Autori > Mark Twain
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 29
Duceau în mijlocul lor un om mai în vîrsta, foarte simpatic, si unul mai tînar, cu braţul drept prins într-o eşarfa. Ţii, cum mai urlau si rîdeau oamenii! Eu însa nu vedeam ce-i de rîs, si cred ca ducele şi regele tot aşa simţeau. Ma aşteptam sa-i vad palid la faţa, dar nici gînd. Facîndu-se ca nu ştie ce se-ntîmpla, ducele îşi vazu de-ale lui si dondani mai departe, fericit şi încîntat, ca o putinica din care se scurge zerul. Cît despre rege, se uita lung si cu jale la noii veniţi, ca si cum gîndul ca pamîntul rabda asemenea potlogari l-ar fi secat la ficaţi. Se pricepea de minune s-o faca pe prostul, în jurul regelui se strînsera o mulţime de fruntaşi ai tîrgului, ca sa-i arate ca sînt de partea lui. Domnul ala batrîn, care abia sosise, parea uimit din cale-afara. De îndata ce deschise gura, mi-am dat seama ca vorbea ca un englez sadea, nu ca regele, cu toate ca nici englezeasca astuia nu era de lepadat, aşa de bine se fandosea.
N-aş fi în stare sa repet cuvintele batrinului si nici sa-i maimuţaresc, întorcîndu-se cu faţa spre mulţime, vorbi cam aşa:
— Aceasta este pentru mine o surpriza la care nu m-am aşteptat si-am sa va marturisesc cinstit si deschis ca nu prea sînt pregatit sa-i fac faţa. Fratele meu şi cu mine am avut mari neplaceri. El şi-a rupt braţul, iar ieri noapte bagajele noastre au fost debarcate, din greşeala, in tîrgul dinaintea acestuia. Eu sînt Harvey, fratele lui Peter Wilks, iar acesta e fratele nostru William, care-i surdomut, si-acum, ca are o mîna betegita, nu mai poate sa faca nici semne ca lumea. Sîntem ceea ce spunem ca sîntem, si într-o zi-doua, cînd au sa ne soseasca bagajele, voi putea dovedi acest lucru. Dar pîna atunci n-am sa mai spun nimic. Am sa ma duc la han si-am sa aştept.
Şi spunînd acestea, pleca împreuna cu mutul numarul doi. Regele izbucni în rîs.
— Şi-a rupt braţul, nu zau? E foarte lesnicios, nu zic ba, mai ales pentru un şarlatan care trebuie sa faca semne si nu se pricepe. Ha-ha! Şi-au pierdut bagajele! Nu e rau! Ba e chiar grozav într-o ocazie ca asta!
Şi-ncepu iar sa rida. Rîsera si ceilalţi, afara de vreo trei-patru, cel mult sase oameni, printre care si doctorul. Mai era unul care nu rîdea: un tip cu o mutra isteaţa, care purta o basca de pîsla cam veche. Coborîse şi el de pe vapor şi vorbea acum pe şoptite cu doctorul, uitîndu-se din cînd în cînd spre rege si dînd din cap. Era Levi Bell, avocatul, care fusese plecat la Louisville. Mai era acolo şi un zdrahon de barbat, care se ţinuse scai de batrîn si ascultase tot ce spusese acesta, iar acum tragea cu urechea la ce spunea regele. Dupa ce regele ispravi, zdrahonul îl lua din surt:
— Ia asculta, daca zici ca eşti Harvey Wilks, cînd ai sosit în tîrgul asta?
— în ajunul înmormîntarii, prietene — raspunse regele.
— Dar la ce ora?
— Spre seara, cu o ora-doua înainte de apusul soarelui.
— Şi cum ai venit?
— Am venit cu vaporul "Susan Powell", de la Cincinnati.
— Dar cum se face ca-n dimineaţa aia te aflai într-o barca, la cotul rîului?
— N-am fost acolo dimineaţa.
— Minţi!
Cîţiva dintre cei de faţa sarira la el şi-l rugara sa nu orbeasca aşa unui om batrîn, care pe deasupra mai era si preot.
— Pe dracu, preot! E un pungaş şi-un mincinos, în dimineaţa aia era la cotul rîului. Ma ştiţi ca locuiesc în partea aia. Ce mai, am fost acolo şi eu, si dumnealui. L-am vazut. Sosise cu o barca împreuna cu Tim Collins şi-un baieţaş.
