Autori > Mark Twain
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 27
M-am strecurat pana la usile odailor lor si am tras cu urechea. Sforaiau. Am mers mai departe in varful picioarelor, si am ajuns cu bine jos. Nu se auzea nici un zgomot nicaieri. Uitandu-ma printr-o crapatura a usii la sufragerie, am vazut ca oamenii care privegheau mortul dormeau dusi in jilturile lor. Usa care dadea in salonul unde se afla mortul era deschisa si in amandoua incaperile ardea cate o candela. Am intrat cu bagare de seama in sufragerie si de acolo in salon; nu era nimeni acolo, afara de ramasitele lui Peter. Am incercat sa merg mai departe, dar am vazut ca usa-i incuiata si ca nu-i nici o cheie in broasca, in clipa aceea am auzit zgomot: coborau scara, drept in spatele meu. Am fugit in salon si, aruncand o privire in jur, am vazut ca singura ascunzatoare potrivita pentru sac era sicriul. Capacul era nitelus tras si prin deschizatura se putea vedea fata mortului, acoperita cu un stergar ud, iar deasupra giulgiul. Am varat sacul cu bani pe sub capac si l-am lasat ceva mai jos, cam pe unde se incrucisau pe piept bratele raposatului. Brrr! ce reci erau! Apoi am luat-o la fuga inapoi si m-am tupilat dupa usa.
Pasii care se apropiau erau ai lui Mary Jane. Veni incet pana aproape de sicriu, ingenunche si se uita la mort, apoi isi duse batista la ochi si-ncepu sa planga. N-o auzeam, fiindca statea cu spatele la mine. Ma furisai afara si, trecand pe langa sufragerie, imi veni in gand sa ma incredintez ca cei care privegheau mortul nu ma vazusera. M-am uitat prin crapatura usii si-am vazut ca totul ramsese neschimbat. Aia nu se clintisera. Ajuns sus, m-am culcat, ce-i drept, cam necajit de intorsatura pe care o luasera lucrurile, dupa ce ma canonisem atata si ma varasem in atatea primejdii. Ar fi bine daca sacul ar ramane acolo - imi ziceam - fiindca mai tarziu, cand o sa fiu iar pe rau cu vreo suta-doua de mile mai jos, o sa-i scriu lui Mary Jane sa dezgroape mortul si sa-si ia banii. Dar, din pacate, n-o sa se intample asa, ci dimptoriva: banii au sa fie gasiti cand or sa vina sa insurubeze capacul - si atunci regele o sa puna gheara pe ei si-o sa cam treaca multa vreme pana ce-o sa mai dea el cuiva prilejul sa-i ia din mana.
Tare-as fi vrut sa cobor si sa-i scot de-acolo, dar nu indrazneam. Noaptea era pe sfarsite si ma gandeam ca in curand cei care privegheau mortul au sa inceapa sa se miste, si-atunci puteam sa fiu prins tinand in mana sase mii de dolari pe care nu mi-i daduse nimeni in grija sau cu imprumut. N-are rost sa fiu amestecat intr-o treaba ca asta, imi ziceam.
Dimineata, cand m-am dus jos, salonul era inchis si oamenii nu mai erau acolo. Plecase toata lumea, afara de mine, de cei din familie, de vaduva Bartely si de cei doi potlogari. M-am uitat la mutrele lor ca sa vad daca prinsesera de veste, dar n-am bagat de seama nimic deosebit.
Pe la pranz veni dricarul cu un om de-al lui si, dupa ce asezara cosciugul la mijlocul incaperii, pe doua scaune, pusera in jurul lui toate celelalte scaune, basca alte cateva imprumutate de prin vecini, incat acum veranda, salonul si sufrageria erau pline.
Capacul cosciugului era intocmai cum il vazusem mai inainte, dar nu-mi venea sa ma uit inauntru de fata cu altii.
In curand incepu sa soseasca lumea. Cei doi cotcari si fetele se asezara in randul din fata, langa cosciug. Vreme de o jumatate de ceas oamenii se perindara unul cate unul prin fata sicriului, oprindu-se o clipa sa priveasca chipul mortului. Cate unii varsau si o lacrima.
