Autori > Mark Twain
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 24
A doua zi, spre seara, ne-am oprit în mijlocul raului, sub un mic ostrov acoperit de salcii, de unde se vedea cîte un tîrgusor pe fiece mal. Regele şi ducele se apucara sa ticluiasca un plan pentru cele doua tîrgusoare. Jim îi spuse ducelui ca nadajduieşte ca treaba asta n-o sa le ia decit cîteva ore, fiindca tare se plictisea si se chinuia cînd era nevoit sa zaca în wigwam, legat cu o funie. Intr-adevar, cînd îl lasam singur, trebuia sa-l legam, altminteri, dac-ar fi dat cineva peste el, slobod si neînsoţit de nimeni, l-ar fi luat la ochi. Ducele recunoscu şi-i fagadui c-o sa nascoceasca el ceva ca sa-l scuteasca de chinul asta.
Ducele era tare isteţ la minte, aşa ca nascoci degraba ceva. Il îmbraca pe Jim în costumul regelui Lear (un halat lung de stamba, o peruca alba si favorite din par de cal). P-orma lua fardul de teatru şi-i vopsi lui Jim obrajii, mîinile, urechile şi gîtul, facîndu-i-le albastre-vineţii, întocmai ca ale unui om înecat de vreo noua zile. De cînd sînt n-am vazut ceva mai îngrozitor. Ducele lua apoi tabliţa şi scrise pe ea:
"Arap bolnav, dar neprimejdios daca-i lasat în pace".
Batu în cuie tabliţa de o sipca, pe care o înfipse în faţa wigwamului. Jim era mulţumit. Zicea ca-i mult mai bine asa, decît sa stea legat in fiece zi si sa tremure ca varga de cîte ori auzea vreun zgomot: i se parea ca trec ani pîna ne-ntorceam sa-l dezlegam. Ducele-i spuse sa stea liniştit si-l sfatui ca la caz de-şi baga cineva nasul pe-acolo, sa iasa din wigwam şi sa se scalîmbaie puţin, scoţînd un urlet-doua, ca o salbaticiune; musafirii nepoftiţi au sa se carabaneasca mai mult ca sigur, lasîndu-l în plata Domnului.
Socoteala era foarte buna. Eu însa cred ca un om cu scaun la cap nici n-ar mai fi aşteptat sa-l auda urlînd: Jim arata ca un mort, ba chiar mai urît, pe legea mea!
Potlogarii aia aveau de gînd sa încerce din nou "Minunea regeasca" ce le adusese atîtea parale, dar pîn la urma se razgîndira, zi cînd c-ar fi primejdios, deoarece între timp vestea se putea laţi pîn-aici. Nu gasira însa ceva mai bun, iar ducele spuse ca se retrage pentru o ora-doua, ca sa-si framînte creierii, doar-doar o gasi ceva potrivit pentru tîrgusorul de pe malul dinspre Arkansas. Cît despre rege, spuse ca se duce în celalalt, tîrgusor, fara nici un plan de bataie, dar încredinţat ca pronia — mai bine zis diavolul — o sa-i arate calea cea mai nimerita.
In tîrgul unde ne oprisem ultima oara, ne cumparasem cu toţii haine noi. Regele şi le îmbraca pe-ale sale şi-mi spuse sa ma-nţolesc si eu. Se-nţelege ca l-am ascultat. Regele îşi luase un costum negru si arata acum fercheş si spalatei. Nu-mi închipuiam ca haina poate schimba aşa de mult un om. Inainte arata ca un bosorog rapciugos, dar acum, cînd îşi scotea palaria noua si alba de pîsla si facea o plecaciune, zîmbind, parea atît de nobil, bun şi cucernic, c-ai fi jurat ca scapase de-a dreptul, din Arca lui Noe, sau ca-i moş Leviticus în carne şi oase. Jim curaţa barca, iar eu ma aşezai la vîsle. Cu vreo trei mile mai sus de tîrg se zarea un vapor mare, care trasese la mal de vreo doua ore, ca sa încarce nişte marfa.
— Cu ţoalele astea pe mine — îmi spuse regele — ar fi mai bine sa se creada ca vin de la Saint Louis sau de la Cincinnati, sau dintr-alt oraş mare. Du-ma la vapor, Huckleberry. O sa sosim cu el în tîrg.
