea: "Aduceţi-o pe Nell Gwynn" I-o aduceau, iar a doua zi dimineaţa spunea: "Taiaţi-i capul!" Şi i-l taiau. "Aduceţi-o pe Jane Shore!" zicea el. Şi ea-venea. "Taiaţi-i capul!" spunea el, a doua zi. Şi-i-l taiau. "Chemaţi-o pe frumoasa Rozamunda" — şi frumoasa Rozamunda se înfaţişa numaidecît. A doua zi dimineaţa regele striga: "Taiaţi-i capul!". Le silea pe fiecare din ele sa-i spuna cîte o poveste si nu s-a lasat pîna n-a strîns o mie şi una de povesti din astea, pe care le-a pus p-orma într-o carte de-i zicea Judecata de apoi. Drept sa-ţi spun, mai potrivit nume nici ca se putea. Ma Jim, tu nu-i cunoşti pe regi, da eu îi ştiu bine: Boşorogul asta al nostru e unul dintre ai mai de treaba regi din toata istoria. Uita-te la Henric ala. Intr-o buna zi i se nazareşte dumnealui sa se-ncontreze cu ţara noastra. Şi ca crezi ca face? Ii da cumva de ştire ca sa-i lase timp sa se pregateasca? Da de unde! Hodoronc-tronc, azvîrle-n mare tot ceaiul de pe corabiile din portul Boston, îi trage o declaraţie de independenţa şi-şi pofteşte duşmanul sa vina, daca-i da mîna. Aşa lucra dumnealui, nu dadea niciodata ragaz adversarului. Pe tat-su, ducele de Wellington, începuse sa-l cam banuiasca de ceva. Da crezi ca i-a spus-o sau ca i-a cerut socoteala? Da de unde! L-a înecat ca pe-un pisoi, într-un poloboc cu posirca. Ce crezi ca facea cînd careva îşi uita banii lînga el? îi şterpelea numaidecît. Sa zicem ca-l plateai pentru o treaba oareşcare şi se întîmpla sa nu te ţii de capul lui: facea totul pe dos. Cînd deschidea gura, era jale: daca n-o închidea repede la loc, minciunile ieşeau buluc, una dupa alta. Vezi ce fel de paduche era Henric ala? Sa fi fost el în locul astor doi, le-ar fi tras tîrgoveţilor o pacaleala şi mai si. Nu zic c-ai nostri-s nişte mieluşei, fiindca, daca stai sa le judeci ispravile, nu-s deloc nişte mieluşei, dar pe langa ala sînt aur. Ce mai încolo-ncoace, regii sînt regi si trebuie sa le-nghiţi cîte unele. Toţi sînt nişte pramatii. De aşa au fost crescuţi, ce sa le faci!
— Dar bine, Huck, asta pute al dracului!
— Toţi put la fel, Jim. N-ai ce-i face. Istoria nu ne arata cum poate fi schimbat mirosul regilor.
— Ducele mai merge, oarecum ...
— Da, un duce e altceva. Dar nu-i cine ştie ce deosebire. Asta al nostru nu-i prea de soi. Cînd se-mbata, nici cu lupa nu l-ai putea deosebi de-un rege.
— Sa ştii, Huck, ca-s satul de ei, mi s-a urît sa-i tot vad.
— Şi mie la fel, Jim. Dar cu aştia n-avem încotro. Trebuie sa ne amintim ca sînt ce sînt si sa-i rabdam. Cîteodata, as vrea s-aud de-o ţara care-a scapat de regi!
La ce bun sa-i spun lui Jim ca aştia nu erau rege şi duce sadea? Ar fi fost zadarnic. Şi apoi, între noi fie vorba, aştia nu se deosebeau cu nimic de ai adevaraţi.