Totul era tacut si solemn. Numai fetele si aia doi stateau cu batistele la ochi si gemeau inabusit, cu capetele plecate. Nu se auzea decat tarsitul picioarelor pe podea si, din cand in cand, smiorcaiala nasurilor suflate in batiste. Am bagat de seama ca nicaieri oamenii nu-si sufla nasul mai des ca la o inmormnatare; poate doar la biserica sa si-l mai sufle atata.
Cand nu mai incapu nimeni in casa, dricarul isi trase manusile negre si incepu sa se foiasca fara zgomot, cu miscari mladioase si usoare, ca de pisica, punand randuiala in lucruri si asezandu-i pe oameni asa fel ca sa se simta bine fiecare. Fara sa scoata o vorba, ii muta pe unii dintr-un loc intr-altul, le gasea loc celor intarziati, isi croia drum prin multime - si pentru toate astea ii ajungea doar sa clatine capul sau sa faca un semn cu mana. In cele din urma, se statornici si el, rezemanndu-se cu spatele de perete. N-am vazut in viata mea om mai tacut si mai lunecos ca asta. Pe deasupra, nu se lipea surasul de el, cum nu se lipeste de-o halca de slanina.
Imprumutasera un armoniu, cam hodorogit, si cand totul fu gata, o domnisoara se aseza si-ncepu sa zdrangane si sa scartaie din el, de te-apuca la lingurica. Toata lumea se porni sa cante, incat singurul care cred ca se distra era mortul.
Apoi cuviosia sa, pastorul Hobson, incepu sa vorbeasca domol si ceremonios. Deodata, dinspre pivnita se auzi un taraboi grozav. Era un biet caine, dar facea galagie, nu gluma, si nici prin gand sa se potoleasca. Pastorul fu nevoit sa-si intrerupa cuvantarea si ramase aplecat deasupra cosciugului, asteptand sa conteneasca larma. Nu-ti mai auzeai nici gandurile! Toata lumea se simtea stanjenita si nimeni nu stia ce sa faca. Dar curand lunganul ala de dricar ii facu preotului un semn ce parea a spune: "Nu te teme, las pe mine!". Si incovoindu-se nitel, o porni pas-pas de-a lungul peretelui; nu i se vedeau decat umerii, lunecand pe deasupra capetelor oamenilor; intre timp galagia se intetise. Dricarul isi urma drumul si, dupa ce strabatu doua laturi ale incaperii, disparu pe scara ce ducea spre pivnita. Nici doua secunde nu trecura si se auzi un pocnet, dupa care cainele isi ispravi concertul cu un schelalait strasnic. Se asternu din nou o tacere de moarte si pastorul isi urma cuvantarea solemna.
Peste cateva clipe, spinarea si umerii dricarului se aratara din nou, lunecand pe langa perete. Se strecura asa prin incapere si deodata se opri, se indrepta din spate, isi duse mainile palnie la gura si, lungindu-si gatul inspre pastor, ii suiera pe deasupra capetelor celorlalti: "Umbla sa prinza un sobolan!". Zicand acestea isi indoi iar spinarea si se strecura inapoi, de-a lungul peretelui, spre locul lui.
Oamenii se aratara incantati sa afle ce se-ntamplase, fiindca erau curiosi de felul lor.
Lunganul nu facuse mare lucru, dar tocmai cu asemenea lucruri marunte cuceresti stima si simpatia celorlalti. Nu degeaba dricarul asta era omul cel mai iubit din tot targusorul.
Pastorul a tinut o predica pe cinste, dar cam plicticoasa si lunga cat o zi de post. Dupa aceea, regele a tras si el un discurs, cu obisnuitele-i aiureli, si cu asta basta. Dricarul se apropie, lunecand, de cosciug, cu surubelnita lui. Ma uitam la el si ma treceau naduselile de atata incordare. Nu se atinse insa de nimic, multumindu-se sa inchida cu mare bagare de seama capacul si sa-l insurubeze zdravan.