Nu trebuia sa ma roage de doua ori ca sa merg cu vaporul. Am adus barca la mal, cu vreo jumatate de mila mai sus de tîrg, apoi am luat-o în lungul malului rîpos, prin apa lina. Curind, am trecut pe lînga un flacau cu o înfaţişare copilaroasa, care şedea pe-un butuc şi-şi ştergea naduseala de pe obraji, ca era o arşiţa de te topeai. Alaturi de el se vedeau doi desagi cît toate zilele.
— Opreste aici! îmi porunci regele, încotro mergi, baiete? îl întreba el pe flacau.
— La vapor. Ma duc la Orleans.
— Suie-te aici! zise regele. Stai niţel, valetul meu o sa te-ajute sa-ţi cari sacii. Adolf, du-te şi ajuta-i pe domnul — adauga el, întorcîndu-se spre mine.
Şi-aşa am pornit tustrei. Flacaul nu mai ştia cum sa ne mulţumeasca. Zicea ca-i al naibii de greu sa umbli cu calabalîcul în spate pe-o vreme ca asta. Il întreba pe rege încotro se duce, iar el îi raspunse ca venea de la deal si ca se oprise de dimineaţa în celalalt tîrg, iar acum se ducea la ferma unui vechi prieten, cu cîteva mile mai sus.
— Cind v-am vazut — îi spuse flacaul — m-am gîndit: "Na, iacata-l si pe domnul Wilks, era cît pe ce sa pice la tanc". Dar p-orma mi-am zis: "Nu cred sa fie el, ca dac-ar fi, n-ar merge-n susul apei". Asa-i ca nu sînteţi dumnealui?
— Numele meu e Blodgett. Alexander Blodgett, mai bine zis, cuviosia sa Alexander Blodgett. Asta nu ma împiedica sa-mi para rau ca domnul Wilks n-a sosit la timp, dar nadajduiesc ca nu pierde nimic prin aceasta întîrziere.
— De pierdut, nu pierde nici o avere, pentru ca oricum tot o sa-i pice lui, n-am eu grija de-asta, dar a pierdut prilejul sa-l mai vada pe frate-su Peter în viaţa. S-ar putea sa nu-i pese, cine ştie! Da frate-sau ar fi dat orice ca sa-l vada înainte de a-si da duhul. In ultimele trei saptamîni n-a vorbit decît despre asta, nu-l vazuse din copilarie! Cît despre celalalt frate, William, pe ala nu l-a vazut niciodata. Ala-i surdo-mut şi n-are mai mult de treizeci-treizeci si cinci de ani. Singurii din familiei care au haladuit prin locurile astea au fost George şi Peter. George era casatorit, dar si el şi nevasta-sa şi-au dat sufletul anul trecut. Harvey şi William sînt singurii care-au mai ramas. Şi cum va spusei, n-au sosit la vreme.
— Le-a trimis vorba careva?
— Pai, sigur! Acum o luna-doua, cînd Peter a cazut întîiasi data la pat. Zicea atunci ca n-are sa se mai scoale. Ştiţi, era cam batrîior, iar fetele lui George erau prea tinere ca sa-i ţina tovaraşie, afara de Mary Jane, roşcovana. De-aia, dupa moartea lui George şi-a neveste-sii, a ramas cam singur si nu prea mai avea chef de viaţa. Dar tînjea sa-i vada pe Harvey şi pe William, nu de alta, da era dintre ai care-nu le vine uşor sa-şi faca testamentul. A lasat o scrisoare pentru Harvey, în care-i spune unde-a ascuns banii şi cum vrea sa-şi împarta restul averii, ca sa nu duca lipsa de nimic fetele lui George, nu de alta, dar George nu le-a lasat nici o leţcaie. Altceva în afara de ravaşul ala n-a vrut sa scrie.
— Şi ce crezi, de ce n-o fi venit Harvey? Unde sta cu casa?
— Ehei, taman în Anglia, la Sheffield. E pastor acolo. N-a pus niciodata piciorul în ţara asta. Inainte, n-a prea avut vreme, si poate ca n-o fi primit nici scrisoarea.
— Ce pacat ca n-a mai apucat sa-şi vada fraţii, bietul de el! Şi zici ca mergi la Orleans?