Doctorul se amesteca si el în vorba:
— Daca l-ai vedea pe baieţaş l-ai recunoaşte, Hines?
— Cred ca da, dar nu garantez. Ba uite-l colo, el e! L-am recunoscut dintr-o privire.
Şi arata cu degetul spre mine.
— Oameni buni — rosti doctorul — nu ştiu daca noii veniţi sînt nişte şarlatani sau nu. Dar daca astialalţi doi nu-s şarlatani, se cheama ca eu sînt un dobitoc. Socot ca e de datoria noastra sa nu-i lasam sa fuga de-aici pîna nu se lamuresc bine lucrurile. Vino, Hines, veniţi şi voi ceilalţi. O sa-i ducem pe dumnealor la han ca sa-i confruntam cu cealalta pereche. Cred c-o sa aflam noi ceva pîn la urma.
Mulţimea sari în sus de bucurie, dar se-nţelege ca amicii regelui nu erau deloc bucuroşi. Am pornit cu toţii. Era pe la asfinţit. Doctorul ma ţinea de mîna şi se purta destul de bine cu mine, dar nu-mi dadea drumul nici o clipa. Ajunşi la han, am intrat cu toţii într-o odaie mare. Dupa ce aprinsera cîteva luminari, îi adusera înauntru si pe cei doi nou-veniţi. Cel dintîi vorbi doctorul:
— N-aş vrea sa fiu prea aspru cu aceşti doi domni, dar cred ca-s nişte şarlatani si s-ar putea sa aiba partaşi pe care nici nu-i ştim. In cazul asta, se prea poate ca partaşii sa dispara cu sacul cu galbeni lasat de Peter Wilks. Daca nu-s nişte şarlatani, aceşti domni n-au sa aiba nimic împotriva sa trimita dupa banii aia si sa ni-i încredinţeze noua pîna se va dovedi ca n-au nici o vina, nu-i aşa?
Toata lumea fu de aceeaşi parere. Ce mai, coţcarii erau strînsi zdravan cu uşa, de la bun început.
Regele spuse însa cu o mutra plouata:
— Domnii mei, as trimite bucuros dupa bani, fiindca nici prin gînd nu-mi trece sa pun beţe-n roate unei cercetari cinstite, deschise si temeinice asupra acestei nenorocite afaceri. Dar, din pacate, banii nu mai sînt acolo, puteţi sa va încredinţaţi şi singuri, daca doriţi.
— Dar atunci, unde sînt?
— Cînd nepoata-mea mi i-a dat în pastrare, i-am luat şi i-am ascuns sub salteaua de paie din patul meu; socoteam ca n-are rost sa-i depun la banca pentru cele cîteva zile cît aveam de stat aici si credeam ca patul e un loc sigur, nu de alta, dar, nefiind obişnuiţi cu negrii, ne-nchipuiam ca sînt oameni cinstiţi, ca servitorii de la noi, din Anglia. Ei bine, negrii au furat banii chiar a doua zi dimineaţa, de îndata ce-am coborît în salon. Nu mi-am dat seama ca-mi lipsesc banii decît dupa ce i-am vîndut pe negri şi între timp ei au fugit cu banii. Valetul meu va poate spune totul, domnilor, daca doriţi.
— Baliverne! strigara cîţiva, în frunte cu doctorul.
Era limpede ca nimeni nu-l credea pe rege. Unul din ei ma întreba daca-i vazusem pe negri furînd banii. I-am raspuns ca nu, dar ca-i vazusem ieşind tiptil din odaie şi departîndu-se în graba, ceea ce ma facuse sa cred ca li-era teama ca l-au trezit pe stapînul meu şi-ncercau s-o ştearga de acolo, ca sa nu-i mustruluiasca.
Altceva nu ma mai întrebara. Dar deodata doctorul se întoarse spre mine, spunîndu-mi:
— Şi tu eşti englez?
— Da.
— Se şi vede! zise el, în rîsetele celorlalţi.