Alta acum! Nu stiam daca banii mai sunt sau nu in cosciug. Ce sa fac dac-a sterpelit careva sacul? De unde sa stiu eu daca e cazul sa-i mai scriu sau nu lui Mary Jane? Daca o sa dezgroape sicriul si n-o sa gaseasca nimic inauntru, ce-o sa zica de mine? La naiba, s-ar putea sa fiu urmarit si bagat la racoare! Mai bine tac malc si nu-i scriu nimic. Grozav s-au mai incurcat itele! Cantand sa le descurc, am stricat totul. Mai bine nu m-amestecam deloc in povestea asta afurisita.
Dupa inmormantare ne-am intors cu totii acasa si m-am apucat din nou sa cercetez fetele oamenilor. N-aveam astampar si nu ma puteam linisti. Dar degeaba ma uitam la fetele oamenilor, fiindca tot nu-mi spuneau nimic.
Seara, regele merse in vizita la vecini si cuceri inimile tuturor prin purtarea lui curtenitoare. Cu acest prilej le dadu a intelege ca enoriasii lui din Anglia abia-l asteapta sa se-ntoarca in mijlocul lor asa incat trebuie sa se grabeasca sa-si lichideze mostenirea, ca sa poata pleca numaidecat acasa. Ii parea rau, cica, tare rau ca trebuie sa se grabeasca; oamenii ar fi vrut, fireste, sa-i mai aiba printre ei, dar isi dadeau seama ca nu se poate. Regele le mai spuse ca, bineinteles, el si William le vor lua si pe fete cu ei, ceea ce ii bucura nespus pe oameni, fiindca in felul asta fetele aveau sa scape de griji si sa se simta bine, in sanul familiei. Fetele se aratara la randu-le foarte bucuroase si, uitand de toate necazurile, il rugara pe rege sa vanda cat mai repede lucrurile, ca sa poata pleca. Bietele fete erau asa de fericite, ca ma durea inima sa le vad duse de nas si batjocorite in felul asta, dar nu vedeam cum as putea sa ma amestec si sa schimb ceva, fara s-o patesc.
Pramatia de rege lipi numaidecat un afis in care spunea ca va scoate casa la mezat, negrii si celelalte bunuri, la doua zile dupa inmormantare, adaugind ca doritorii puteau cumpara si inate de aceasta data, prin buna invoiala.
A doua zi dupa inmormantare, cam pe la amiaza, bucuria fetelor primi cea dintai lovitura. Doi negustori de slavi se infatisara si regele le vandu negrii la un pret bunicel, contra unei polite platibile in trei zile. Si dusi au fost negrii - cei doi fii in susul raului, la Memphis, iar mama lor, in josul raului, la Orleans. Credeam ca bietele fete si nenorocitii de negri au sa se prapadeasca de inima rea. Ma rupea la ficati vazandu-i cum plang si se caineaza. Fetel ziceau ca nu si-ar fi inchipuit niciodata ca negrii ar putea fi despartiti sau vanduti undeva afara din oras. N-am sa uit in viata mea despartirea dintre nenorocitele alea si negri: se imbratisau si plangeau de-ti era mai mare jalea si cred ca mi-as fi pierdut rabdarea si i-as fi dat pe fata pe ticalosi, ca sa curm aceasta ticalosie, daca n-as fi stiut ca vanzarea nu face doi bani si ca-ntr-o saptamana sau doua negrii au sa se intoarca acasa.
Afacerea asta starni mare valva in targusor si multi venira si le spusera verde-n obraz ca-i rusinos sa desparti in felul asta o mama de copiii ei. Potlogarii o cam bagasera pe maneca, dar zgripturoiul al batran facu mai departe pe nebunul, fara sa-i pese de amenintarile ducelui, care era tare speriat, zau!
A doua zi urma sa aiba loc scoaterea lucrurilor la mezat. Dimineata, nu prea devreme, regele si ducele venira in chichineata mea si ma trezira. Dupa mutrele lor, am ghicit ca-i de rau.