— Ba chiar şi mai departe. Miercurea viitoare plec cu vaporul la Rio de Janeiro. Am un unchi acolo.
— E o calatorie cam lunga, dar o sa-ţi placa. Şi mie mi-ar placea. Ia spune, Mary Jane e cea mai mare? Dar alelalte ce vîrsta au?
— Mary Jane are nouaspce ani, Suzana, are cinşpe, iar Joanna vreo paispe. Asta împarte pomeni la saraci şi are o buza de iepure.
— Saracuţele! Singure pe lumea asta haina!
— Putea sa le fie şi mai rau. Batrînul Peter avea mulţi prieteni şi-au sa aiba ei grija sa nu li se-ntîmple nimic rau fetelor. E acolo Hobson, preotul baptist, diaconul Lot Hovey, p-orma Ben Rucker şi Abner Shackleford, si Levi Bell, avocatul, p-orma doctorul Robinson, şi nevestele lor, vaduva Bartley şi ... da, o mulţime de prieteni. Dar cu aştia Peter era prieten la toarta şi pomenea uneori de ei în scrisorile sale, aşa ca Harvey o sa ştie de unde sa-şi aleaga prietenii, cînd o sa soseasca aici.
Batrînul îl tot descusu pe flacau, pîna cînd acesta îşi deşerta întreg sacul. Pezevenghiul voia sa ştie tot ce se întîmpla în tîrgul ala afurisit: si ce-i cu familia Wilks, şi ce meserie avusese Peter (fusese tabacar), şi cu ce se îndeletnicise George (ala fusese dulgher), si ce-nvîrteste Harvey (asta era pastor reformat), şi cîte şi mai cîte, de nu mai ispravea, în cele din urma-l întreba:
— Da de ce voiai sa te duci pe jos pîna la vapor?
— Fiinca-i un vapor mare, care merge la Orleans, si mi-era teama ca n-o sa opreasca aici. Vapoarele mari nu opresc cînd le fluieri. Alea din Cincinnati opresc, dar asta-i din Saint Louis.
— Ia spune, Peter Wilks era bogat?
— Da, da, avea ceva avere. Avea case si pamînt şi umbla vorba c-ar fi ascuns pe undeva vreo trei-patru mii de dolari bani gheaţa.
— Cînd zici c-a murit?
— N-am zis, da a murit aseara.
— Il îngroapa mîine, de buna seama.
— Da, pe la amiaza.
— Mare nenorocire, dar ce sa-i faci? Mai devreme sau mai tîrziu toţi sfîrşim aşa. Totul e sa fii pregatit. Atunci mori cu cugetul împacat.
— Asa-i domle. E al mai bine. Tot aşa-mi zicea şi maica-mea. Cînd am ajuns la vapor, era aproape gata cu încarcarea, aşa ca în curînd porni, însa fara noi. Plimbarea mea a cazut balta, fiindca regele îşi schimbase gîndul. Dupa ce pleca vaporul, regele îmi porunci sa vîslesc cale de înca o mila, pîna la un loc pustiu; cînd am ajuns acolo, sari pe mal si-mi zise:
— Da fuga înapoi si adu-mi-l pe duce! Adu-mi si geamantanele alea noi. Daca s-a dus cumva pe malul celalalt, du-te acolo şi adu-l încoace. Spune-i sa lase totul orice-ar fi. Hai, misca-te!
Am priceput eu ce punea la cale, da n-am scos vorba, fireşte. Dupa ce m-am întors cu ducele, am ascuns barca, iar ei s-au aşezat pe un buştean şi regele i-a povestit de-a fir-a-par tot ce-i spusese flacaul ala, fara sa uite nici un cuvinţel. Se silea tot timpul sa vorbeasca la fel ca un englez sadea şi zau ca pentru un mocofan ca el nu era rau deloc. N-aş fi în stare sa-l imit si nici nu-încerc. Dar zau, era destul de bine.
— Ce-ai zice ca tu sa fii ala surdo-mut, Bridgewater? ii întreba el deodata.
— Las pe mine! zise ducele şi-i marturisi ca jucase cindva pe scena rolul unui surdo-mut.