M-am dus la culcare si Jim nu m-a sculat cînd mi-a venit rîndul sa stau de veghe. De la o vreme facea destul de des treaba asta. Cînd m-am trezit în zori, şedea acolo cu capul între genunchi si se caina amarnic. M-am facut ca nu bag de seama. Ştiam eu ce-l doare: se gîn-dea la nevasta şi la copii, care ramasesera hat-departe. I se rupea inima de dorul lor. Nu mai fusese niciodata atît de departe de-ai lui, şi sînt sigur ca ţinea la ei la fel ca oamenii albi. Poate sa vi se para curios, dar eu unul aşa socot. I se întîmpla deseori sa se vaicareasca şi sa ofteze, mai ales noaptea, cînd credea ca dorm. îl auzeam spunînd: "Sarmana mea Lizabeth! Bietul meu Johnny! Saracuţii de voi! E tare greu! N-o sa va mai vad poate niciodata, niciodata!"
Jim asta era un negru tare de treaba.
Fara sa vreau, am adus vorba de nevasta-sa si de copii, iar el mi-a raspuns:
— Mi-e inima aşa grea fiindca mai adineauri am auzit ceva pe malul alalalt, un zgomot, o izbitura, care mi-a amintit de ziua cînd m-am purta aşa urît cu Lizabeth. Ea avea doar patru anişori, cînd a cazut bolnava de scarlatina. A fost greu bolnava, dar s-a facut bine; şi într-o zi, cînd se-nvîrtea prin odaie, i-am zis: "închide uşa!" Ea a stat pe loc si s-a uitat la mine, zîmbind. Atunci am strigat la ea, scos din sarite: "Ce, n-auzi? închide uşa!". Dar ea nu s-a mişcat, si-a urmat sa zîmbeasca, iar eu fierbeam. "Ti-arat eu ţie!" i-am strigat si i-am dat una în cap. Fetiţa a cazut lata, iar eu m-am dus în odaia de-alaturi, şi-am stat acolo vreo zece minute. Cînd m-am întors, uşa tot deschisa şi fetiţa-n mijloc, cu ochii în jos şi cu faţa scaldata-n lacrimi. Plin de ciuda, am pornit spre ea, dar atunci (uşa se deschidea din afara), chiar în clipa aia vîntul a trîntit uşa în spatele ei — trosc! si, doamne, fetiţa nu s-a mişcat din loc. Am simţit ca-mi iese sufletu si ... si ... nu mai ştiu ce-am simţit. M-am tîrît afara, tremurînd tot, am ocolit casa şi-am deschis uşa încet, apoi am vîrît capul în uşa, înapoia fetiţei, si-am strigat deodata la ea, tare de tot, dar ea nu s-a clintit din loc! O, Huck, am plîns atunci în hohote şi-am luat-o în braţe si am zis: "Saracuţa de ea, Dumnezeu sa-l ierte pe bietul Jim, caci el nu-şi iarta cît o trai!". Da, Huck, fetiţa era surda şi muta ca o stana de piatra, iar eu m-am purtat aşa urît cu ea!
In cele din urma, ducele trase cortina si, dupa ce se înclina în faţa publicului, spuse ca din pricina angajamentelor urgente pentru teatrul Drury Larie din Londra, unde s-au si vîndut toate biletele, marea tragedie avea sa mai fie jucata doar de doua ori în localitate.
Dupa ce mai facu o plecaciune, le spuse ca în caz ca a izbutit sa-i distreze si sa-i înveţe cîte ceva, le-ar ramîne îndatorat daca ar binevoi sa-şi îndemne prietenii sa vina si ei la spectacol.
Vreo douazeci de voci zbierara:
— Ce, s-a şi terminat? Asta-i tot?
— Da — raspunse ducele.
A urmat o tevatura nemaipomenita.
— Ne-au tras pe sfoara! urlau spectatorii, scoşi din minţi. Apoi se ridicara în picioare şi se repezira spre scena si spre vestiţii tragedieni.