Dupa aceea trecura la ancheta. O facura pe-ndelete, temeinic, fara sa se uite la ceas. Orele treceau şi nimeni nu pomenea o vorba despre cina, parca nici nu le dadea prin gînd sa manînce. Ai fi zis ca n-o sa se sfîrseasca niciodata. In viaţa mea n-am vazut brambureala mai mare. Il pusera pe rege sa-si spuna povestea, apoi ascultara povestea domnului ala batrîn. Trebuia sa fii batut în cap si de rea-credinţa ca sa nu-ţi dai seama ca batranul spunea adevarul, pe cînd celalalt turna la minciuni. La un moment dat ma pusera si pe mine sa spun tot ce ştiu. Regele ma privi cu coada ochiului, dîndu-mi a-nţelege sa spun doar ce trebuie. Am început sa vorbesc despre viaţa noastra la Sheffield, despre familia Wilks din Anglia, si-aşa mai departe, dar n-apucai sa spun prea multe, ca doctorul izbucni în rîs, iar Levi Bell, avocatul, îmi zise:
— Stai jos, baiete! în locul tau nu m-aş osteni atît. Se vede treaba ca nu prea eşti obişnuit sa minţi. De! Nu-i aşa de uşor, ai nevoie de practica. Minţi cu destula stîngacie.
Complimentul asta ma lasa rece, dar în sinea mea ma bucuram c-am scapat cu-atîta.
Doctorul începu sa vorbeasca, întorcîndu-se cu faţa la avocat:
— De-ai fi fost aici de la-nceput, Levi Bell ...
egele îi taie vorba, întinzînd mîna spre avocat:
— Cum, acesta-i oare vechiul prieten al sarmanului meu frate, despre care-mi scria atît de des?
Regele îi strînse mîna, iar avocatul zîmbi încîntat. Sporovaira un timp, apoi trecura într-un colţ şi vorbira în şoapta.
— Perfect — rosti avocatul în cele din urma. Am sa trimit mandatul dumitale odata cu cel al fratelui, si-atunci o sa se vada ca totul e-n ordine.
Facura rost de nişte hîrtie si de-un condei, iar regele se aşeza, îşi rasuci capul într-o parte si, învîrtindu-si limba în gura, începu sa mîzgaleasca ceva. Apoi îi dadura condeiul ducelui, care pali pentru prima oara în cariera lui, dar mîzgali si el ceva. Avocatul se întoarse atunci spre domnul al batrîn si-i spuse:
— Scrieţi, va rog, si dumneata, si fratele dumitale, un rand-doua si iscaliţi-va!
Domnul al batrîn scrise cîteva cuvinte, dar nimeni nu il putu citi. Avocatul izbucni, mirat din cale-afara:
— Nemaipomenit! si scoţînd din buzunar un pachet de scrisori vechi, începu sa le cerceteze; apoi se uita la hîrtia mîzgalita de batrîn si iaraşi la scrisori. Aceste scrisori sînt de la Harvey Wilks — spuse el. Oricine poate vedea dupa scrisul acestor doi domni ca nu ei sînt autorii scrisorilor. (Sa fi vazut ce mutre au facut regele şi ducele cînd şi-au dat seama ce capcana le întinsese avocatul!) De asemenea, oricine poate vedea cu uşurinţa, dupa scrisul acestui domn venerabil, ca nici el nu le-a scris. De fapt, nici nu se poate vorbi de scris, vazînd mîzgaliturile astea. Iata aici şi alte scrisori, de la ...
— Daţi-mi voie sa va explic — îi taie vorba domnul al batrîn. Nimeni nu-mi poate desluşi scrisul în afara de fratele meu, care-mi copiaza, de altfel, scrisorile pe curat. Asta e scrisul lui, nu al meu.
— Aha, va sa zica aşa stau lucrurile! Uite, am aici şi cîteva scrisori de-ale lui William. N-ar fi rau sa aştearna şi el un rînd-doua, ca sa putem con ...
— Nu poate sa scrie cu mîna stinga! îl întrerupse batrînul. Dac-ar putea sa se foloseasca de mîna lui dreapta, aţi vedea ca el a scris scrisorile astea, si pe-ale mele, si-pe-ale lui. Uitaţi-va la ele, va rog, sînt scrise de aceeaşi mina.
Avocatul se uita la scrisori şi spuse:
— Da, cam aşa se pare. Oricum, seamana ceva mai mult decît bagasem de seama la început. Mai, sa fie! Credeam ca sîntem pe cale sa gasim o soluţie, si iata ca n~a ramas mai nimic în picioare. Totuşi, un lucru e limpede — urma el, întorcîndu-se spre rege şi spre duce. Nici unul din aştia doi nu e din familia Wilks.