Aşteptara apoi sa se iveasca un vapor. Pe la vreo cinci dupa-amiaza, trecura prin faţa noastra doua vaporaşe, dar nu pareau sa vina de departe. In cele din urma se ivi un vapor mare si-i facura semn. O barca veni sa ne ia şi ne suiram pe bord. Vaporul venea tocmai de la Cincinnati si cînd capitanul afla ca mergeam doar vreo patru-cinci mile, începu sa faca spume la gura şi sa ne înjure, ameninţîndu-ne ca n-o sa ne debarce. Dar regele nu-şi pierdu cumpatul:
— Daca unor gentlemeni le da mîna sa plateasca cate un dolar de fiece mila, ca sa fie primiţi pe vapor, şi duşi cu barca la mal, socot ca şi vaporul îşi poate îngadui sa-i duca ... Aia de pe vapor se muiara auzind cuvintele astea. Cînd am ajuns în dreptul tîrgului, ne-au trimis cu barca la mal. Vreo douazeci de oameni se adunasera acolo vazand ca se apropie barca.
— Domnilor — îi întreba regele — poate cineva dintre domniile voastre sa-mi spuna unde locuieşte Peter Wilks?
Oamenii se uitara unul la altul si dadura din cap, parînd sa spuna: "Ce ţi-am zis eu?".
Apoi unul din ei rosti cu blîndeţe si mîhnire în glas:
— Imi pare rau, domnule, dar nu va putem spune decît unde a locuit pîna aseara.
Intr-o clipita, pezevenghiul se prabuşi peste omul ala, proptindu-si barbia de umarul lui, si bolborosi printre lacrimi:
— Vai! Bietul nostru frate! S-a dus si n-am mai apucat sa-l vedem! O, ce soarta vitrega!
Apoi se întoarse sclifosindu-se si facîndu-i tot felul de semne prosteşti ducelui, care va jur c-a scapat un geamantan din mîna şi-a izbucnit şi el în plîns.
N-am mai vazut în viaţa mea asemenea pramatii.
Oamenii se strînsera în jurul lor şi încercara sa-i ogoiasca, spunîndu-le o mulţime de dragalaşenii. Apoi le carara în spinare geamantanele, la deal. Cei doi hoţomani se sprijineau de ei şi plîngeau de mama focului, iar oamenii îi povesteau regelui despre ultimele clipe ale lui frate-sau. Regele maimuţari în faţa ducelui aceasta poveste, dînd din mîini ca un bezmetic, iar dupa aceea amîndoi se jelira şi-l plînsera pe raposatul tabacar de parca i-ar fi pierdut pe cei doispe apostoli.
Negru sa ma fac dac-am mai pomenit aşa ceva! Iţi venea sa roşeşti pentru tot neamul omenesc.
Ducele era tare isteţ la minte, aşa ca nascoci degraba ceva. Il îmbraca pe Jim în costumul regelui Lear (un halat lung de stamba, o peruca alba si favorite din par de cal). P-orma lua fardul de teatru şi-i vopsi lui Jim obrajii, mîinile, urechile şi gîtul, facîndu-i-le albastre-vineţii, întocmai ca ale unui om înecat de vreo noua zile. De cînd sînt n-am vazut ceva mai îngrozitor. Ducele lua apoi tabliţa şi scrise pe ea:
"Arap bolnav, dar neprimejdios daca-i lasat în pace".
Batu în cuie tabliţa de o sipca, pe care o înfipse în faţa wigwamului. Jim era mulţumit. Zicea ca-i mult mai bine asa, decît sa stea legat in fiece zi si sa tremure ca varga de cîte ori auzea vreun zgomot: i se parea ca trec ani pîna ne-ntorceam sa-l dezlegam. Ducele-i spuse sa stea liniştit si-l sfatui ca la caz de-şi baga cineva nasul pe-acolo, sa iasa din wigwam şi sa se scalîmbaie puţin, scoţînd un urlet-doua, ca o salbaticiune; musafirii nepoftiţi au sa se carabaneasca mai mult ca sigur, lasîndu-l în plata Domnului.
Socoteala era foarte buna. Eu însa cred ca un om cu scaun la cap nici n-ar mai fi aşteptat sa-l auda urlînd: Jim arata ca un mort, ba chiar mai urît, pe legea mea!