- Ia asculta - ma lua la rost regele - nu cumva ai fost in odaia mea alaltaieri seara?
- Nu, maria ta! (Asa-i spuneam totdeauna cand eram intre noi)
- Dar ieri seara?
- Nu, maria ta!
- Pe onoarea ta ca nu minti?
- Pe onoarea mea, maria ta, spun adevarul. N-am fost in odaia matale din ziua cand duduia Mary Jane v-a aratat-o matale si ducelui.
- Dar n-ai vazut pe altcineva intrand? ma descusu ducele.
- Nu, alteta. Nu-mi amintesc sa fi vazut pe cineva.
- Ia gandeste-te nitel.
Am stat putin pe ganduri si mi-a venit o idee:
- Da, mi se pare ca i-am vazut pe negri intrand acolo de cateva ori.
Tresarira amandoi, ca si cum nu s-ar fi asteptat la una ca asta, dar privindu-i bine, mi se paru ca totusi se asteptasera.
- Ce, toti trei? intreba ducele.
- Nu toti, adica nu toti la un loc; cred ca i-am vazut iesind impreuna numai o data.
- Ia te uita! Cand a fost asta?
- Pai, in ziua inmormantarii, dimineata. Dar nu prea devreme, fiindca am dormit mai mult ca de obicei. Tocmai coboram scara cand i-am vazut iesind din odaie.
- Ei, zi mai departe! Ce faceau? Ce mutre aveau?
- Nimic neobisnuit, pe cat imi aduc aminte. Mergeau tiptil, asa ca mi-am zis ca intrasera acolo ca sa va deretice odaia, crezand ca v-ati trezit, dar cand au vazut ca mai dormiti, au sters-o in varful picioarelor, ca sa nu va tulbure somnul, daca nu cumva v-au si trezit.
- Mii de draci, ne-au tras clapa! izbucni regele.
Amandoi pareau cam buimaci si aveau niste mutre plouate ca vai de lume. Ramasera cateva clipe pe ganduri, scarpinandu-se in cap, apoi ducele incepu sa chicoteasca, cam harait:
- Grozav ne-au mai dus de nas negrii aia! S-au prefacut ca le pare rau ca pleaca din locurile astea si i-am crezut si noi, si toti ceilalti. Sa nu-mi mai spui altadata ca negrii nu se pricep sa joace teatru. Pai ar fi putut duce de nas pe oricine cu purtarea lor! Asculta-ma pe mine, oamenii astia sunt o comoara! De-as avea capital si-o sala de teatru, nu mi-as dori un plasament mai bun.
- Si cand te gandesti ca i-am vandut pentr-o bagatela, da, si nici macar n-avemd reptul s-o cantam deocamdata! Ia zi, unde-i bagatela ... vreaus a zic polita?
- La banca, ne asteapta s-o incasam, unde vrei sa fie?
- Atunci e-n regula, slava Domnului.
- Dar ce s-a intamplat? am intrebat eu cam cu sfiala.
Regele se repezi la mine furios:
- Nu te priveste! Vezi-ti de treaba ta si tine-ti gura. Cat timp te afli in targul asta, sa nu uiti ce-ti spusei, ai priceput?
Apoi catre duce:
- Trebuie sa-nghitim galusca si sa nu suflam o vorba. Mormant, asta sa ne fie deviza acum.
In vreme ce coborau scara, ducele spuse chicotind:
- Vanzare rapida si profit mititel! Buna afacere, n-am ce zice!
Regele marai la el:
- Am cautat sa iasa cat mai bine, vanzandu-i asa de repede. Daca nu ne-am ales cu nici un profit si-am ramas in paguba, crezi ca eu sunt de vina?
- Oricum, daca sfaturile mele ar fi fost ascultate, negrii ar fi acum in casa asta, iar noi n-am mai fi aici...