Dar un galigan chipeş sari de pe o banca şi racni mai tare ca toţi:
— Fraţilor, staţi niţel! Vreau sa va spun doar o vorba. (Oamenii se oprira s-asculte.) Aşa-i, am fost traşi pe sfoara, si-nca cum! Dar n-are rost s-ajungem de rîsul tîrgului şi sa nu ne putem spala de ruşinea asta cît om trai. Eu zic sa plecam în linişte de-aici şi sa le vorbim şi celorlalţi despre spectacol, ca sa vina si ei. Aşa, o sa fim cu toţii în aceeaşi oala. Nu-i mai cuminte aşa?
— Aşa-i, asa-i! Are dreptate judele! strigara ceilalţi într-un glas.
— Atunci, aşa ramîne. Nu spuneţi nimanui c-am fost traşi pe sfoara. Duceţi-va acasa şi sfatuiţi pe fiecare sa vina sa vada tragedia.
A doua zi, tot tîrgul nu vorbi decît despre frumuseţea spectacolului, iar seara, sala se umplu din nou pîna la refuz si publicul înghiţi galusoa, la fel ca la prima reprezentaţie.
Dupa spectacol, m-am întors cu regele şi cu ducele şi-am cinat pe pluta; cam pe la miezul nopţii, ai doi ne poruncira, mie si lui Jim, sa pornim cu pluta la vale şi s-o ascundem cu vreo doua mile mai jos de tîrg.
A treia seara, sala se umplu şi mai vîrtos, de data asta cu oamenii care vazusera spectacolul în primele doua seri. Aflîndu-ma la intrare, lînga duce, am bagat de seama ca toţi cei care intrau aveau buzunarele burduşite sau isi ascundeau sub haina ceva ce nu mirosea deloc a odicolon, ci mai degraba a oua clocite, varza stricata şi alte alea. Puteam sa jur ca-n sala intrasera şi nişte pisici moarte — le ştiu eu bine mirosul. Sa tot fi fost vreo şaizeci şi patru de bucaţi.
M-am strecurat în sala, dar n-am putut ramîne mai mult de un minut; amestecul de duhori era prea tare pentru nasul meu.
Cînd vazu ca sala era arhiplina, ducele dadu cîţiva gologani unui flacau, rugîndu-i sa-i ţina puţin locul la uşa, apoi porni spre ieşire.
Eu dupa el. Cînd am ajuns afara, îmi zise, pe întuneric:
— Ia-o la picior pîna ieşi din tîrg şi p-orma tuleşte-o la pluta, închipuie-ţi ca te fugareşte diavolul, auzi?
Am luat-o la fuga, iar el m-a urmat. Am ajuns împreuna la pluta, în mai puţin de doua secunde, pluta porni la vale, spre mijlocul rîului. Era o noapte întunecoasa şi liniştita. Nimeni nu scotea o vorba. Ma gîndeam ca nenorocitul ala de rege are acum de furca cu publicul. Cînd colo, peste cîteva clipe îl vazui tîrîndu-se afara din wigwam.
— Ei, cum a mers treaba de data asta, duce? întreba el.
Nici nu daduse prin tîrg, pezevenghiul.
Am aprins felinarul abia cînd am ajuns cu vreo zece mile mai jos de tîrg. Ne-am aşezat sa cinam, iar ducele şi regele s-au tavalit de rîs, amintindu-şi de festa pe care le-o jucasera tîrgoveţilor.
— Ce mocofani! Ce tembeli! spunea ducele. Puteam sa jur ca prima serie o sa-şi ţina gura ca sa-i bage si pe ailalţi la apa. Şi ştiam ca a treia seara au de gînd sa ne umfle, socotind ca le-a venit şi lor rîndul. Ce n-aş da sa le vad mutrele, acum ca le-a venit rîndul! Aş da aricit ca sa vad si eu ce-au sa faca. Te pomeneşti c-au sa traga un chef, ca provizii si-au adus destule!
In cele trei seri, potlogarii agonisisera patru sute şaizeci şi cinci de dolari! In viaţa mea n-am vazut atîta banet strîns cu japca în felul asta.
Dupa ce adormira si-ncepura sa traga la aghioase, Jim rupse tacerea:
— Asculta, Huck, pe tine nu te mira cum se poarta regii aştia?