Ce credeţi ca s-a întîmplat? Pezevenghiul cu cap de catîr n-a vrut sa recunoasca nimic. Nici nu voi s-auda de uşa ceva. Le spuse ca asta nu-i nici o dovada, ca frate-su William, care era, cica, un mucalit si jumatate, nici macar nu-ncercase sa scrie si ca îşi daduse seama ca William are de gînd sa faca o şotie, chiar în clipa cînd îl vazuse punînd condeiul pe hartie. Tot vorbind aşa, se înfierbînta pîna ce ajunse sa creada în minciunile lui. Dar domnul cel batran îi taie vorba:
— Am o idee. Se afla oare pe-aici cineva care a ajutat la îngroparea fra ... la îngroparea raposatului Peter Wilks?
— Da — rosti cineva. Eu şi Ab Turner. Sîntem amîndoi aici.
Batrînul se întoarse atunci spre rege:
— Aţi putea sa-mi spuneţi ce tatuaj avea pe piept raposatul?
Luat aşa pe neaşteptate, regele trebui sa-şi ţina bine balamalele, altminteri s-ar fi naruit ca un mal mîncat de ape; o întrebare ca asta ar fi doborît pe oricine, fiindca, zau, de unde naiba sa ştie ce tatuaj avea mortul?
Regele pali, fîstîcindu-se niţel. Toata lumea aştepta în tacere,
zgîindu-se la el.
"Hait! Acum se da batut, nu mai are nici o scapare!" îmi ziceam.
Dar el, nici gînd. N-o sa credeţi, dar pehlivanul nu s-a lasat. Voia, pesemne, sa lungeasca povestea, nadajduind ca pîna la urma aia au sa oboseasca si-au sa plece, iar el si ducele au sa-si poata lua talpaşiţa. Deodata spuse, rînjind:
— Ha! Grozava întrebare! Da, domnule, îţi pot spune ce tatuaj avea pe piept. O mica sageata subţire si albastra, asta e. Şi daca nu te uiţi cu bagare de seama, nici n-o poţi vedea. Acum ce mai ai de zis?
N-am pomenit om sa minta cu atîta neobrazare. Domnul al batrîn se întoarse spre Ab Turner şi tovarasul sau si le spuse, cu ochii stralucind de bucurie, ca şi cum de data asta era sigur ca l-a-nfundat pe rege:
— Aţi auzit ce-a zis. Ia spuneţi, pe pieptul lui Peter Wilks se afla vreun astfel de semn?
— N-am vazut asemenea semn — raspunsera amîndoi într-un glas.
— Bine! zise batrînul. Acum ia spuneţi, nu cumva aţi vazut pe pieptul lui un mic P, aproape şters, un B (asta-i o iniţiala pe care n-a mai folosit-o din tinereţe) si un W, cu liniuţe între ele, aşa: P-B-W? Nu-i aşa ca asta aţi vazut? întreba el, scriind literele alea pe o bucaţica de hîrtie.
— Da de unde! N-am vazut nici un fel de semne! raspunsera cei doi.
Toţi cei de faţa ramasera cu gura cascata, începura sa strige:
— Toţi sînt nişte pungaşi! Sa-i înecam în rîu, sa-i
spînzuram!
Urlau şi zbierau ceva de speriat, dar avocatul sari pe masa şi racni, mai tare ca toţi:
— Domnilor! Domnilor! Numai o vorba, ascultaţi, va rog! Mai e o cale: sa mergem sa dezgropam mortul, si-atunci o sa vedem.
Asta le pîacu.
— Ura! strigara oamenii, gata-gata s-o porneasca.
Dar avocatul si doctorul îi oprira:
— Staţi niţel! Legaţi-i de mîini pe aştia patru şi pe baiat. Sa-i luam si pe ei!
— Da! Da! urlara oamenii. Şi daca n-o sa vedem semnele, o sa linşam toata banda.
Acum intrase frica-n mine de-a binelea, da nu era chip sa scap. Ne înhaţara pe toţi cinci şi pornira cu noi de-a dreptul spre cimitir, care se afla cu vreo mila şi jumatate mai jos, pe malul apei. Intreg oraşelul venea pe urmele noastre, fiindca faceam destula galagie, şi-apoi nu era decît noua seara.
Cînd am trecut prin faţa casei noastre, mi-a parut rau ca o alungasem pe Mary Jane din tîrgusor, fiindca acum daca i-as fi trimis vorba, ar fi venit sa ma scape, dîndu-i în vileag pe cei doi potlogari.