Regele se rasti nitel la el, atat cat sa nu-l calce pe coada, apoi se intoarse sus si-si varsa iar naduful pe mine. Ma facu cu ou si cu otet, ca de ce nu m-am dus sa-i spun ca-i vazusem pe negri iesind asa din odaia lui. Si un tampit - spunea el - ar fi stiut ca-i ceva necurat la mijloc.
Apoi se lua singur in tarbaca, zicand ca totul se-ntamplase din pricina ca in dimineata aceea se sculase prea devreme si nu se odihnise ca de obicei.
- Ald racului sa fiu daca mai fac asa ceva alta data!
Si plecara bodoganind, iar eu nu mai puteam de bucurie ca iesisem basma curata, dand vina pe negri fara ca le casunez totusi vreun rau.
Pasii care se apropiau erau ai lui Mary Jane. Veni incet pana aproape de sicriu, ingenunche si se uita la mort, apoi isi duse batista la ochi si-ncepu sa planga. N-o auzeam, fiindca statea cu spatele la mine. Ma furisai afara si, trecand pe langa sufragerie, imi veni in gand sa ma incredintez ca cei care privegheau mortul nu ma vazusera. M-am uitat prin crapatura usii si-am vazut ca totul ramsese neschimbat. Aia nu se clintisera. Ajuns sus, m-am culcat, ce-i drept, cam necajit de intorsatura pe care o luasera lucrurile, dupa ce ma canonisem atata si ma varasem in atatea primejdii. Ar fi bine daca sacul ar ramane acolo - imi ziceam - fiindca mai tarziu, cand o sa fiu iar pe rau cu vreo suta-doua de mile mai jos, o sa-i scriu lui Mary Jane sa dezgroape mortul si sa-si ia banii. Dar, din pacate, n-o sa se intample asa, ci dimptoriva: banii au sa fie gasiti cand or sa vina sa insurubeze capacul - si atunci regele o sa puna gheara pe ei si-o sa cam treaca multa vreme pana ce-o sa mai dea el cuiva prilejul sa-i ia din mana.
Tare-as fi vrut sa cobor si sa-i scot de-acolo, dar nu indrazneam. Noaptea era pe sfarsite si ma gandeam ca in curand cei care privegheau mortul au sa inceapa sa se miste, si-atunci puteam sa fiu prins tinand in mana sase mii de dolari pe care nu mi-i daduse nimeni in grija sau cu imprumut. N-are rost sa fiu amestecat intr-o treaba ca asta, imi ziceam.
Dimineata, cand m-am dus jos, salonul era inchis si oamenii nu mai erau acolo. Plecase toata lumea, afara de mine, de cei din familie, de vaduva Bartely si de cei doi potlogari. M-am uitat la mutrele lor ca sa vad daca prinsesera de veste, dar n-am bagat de seama nimic deosebit.
Pe la pranz veni dricarul cu un om de-al lui si, dupa ce asezara cosciugul la mijlocul incaperii, pe doua scaune, pusera in jurul lui toate celelalte scaune, basca alte cateva imprumutate de prin vecini, incat acum veranda, salonul si sufrageria erau pline.
Capacul cosciugului era intocmai cum il vazusem mai inainte, dar nu-mi venea sa ma uit inauntru de fata cu altii.
In curand incepu sa soseasca lumea. Cei doi cotcari si fetele se asezara in randul din fata, langa cosciug. Vreme de o jumatate de ceas oamenii se perindara unul cate unul prin fata sicriului, oprindu-se o clipa sa priveasca chipul mortului. Cate unii varsau si o lacrima.
Totul era tacut si solemn. Numai fetele si aia doi stateau cu batistele la ochi si gemeau inabusit, cu capetele plecate. Nu se auzea decat tarsitul picioarelor pe podea si, din cand in cand, smiorcaiala nasurilor suflate in batiste. Am bagat de seama ca nicaieri oamenii nu-si sufla nasul mai des ca la o inmormnatare; poate doar la biserica sa si-l mai sufle atata.