— Nu ma mira deloc.
— De pe, Huck?
— Pai, aşa li-e firea. Cred ca toţi sînt la fel.
— Bine, Huck, dar regii aştia ai noştri sînt nişte pramatii, zau!
— Asta zic si eu. Pe cîte ştiu, toţi regii sînt nişte pramatii.
— Zau?
— N-ai decît sa citeşti despre ei în orice carte de istorie, si-o sa-ţi dai seama. Uita-te la Henric al optulea; al nostru-i un înger pe lînga ala. Uita-te şi la Carol al doilea, la Ludovic al paispelea, la Ludovic al cinşpelea, la Iacob al doilea, la Eduard al doilea, la Riehard al treilea si la alţi, patruzeci de regi, şi la toate heptarhiile saxone, care-au facut atîta taraboi pe vremuri. Ţii, sa-l fi vazut pe Henric al optulea cînd era flacau! Era o gradina de baiat, nu alta! Nu trecea zi fara sa-şi ia o nevasta si-a doua zi poruncea sa i se taie capul, cu nepasarea cu care ar fi cerut nişte jumari. Zicea: "Aduceţi-o pe Nell Gwynn" I-o aduceau, iar a doua zi dimineaţa spunea: "Taiaţi-i capul!" Şi i-l taiau. "Aduceţi-o pe Jane Shore!" zicea el. Şi ea-venea. "Taiaţi-i capul!" spunea el, a doua zi. Şi-i-l taiau. "Chemaţi-o pe frumoasa Rozamunda" — şi frumoasa Rozamunda se înfaţişa numaidecît. A doua zi dimineaţa regele striga: "Taiaţi-i capul!". Le silea pe fiecare din ele sa-i spuna cîte o poveste si nu s-a lasat pîna n-a strîns o mie şi una de povesti din astea, pe care le-a pus p-orma într-o carte de-i zicea Judecata de apoi. Drept sa-ţi spun, mai potrivit nume nici ca se putea. Ma Jim, tu nu-i cunoşti pe regi, da eu îi ştiu bine: Boşorogul asta al nostru e unul dintre ai mai de treaba regi din toata istoria. Uita-te la Henric ala. Intr-o buna zi i se nazareşte dumnealui sa se-ncontreze cu ţara noastra. Şi ca crezi ca face? Ii da cumva de ştire ca sa-i lase timp sa se pregateasca? Da de unde! Hodoronc-tronc, azvîrle-n mare tot ceaiul de pe corabiile din portul Boston, îi trage o declaraţie de independenţa şi-şi pofteşte duşmanul sa vina, daca-i da mîna. Aşa lucra dumnealui, nu dadea niciodata ragaz adversarului. Pe tat-su, ducele de Wellington, începuse sa-l cam banuiasca de ceva. Da crezi ca i-a spus-o sau ca i-a cerut socoteala? Da de unde! L-a înecat ca pe-un pisoi, într-un poloboc cu posirca. Ce crezi ca facea cînd careva îşi uita banii lînga el? îi şterpelea numaidecît. Sa zicem ca-l plateai pentru o treaba oareşcare şi se întîmpla sa nu te ţii de capul lui: facea totul pe dos. Cînd deschidea gura, era jale: daca n-o închidea repede la loc, minciunile ieşeau buluc, una dupa alta. Vezi ce fel de paduche era Henric ala? Sa fi fost el în locul astor doi, le-ar fi tras tîrgoveţilor o pacaleala şi mai si. Nu zic c-ai nostri-s nişte mieluşei, fiindca, daca stai sa le judeci ispravile, nu-s deloc nişte mieluşei, dar pe langa ala sînt aur. Ce mai încolo-ncoace, regii sînt regi si trebuie sa le-nghiţi cîte unele. Toţi sînt nişte pramatii. De aşa au fost crescuţi, ce sa le faci!
— Dar bine, Huck, asta pute al dracului!
— Toţi put la fel, Jim. N-ai ce-i face. Istoria nu ne arata cum poate fi schimbat mirosul regilor.