Oamenii coborîra poteca ce ducea spre fluviu, zbierand ca nişte mîţe turbate. Şi parca înadins ca sa ma bage şi mai mult în sperieţi, începu sa fulgere, cerul se acoperi de nori si frunzişurile frematara, zgîlţîite de vînt. In viaţa mea nu trecusem printr-o primejdie mai mare. Eram naucit de-a binelea. Totul îmi ieşise pe dos. In loc sa ma bucur si eu, la o adica, de toata comedia asta, avînd-o în spate pe Mary Jane care sa ma scape si sa-mi dea drumul cînd s-o îngroşa gluma, iata ca acum, între subsemnata si moarte nu se mai afla decît tatuajul ala. Iar de n-au sa vada nici urma de tatuaj ...
N-aveam putere sa ma gîndesc la chestia asta, dar nu ştiu cum se face ca la altceva nu ma puteam gîndi.
Era din ce în ce mai întuneric. Ar fi fost prilejul cel mai nimerit ca sa-mi iau valea, dar vlajganul ala de Hines ma ţinea strîns; pas de-ncearca sa scapi din strînsoarea mîinii lui Goliat! Ma tîra înainte si trebuia s-alerg ca sa ţin pasul cu el.
Intrînd în cimitir, mulţimea se nevarsa ca un puhoi. Cînd ajunsera la mormîntul cu pricina, îşi dadura seama ca aveau de o suta de ori mai multe cazmale decît era nevoie, dar ca nimanui nu-i trecuse prin gînd s-aduca un felinar. Totuşi se apucara sa sape la lumina fulgerelor şi trimisera totodata pe cineva sa împrumute un felinar la casa cea mai apropiata, cu o jumatate de mila mai încolo.
Oamenii sapau de zor, într-o bezna înfricoşatoare. Nu trecu mult şi se porni ploaia. Vîntul batea cu putere, fulgerele cadeau tot mai ameninţatoare, iar tunetul bubuia ceva grozav. Dar alora nici nu le pasa, atît de prinşi erau. Din cînd în cînd puteai vedea desluşit fiece chip din mulţimea aceea uriaşa, ca şi bulgarii de pamînt azvîrliţi afara din groapa, dar numaidecît dupa aia întunericul înghiţea din nou totul şi nu mai vedeai nimic.
In cele din urma scoasera afara sicriul si începura sa-i deşurubeze capacul.
A urmat o îmbulzeala si o înghesuiala nemaipomenite. Oamenii se îmbrînceau ca sa-si faca loc pîna-n faţa si sa vada sicriul. Era ceva de speriat, mai ales pe o noapte ca asta. Hines ma tragea dupa el cu atîta putere, ca-mi suci mîna — cred ca uitase ca mai sînt şi eu pe lume, atît de aţîţat era.
Deodata, fulgerul slobozi deasupra noastra o lumina orbitoare şi cineva striga:
- Dumnezeule, sacul cu galbeni e colo, pe pieptul lui.
Hines îmi dadu drumul şi se repezi chiuind, odata cu toţi ceilalţi, ca sa vada si el.
Ei, şi-atunci am zbughit-o ca vîntul din cimitir, alergînd prin întuneric spre poteca. Nefiind altcineva pe poteca, zburam, nu alta, atît cît îmi îngaduiau bezna, fulgerele, rapaiala ploii, palele de vînt si tunetele asurzitoare. Fugeam de-mi sfîrîiau calcîiele.
In tîrg nu era nici ţipenie de om, din pricina furtunii. Am luat-o aşadar pe strada mare, în loc sa ma strecor prin uliţele laturalnice.
Cînd m-am apropiat de casa noastra, am privit cu luare-aminte. Nu se zarea nici o lumina, toata casa era cufundata în întuneric. Mi se rupea inima de jale, fara sa ştiu de ce. Dar deodata, tocmai cînd treceam prin faţa casei, la fereastra lui Mary Jane se aprinse, o lumina şi inima mi se umplu de bucurie, în aceeaşi clipa, casa si toate celelalte pierira în bezna, înapoia mea, pentru totdeauna. Ce pacat! îmi spuneam, în viaţa mea n-am întîlnit fata mai buna si mai inimoasa ca Mary Jane! Cînd am ajuns destul de departe de oraşel ca sa pot porni spre insuliţa, m-am oprit sa caut o barca de împrumut şi, punînd mîna pe prima barca sloboda pe care mi-o dezvalui fulgerul, am sarit în ea şi dus am fost. Era o luntre uşoara, legata doar c-o frînghie. Insuliţa era departe al naibii, taman în mijlocul fluviului, dar nu m-am mocoşit deloc. Cînd am ajuns în sfîrsit la pluta, eram aşa de sleit, ca, de-ar fi fost dupa mine, m-as fi lungit sa-mi trag sufletul. Dar nu era vrerile de pierdut.