Cand nu mai incapu nimeni in casa, dricarul isi trase manusile negre si incepu sa se foiasca fara zgomot, cu miscari mladioase si usoare, ca de pisica, punand randuiala in lucruri si asezandu-i pe oameni asa fel ca sa se simta bine fiecare. Fara sa scoata o vorba, ii muta pe unii dintr-un loc intr-altul, le gasea loc celor intarziati, isi croia drum prin multime - si pentru toate astea ii ajungea doar sa clatine capul sau sa faca un semn cu mana. In cele din urma, se statornici si el, rezemanndu-se cu spatele de perete. N-am vazut in viata mea om mai tacut si mai lunecos ca asta. Pe deasupra, nu se lipea surasul de el, cum nu se lipeste de-o halca de slanina.
Imprumutasera un armoniu, cam hodorogit, si cand totul fu gata, o domnisoara se aseza si-ncepu sa zdrangane si sa scartaie din el, de te-apuca la lingurica. Toata lumea se porni sa cante, incat singurul care cred ca se distra era mortul.
Apoi cuviosia sa, pastorul Hobson, incepu sa vorbeasca domol si ceremonios. Deodata, dinspre pivnita se auzi un taraboi grozav. Era un biet caine, dar facea galagie, nu gluma, si nici prin gand sa se potoleasca. Pastorul fu nevoit sa-si intrerupa cuvantarea si ramase aplecat deasupra cosciugului, asteptand sa conteneasca larma. Nu-ti mai auzeai nici gandurile! Toata lumea se simtea stanjenita si nimeni nu stia ce sa faca. Dar curand lunganul ala de dricar ii facu preotului un semn ce parea a spune: "Nu te teme, las pe mine!". Si incovoindu-se nitel, o porni pas-pas de-a lungul peretelui; nu i se vedeau decat umerii, lunecand pe deasupra capetelor oamenilor; intre timp galagia se intetise. Dricarul isi urma drumul si, dupa ce strabatu doua laturi ale incaperii, disparu pe scara ce ducea spre pivnita. Nici doua secunde nu trecura si se auzi un pocnet, dupa care cainele isi ispravi concertul cu un schelalait strasnic. Se asternu din nou o tacere de moarte si pastorul isi urma cuvantarea solemna.
Peste cateva clipe, spinarea si umerii dricarului se aratara din nou, lunecand pe langa perete. Se strecura asa prin incapere si deodata se opri, se indrepta din spate, isi duse mainile palnie la gura si, lungindu-si gatul inspre pastor, ii suiera pe deasupra capetelor celorlalti: "Umbla sa prinza un sobolan!". Zicand acestea isi indoi iar spinarea si se strecura inapoi, de-a lungul peretelui, spre locul lui.
Oamenii se aratara incantati sa afle ce se-ntamplase, fiindca erau curiosi de felul lor.
Lunganul nu facuse mare lucru, dar tocmai cu asemenea lucruri marunte cuceresti stima si simpatia celorlalti. Nu degeaba dricarul asta era omul cel mai iubit din tot targusorul.
Pastorul a tinut o predica pe cinste, dar cam plicticoasa si lunga cat o zi de post. Dupa aceea, regele a tras si el un discurs, cu obisnuitele-i aiureli, si cu asta basta. Dricarul se apropie, lunecand, de cosciug, cu surubelnita lui. Ma uitam la el si ma treceau naduselile de atata incordare. Nu se atinse insa de nimic, multumindu-se sa inchida cu mare bagare de seama capacul si sa-l insurubeze zdravan.
Alta acum! Nu stiam daca banii mai sunt sau nu in cosciug. Ce sa fac dac-a sterpelit careva sacul? De unde sa stiu eu daca e cazul sa-i mai scriu sau nu lui Mary Jane? Daca o sa dezgroape sicriul si n-o sa gaseasca nimic inauntru, ce-o sa zica de mine? La naiba, s-ar putea sa fiu urmarit si bagat la racoare! Mai bine tac malc si nu-i scriu nimic. Grozav s-au mai incurcat itele! Cantand sa le descurc, am stricat totul. Mai bine nu m-amestecam deloc in povestea asta afurisita.