— Ducele mai merge, oarecum ...
— Da, un duce e altceva. Dar nu-i cine ştie ce deosebire. Asta al nostru nu-i prea de soi. Cînd se-mbata, nici cu lupa nu l-ai putea deosebi de-un rege.
— Sa ştii, Huck, ca-s satul de ei, mi s-a urît sa-i tot vad.
— Şi mie la fel, Jim. Dar cu aştia n-avem încotro. Trebuie sa ne amintim ca sînt ce sînt si sa-i rabdam. Cîteodata, as vrea s-aud de-o ţara care-a scapat de regi!
La ce bun sa-i spun lui Jim ca aştia nu erau rege şi duce sadea? Ar fi fost zadarnic. Şi apoi, între noi fie vorba, aştia nu se deosebeau cu nimic de ai adevaraţi.
M-am dus la culcare si Jim nu m-a sculat cînd mi-a venit rîndul sa stau de veghe. De la o vreme facea destul de des treaba asta. Cînd m-am trezit în zori, şedea acolo cu capul între genunchi si se caina amarnic. M-am facut ca nu bag de seama. Ştiam eu ce-l doare: se gîn-dea la nevasta şi la copii, care ramasesera hat-departe. I se rupea inima de dorul lor. Nu mai fusese niciodata atît de departe de-ai lui, şi sînt sigur ca ţinea la ei la fel ca oamenii albi. Poate sa vi se para curios, dar eu unul aşa socot. I se întîmpla deseori sa se vaicareasca şi sa ofteze, mai ales noaptea, cînd credea ca dorm. îl auzeam spunînd: "Sarmana mea Lizabeth! Bietul meu Johnny! Saracuţii de voi! E tare greu! N-o sa va mai vad poate niciodata, niciodata!"
Jim asta era un negru tare de treaba.
Fara sa vreau, am adus vorba de nevasta-sa si de copii, iar el mi-a raspuns:
— Mi-e inima aşa grea fiindca mai adineauri am auzit ceva pe malul alalalt, un zgomot, o izbitura, care mi-a amintit de ziua cînd m-am purta aşa urît cu Lizabeth. Ea avea doar patru anişori, cînd a cazut bolnava de scarlatina. A fost greu bolnava, dar s-a facut bine; şi într-o zi, cînd se-nvîrtea prin odaie, i-am zis: "închide uşa!" Ea a stat pe loc si s-a uitat la mine, zîmbind. Atunci am strigat la ea, scos din sarite: "Ce, n-auzi? închide uşa!". Dar ea nu s-a mişcat, si-a urmat sa zîmbeasca, iar eu fierbeam. "Ti-arat eu ţie!" i-am strigat si i-am dat una în cap. Fetiţa a cazut lata, iar eu m-am dus în odaia de-alaturi, şi-am stat acolo vreo zece minute. Cînd m-am întors, uşa tot deschisa şi fetiţa-n mijloc, cu ochii în jos şi cu faţa scaldata-n lacrimi. Plin de ciuda, am pornit spre ea, dar atunci (uşa se deschidea din afara), chiar în clipa aia vîntul a trîntit uşa în spatele ei — trosc! si, doamne, fetiţa nu s-a mişcat din loc. Am simţit ca-mi iese sufletu si ... si ... nu mai ştiu ce-am simţit. M-am tîrît afara, tremurînd tot, am ocolit casa şi-am deschis uşa încet, apoi am vîrît capul în uşa, înapoia fetiţei, si-am strigat deodata la ea, tare de tot, dar ea nu s-a clintit din loc! O, Huck, am plîns atunci în hohote şi-am luat-o în braţe si am zis: "Saracuţa de ea, Dumnezeu sa-l ierte pe bietul Jim, caci el nu-şi iarta cît o trai!". Da, Huck, fetiţa era surda şi muta ca o stana de piatra, iar eu m-am purtat aşa urît cu ea!
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 23
Aceasta pagina a fost accesata de 580 ori.