Potlogarii aia aveau de gînd sa încerce din nou "Minunea regeasca" ce le adusese atîtea parale, dar pîn la urma se razgîndira, zi cînd c-ar fi primejdios, deoarece între timp vestea se putea laţi pîn-aici. Nu gasira însa ceva mai bun, iar ducele spuse ca se retrage pentru o ora-doua, ca sa-si framînte creierii, doar-doar o gasi ceva potrivit pentru tîrgusorul de pe malul dinspre Arkansas. Cît despre rege, spuse ca se duce în celalalt, tîrgusor, fara nici un plan de bataie, dar încredinţat ca pronia — mai bine zis diavolul — o sa-i arate calea cea mai nimerita.
In tîrgul unde ne oprisem ultima oara, ne cumparasem cu toţii haine noi. Regele şi le îmbraca pe-ale sale şi-mi spuse sa ma-nţolesc si eu. Se-nţelege ca l-am ascultat. Regele îşi luase un costum negru si arata acum fercheş si spalatei. Nu-mi închipuiam ca haina poate schimba aşa de mult un om. Inainte arata ca un bosorog rapciugos, dar acum, cînd îşi scotea palaria noua si alba de pîsla si facea o plecaciune, zîmbind, parea atît de nobil, bun şi cucernic, c-ai fi jurat ca scapase de-a dreptul, din Arca lui Noe, sau ca-i moş Leviticus în carne şi oase. Jim curaţa barca, iar eu ma aşezai la vîsle. Cu vreo trei mile mai sus de tîrg se zarea un vapor mare, care trasese la mal de vreo doua ore, ca sa încarce nişte marfa.
— Cu ţoalele astea pe mine — îmi spuse regele — ar fi mai bine sa se creada ca vin de la Saint Louis sau de la Cincinnati, sau dintr-alt oraş mare. Du-ma la vapor, Huckleberry. O sa sosim cu el în tîrg.
Nu trebuia sa ma roage de doua ori ca sa merg cu vaporul. Am adus barca la mal, cu vreo jumatate de mila mai sus de tîrg, apoi am luat-o în lungul malului rîpos, prin apa lina. Curind, am trecut pe lînga un flacau cu o înfaţişare copilaroasa, care şedea pe-un butuc şi-şi ştergea naduseala de pe obraji, ca era o arşiţa de te topeai. Alaturi de el se vedeau doi desagi cît toate zilele.
— Opreste aici! îmi porunci regele, încotro mergi, baiete? îl întreba el pe flacau.
— La vapor. Ma duc la Orleans.
— Suie-te aici! zise regele. Stai niţel, valetul meu o sa te-ajute sa-ţi cari sacii. Adolf, du-te şi ajuta-i pe domnul — adauga el, întorcîndu-se spre mine.
Şi-aşa am pornit tustrei. Flacaul nu mai ştia cum sa ne mulţumeasca. Zicea ca-i al naibii de greu sa umbli cu calabalîcul în spate pe-o vreme ca asta. Il întreba pe rege încotro se duce, iar el îi raspunse ca venea de la deal si ca se oprise de dimineaţa în celalalt tîrg, iar acum se ducea la ferma unui vechi prieten, cu cîteva mile mai sus.
— Cind v-am vazut — îi spuse flacaul — m-am gîndit: "Na, iacata-l si pe domnul Wilks, era cît pe ce sa pice la tanc". Dar p-orma mi-am zis: "Nu cred sa fie el, ca dac-ar fi, n-ar merge-n susul apei". Asa-i ca nu sînteţi dumnealui?
— Numele meu e Blodgett. Alexander Blodgett, mai bine zis, cuviosia sa Alexander Blodgett. Asta nu ma împiedica sa-mi para rau ca domnul Wilks n-a sosit la timp, dar nadajduiesc ca nu pierde nimic prin aceasta întîrziere.
— De pierdut, nu pierde nici o avere, pentru ca oricum tot o sa-i pice lui, n-am eu grija de-asta, dar a pierdut prilejul sa-l mai vada pe frate-su Peter în viaţa. S-ar putea sa nu-i pese, cine ştie! Da frate-sau ar fi dat orice ca sa-l vada înainte de a-si da duhul. In ultimele trei saptamîni n-a vorbit decît despre asta, nu-l vazuse din copilarie! Cît despre celalalt frate, William, pe ala nu l-a vazut niciodata. Ala-i surdo-mut şi n-are mai mult de treizeci-treizeci si cinci de ani. Singurii din familiei care au haladuit prin locurile astea au fost George şi Peter. George era casatorit, dar si el şi nevasta-sa şi-au dat sufletul anul trecut. Harvey şi William sînt singurii care-au mai ramas. Şi cum va spusei, n-au sosit la vreme.