Dupa inmormantare ne-am intors cu totii acasa si m-am apucat din nou sa cercetez fetele oamenilor. N-aveam astampar si nu ma puteam linisti. Dar degeaba ma uitam la fetele oamenilor, fiindca tot nu-mi spuneau nimic.
Seara, regele merse in vizita la vecini si cuceri inimile tuturor prin purtarea lui curtenitoare. Cu acest prilej le dadu a intelege ca enoriasii lui din Anglia abia-l asteapta sa se-ntoarca in mijlocul lor asa incat trebuie sa se grabeasca sa-si lichideze mostenirea, ca sa poata pleca numaidecat acasa. Ii parea rau, cica, tare rau ca trebuie sa se grabeasca; oamenii ar fi vrut, fireste, sa-i mai aiba printre ei, dar isi dadeau seama ca nu se poate. Regele le mai spuse ca, bineinteles, el si William le vor lua si pe fete cu ei, ceea ce ii bucura nespus pe oameni, fiindca in felul asta fetele aveau sa scape de griji si sa se simta bine, in sanul familiei. Fetele se aratara la randu-le foarte bucuroase si, uitand de toate necazurile, il rugara pe rege sa vanda cat mai repede lucrurile, ca sa poata pleca. Bietele fete erau asa de fericite, ca ma durea inima sa le vad duse de nas si batjocorite in felul asta, dar nu vedeam cum as putea sa ma amestec si sa schimb ceva, fara s-o patesc.
Pramatia de rege lipi numaidecat un afis in care spunea ca va scoate casa la mezat, negrii si celelalte bunuri, la doua zile dupa inmormantare, adaugind ca doritorii puteau cumpara si inate de aceasta data, prin buna invoiala.
A doua zi dupa inmormantare, cam pe la amiaza, bucuria fetelor primi cea dintai lovitura. Doi negustori de slavi se infatisara si regele le vandu negrii la un pret bunicel, contra unei polite platibile in trei zile. Si dusi au fost negrii - cei doi fii in susul raului, la Memphis, iar mama lor, in josul raului, la Orleans. Credeam ca bietele fete si nenorocitii de negri au sa se prapadeasca de inima rea. Ma rupea la ficati vazandu-i cum plang si se caineaza. Fetel ziceau ca nu si-ar fi inchipuit niciodata ca negrii ar putea fi despartiti sau vanduti undeva afara din oras. N-am sa uit in viata mea despartirea dintre nenorocitele alea si negri: se imbratisau si plangeau de-ti era mai mare jalea si cred ca mi-as fi pierdut rabdarea si i-as fi dat pe fata pe ticalosi, ca sa curm aceasta ticalosie, daca n-as fi stiut ca vanzarea nu face doi bani si ca-ntr-o saptamana sau doua negrii au sa se intoarca acasa.
Afacerea asta starni mare valva in targusor si multi venira si le spusera verde-n obraz ca-i rusinos sa desparti in felul asta o mama de copiii ei. Potlogarii o cam bagasera pe maneca, dar zgripturoiul al batran facu mai departe pe nebunul, fara sa-i pese de amenintarile ducelui, care era tare speriat, zau!
A doua zi urma sa aiba loc scoaterea lucrurilor la mezat. Dimineata, nu prea devreme, regele si ducele venira in chichineata mea si ma trezira. Dupa mutrele lor, am ghicit ca-i de rau.
- Ia asculta - ma lua la rost regele - nu cumva ai fost in odaia mea alaltaieri seara?
- Nu, maria ta! (Asa-i spuneam totdeauna cand eram intre noi)
- Dar ieri seara?
- Nu, maria ta!
- Pe onoarea ta ca nu minti?
- Pe onoarea mea, maria ta, spun adevarul. N-am fost in odaia matale din ziua cand duduia Mary Jane v-a aratat-o matale si ducelui.
- Dar n-ai vazut pe altcineva intrand? ma descusu ducele.
- Nu, alteta. Nu-mi amintesc sa fi vazut pe cineva.
- Ia gandeste-te nitel.
Am stat putin pe ganduri si mi-a venit o idee:
- Da, mi se pare ca i-am vazut pe negri intrand acolo de cateva ori.
Tresarira amandoi, ca si cum nu s-ar fi asteptat la una ca asta, dar privindu-i bine, mi se paru ca totusi se asteptasera.
- Ce, toti trei? intreba ducele.
- Nu toti, adica nu toti la un loc; cred ca i-am vazut iesind impreuna numai o data.
- Ia te uita! Cand a fost asta?
- Pai, in ziua inmormantarii, dimineata. Dar nu prea devreme, fiindca am dormit mai mult ca de obicei. Tocmai coboram scara cand i-am vazut iesind din odaie.
- Ei, zi mai departe! Ce faceau? Ce mutre aveau?
- Nimic neobisnuit, pe cat imi aduc aminte. Mergeau tiptil, asa ca mi-am zis ca intrasera acolo ca sa va deretice odaia, crezand ca v-ati trezit, dar cand au vazut ca mai dormiti, au sters-o in varful picioarelor, ca sa nu va tulbure somnul, daca nu cumva v-au si trezit.
- Mii de draci, ne-au tras clapa! izbucni regele.
Amandoi pareau cam buimaci si aveau niste mutre plouate ca vai de lume. Ramasera cateva clipe pe ganduri, scarpinandu-se in cap, apoi ducele incepu sa chicoteasca, cam harait:
- Grozav ne-au mai dus de nas negrii aia! S-au prefacut ca le pare rau ca pleaca din locurile astea si i-am crezut si noi, si toti ceilalti. Sa nu-mi mai spui altadata ca negrii nu se pricep sa joace teatru. Pai ar fi putut duce de nas pe oricine cu purtarea lor! Asculta-ma pe mine, oamenii astia sunt o comoara! De-as avea capital si-o sala de teatru, nu mi-as dori un plasament mai bun.
- Si cand te gandesti ca i-am vandut pentr-o bagatela, da, si nici macar n-avemd reptul s-o cantam deocamdata! Ia zi, unde-i bagatela ... vreaus a zic polita?
- La banca, ne asteapta s-o incasam, unde vrei sa fie?
- Atunci e-n regula, slava Domnului.
- Dar ce s-a intamplat? am intrebat eu cam cu sfiala.
Regele se repezi la mine furios:
- Nu te priveste! Vezi-ti de treaba ta si tine-ti gura. Cat timp te afli in targul asta, sa nu uiti ce-ti spusei, ai priceput?
Apoi catre duce:
- Trebuie sa-nghitim galusca si sa nu suflam o vorba. Mormant, asta sa ne fie deviza acum.
In vreme ce coborau scara, ducele spuse chicotind:
- Vanzare rapida si profit mititel! Buna afacere, n-am ce zice!
Regele marai la el:
- Am cautat sa iasa cat mai bine, vanzandu-i asa de repede. Daca nu ne-am ales cu nici un profit si-am ramas in paguba, crezi ca eu sunt de vina?
- Oricum, daca sfaturile mele ar fi fost ascultate, negrii ar fi acum in casa asta, iar noi n-am mai fi aici...
Regele se rasti nitel la el, atat cat sa nu-l calce pe coada, apoi se intoarse sus si-si varsa iar naduful pe mine. Ma facu cu ou si cu otet, ca de ce nu m-am dus sa-i spun ca-i vazusem pe negri iesind asa din odaia lui. Si un tampit - spunea el - ar fi stiut ca-i ceva necurat la mijloc.
Apoi se lua singur in tarbaca, zicand ca totul se-ntamplase din pricina ca in dimineata aceea se sculase prea devreme si nu se odihnise ca de obicei.
- Ald racului sa fiu daca mai fac asa ceva alta data!
Si plecara bodoganind, iar eu nu mai puteam de bucurie ca iesisem basma curata, dand vina pe negri fara ca le casunez totusi vreun rau.
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 27
Aceasta pagina a fost accesata de 597 ori.