— Le-a trimis vorba careva?
— Pai, sigur! Acum o luna-doua, cînd Peter a cazut întîiasi data la pat. Zicea atunci ca n-are sa se mai scoale. Ştiţi, era cam batrîior, iar fetele lui George erau prea tinere ca sa-i ţina tovaraşie, afara de Mary Jane, roşcovana. De-aia, dupa moartea lui George şi-a neveste-sii, a ramas cam singur si nu prea mai avea chef de viaţa. Dar tînjea sa-i vada pe Harvey şi pe William, nu de alta, da era dintre ai care-nu le vine uşor sa-şi faca testamentul. A lasat o scrisoare pentru Harvey, în care-i spune unde-a ascuns banii şi cum vrea sa-şi împarta restul averii, ca sa nu duca lipsa de nimic fetele lui George, nu de alta, dar George nu le-a lasat nici o leţcaie. Altceva în afara de ravaşul ala n-a vrut sa scrie.
— Şi ce crezi, de ce n-o fi venit Harvey? Unde sta cu casa?
— Ehei, taman în Anglia, la Sheffield. E pastor acolo. N-a pus niciodata piciorul în ţara asta. Inainte, n-a prea avut vreme, si poate ca n-o fi primit nici scrisoarea.
— Ce pacat ca n-a mai apucat sa-şi vada fraţii, bietul de el! Şi zici ca mergi la Orleans?
— Ba chiar şi mai departe. Miercurea viitoare plec cu vaporul la Rio de Janeiro. Am un unchi acolo.
— E o calatorie cam lunga, dar o sa-ţi placa. Şi mie mi-ar placea. Ia spune, Mary Jane e cea mai mare? Dar alelalte ce vîrsta au?
— Mary Jane are nouaspce ani, Suzana, are cinşpe, iar Joanna vreo paispe. Asta împarte pomeni la saraci şi are o buza de iepure.
— Saracuţele! Singure pe lumea asta haina!
— Putea sa le fie şi mai rau. Batrînul Peter avea mulţi prieteni şi-au sa aiba ei grija sa nu li se-ntîmple nimic rau fetelor. E acolo Hobson, preotul baptist, diaconul Lot Hovey, p-orma Ben Rucker şi Abner Shackleford, si Levi Bell, avocatul, p-orma doctorul Robinson, şi nevestele lor, vaduva Bartley şi ... da, o mulţime de prieteni. Dar cu aştia Peter era prieten la toarta şi pomenea uneori de ei în scrisorile sale, aşa ca Harvey o sa ştie de unde sa-şi aleaga prietenii, cînd o sa soseasca aici.
Batrînul îl tot descusu pe flacau, pîna cînd acesta îşi deşerta întreg sacul. Pezevenghiul voia sa ştie tot ce se întîmpla în tîrgul ala afurisit: si ce-i cu familia Wilks, şi ce meserie avusese Peter (fusese tabacar), şi cu ce se îndeletnicise George (ala fusese dulgher), si ce-nvîrteste Harvey (asta era pastor reformat), şi cîte şi mai cîte, de nu mai ispravea, în cele din urma-l întreba:
— Da de ce voiai sa te duci pe jos pîna la vapor?
— Fiinca-i un vapor mare, care merge la Orleans, si mi-era teama ca n-o sa opreasca aici. Vapoarele mari nu opresc cînd le fluieri. Alea din Cincinnati opresc, dar asta-i din Saint Louis.
— Ia spune, Peter Wilks era bogat?
— Da, da, avea ceva avere. Avea case si pamînt şi umbla vorba c-ar fi ascuns pe undeva vreo trei-patru mii de dolari bani gheaţa.
— Cînd zici c-a murit?
— N-am zis, da a murit aseara.
— Il îngroapa mîine, de buna seama.
— Da, pe la amiaza.
— Mare nenorocire, dar ce sa-i faci? Mai devreme sau mai tîrziu toţi sfîrşim aşa. Totul e sa fii pregatit. Atunci mori cu cugetul împacat.
— Asa-i domle. E al mai bine. Tot aşa-mi zicea şi maica-mea. Cînd am ajuns la vapor, era aproape gata cu încarcarea, aşa ca în curînd porni, însa fara noi. Plimbarea mea a cazut balta, fiindca regele îşi schimbase gîndul. Dupa ce pleca vaporul, regele îmi porunci sa vîslesc cale de înca o mila, pîna la un loc pustiu; cînd am ajuns acolo, sari pe mal si-mi zise:
— Da fuga înapoi si adu-mi-l pe duce! Adu-mi si geamantanele alea noi. Daca s-a dus cumva pe malul celalalt, du-te acolo şi adu-l încoace. Spune-i sa lase totul orice-ar fi. Hai, misca-te!
Am priceput eu ce punea la cale, da n-am scos vorba, fireşte. Dupa ce m-am întors cu ducele, am ascuns barca, iar ei s-au aşezat pe un buştean şi regele i-a povestit de-a fir-a-par tot ce-i spusese flacaul ala, fara sa uite nici un cuvinţel. Se silea tot timpul sa vorbeasca la fel ca un englez sadea şi zau ca pentru un mocofan ca el nu era rau deloc. N-aş fi în stare sa-l imit si nici nu-încerc. Dar zau, era destul de bine.
— Ce-ai zice ca tu sa fii ala surdo-mut, Bridgewater? ii întreba el deodata.
— Las pe mine! zise ducele şi-i marturisi ca jucase cindva pe scena rolul unui surdo-mut.
Aşteptara apoi sa se iveasca un vapor. Pe la vreo cinci dupa-amiaza, trecura prin faţa noastra doua vaporaşe, dar nu pareau sa vina de departe. In cele din urma se ivi un vapor mare si-i facura semn. O barca veni sa ne ia şi ne suiram pe bord. Vaporul venea tocmai de la Cincinnati si cînd capitanul afla ca mergeam doar vreo patru-cinci mile, începu sa faca spume la gura şi sa ne înjure, ameninţîndu-ne ca n-o sa ne debarce. Dar regele nu-şi pierdu cumpatul:
— Daca unor gentlemeni le da mîna sa plateasca cate un dolar de fiece mila, ca sa fie primiţi pe vapor, şi duşi cu barca la mal, socot ca şi vaporul îşi poate îngadui sa-i duca ... Aia de pe vapor se muiara auzind cuvintele astea. Cînd am ajuns în dreptul tîrgului, ne-au trimis cu barca la mal. Vreo douazeci de oameni se adunasera acolo vazand ca se apropie barca.
— Domnilor — îi întreba regele — poate cineva dintre domniile voastre sa-mi spuna unde locuieşte Peter Wilks?
Oamenii se uitara unul la altul si dadura din cap, parînd sa spuna: "Ce ţi-am zis eu?".
Apoi unul din ei rosti cu blîndeţe si mîhnire în glas:
— Imi pare rau, domnule, dar nu va putem spune decît unde a locuit pîna aseara.
Intr-o clipita, pezevenghiul se prabuşi peste omul ala, proptindu-si barbia de umarul lui, si bolborosi printre lacrimi:
— Vai! Bietul nostru frate! S-a dus si n-am mai apucat sa-l vedem! O, ce soarta vitrega!
Apoi se întoarse sclifosindu-se si facîndu-i tot felul de semne prosteşti ducelui, care va jur c-a scapat un geamantan din mîna şi-a izbucnit şi el în plîns.
N-am mai vazut în viaţa mea asemenea pramatii.
Oamenii se strînsera în jurul lor şi încercara sa-i ogoiasca, spunîndu-le o mulţime de dragalaşenii. Apoi le carara în spinare geamantanele, la deal. Cei doi hoţomani se sprijineau de ei şi plîngeau de mama focului, iar oamenii îi povesteau regelui despre ultimele clipe ale lui frate-sau. Regele maimuţari în faţa ducelui aceasta poveste, dînd din mîini ca un bezmetic, iar dupa aceea amîndoi se jelira şi-l plînsera pe raposatul tabacar de parca i-ar fi pierdut pe cei doispe apostoli.
Negru sa ma fac dac-am mai pomenit aşa ceva! Iţi venea sa roşeşti pentru tot neamul omenesc.
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 24
Aceasta pagina a fost accesata de 616 ori.