Am sarit pe pluta şi-am strigat:
— Hei, Jim, da drumul plutei! Domnul fie laudat, am scapat de aia!
Jim ieşi din wigwam şi, cînd ma vazu, veni spre mine cu braţele deschise. Nu mai putea de bucurie. Dar cînd scapara odata un fulger şi-i lumina faţa, mi se facu inima cît un purice şi cazui bîldîbîc în apa. Uitasem ca era îmbracat ca regele Lear şi ca arata ca un arap înecat si, vazîndu-l, era sa mor de frica. Jim ma pescui din apa şi începu sa ma îmbraţişeze şi sa ma blogosloveasca, bucuros ca ma-ntorsesem şi ca scapasem de rege şi de duce.
— Nu acum — i-am zis — lasa asta pentru desert. Da drumul plutei!
Peste cîteva clipe pluteam la vale. Ţii! Ce bine era sa fim iaraşi liberi, numai noi doi, pe rîul acela mare, fara nimeni pe capul nostru! Saream în sus de bucurie, ţopaiam şi bateam din calcîie, dar tocmai cînd ma pregateam sa sar pentru a treia oara, am auzit un zgomot pe care, din pacate, îl cunoşteam prea bine. Mi-am ţinut rasuflarea şi-am aşteptat, cu urechea la pînda. Nu ma-nşelasem: cînd fulgerul despica bezna de deasupra apei, i-am vazut cum se apropie vîslind de zor, în barca lor sprintena. Ei erau — regele si ducele!
M-am trîntit pe pluta si m-am dat batut. Abia-abia mi-am putut stavili lacrimile.
N-aş fi în stare sa repet cuvintele batrinului si nici sa-i maimuţaresc, întorcîndu-se cu faţa spre mulţime, vorbi cam aşa:
— Aceasta este pentru mine o surpriza la care nu m-am aşteptat si-am sa va marturisesc cinstit si deschis ca nu prea sînt pregatit sa-i fac faţa. Fratele meu şi cu mine am avut mari neplaceri. El şi-a rupt braţul, iar ieri noapte bagajele noastre au fost debarcate, din greşeala, in tîrgul dinaintea acestuia. Eu sînt Harvey, fratele lui Peter Wilks, iar acesta e fratele nostru William, care-i surdomut, si-acum, ca are o mîna betegita, nu mai poate sa faca nici semne ca lumea. Sîntem ceea ce spunem ca sîntem, si într-o zi-doua, cînd au sa ne soseasca bagajele, voi putea dovedi acest lucru. Dar pîna atunci n-am sa mai spun nimic. Am sa ma duc la han si-am sa aştept.
Şi spunînd acestea, pleca împreuna cu mutul numarul doi. Regele izbucni în rîs.
— Şi-a rupt braţul, nu zau? E foarte lesnicios, nu zic ba, mai ales pentru un şarlatan care trebuie sa faca semne si nu se pricepe. Ha-ha! Şi-au pierdut bagajele! Nu e rau! Ba e chiar grozav într-o ocazie ca asta!
Şi-ncepu iar sa rida. Rîsera si ceilalţi, afara de vreo trei-patru, cel mult sase oameni, printre care si doctorul. Mai era unul care nu rîdea: un tip cu o mutra isteaţa, care purta o basca de pîsla cam veche. Coborîse şi el de pe vapor şi vorbea acum pe şoptite cu doctorul, uitîndu-se din cînd în cînd spre rege si dînd din cap. Era Levi Bell, avocatul, care fusese plecat la Louisville. Mai era acolo şi un zdrahon de barbat, care se ţinuse scai de batrîn si ascultase tot ce spusese acesta, iar acum tragea cu urechea la ce spunea regele. Dupa ce regele ispravi, zdrahonul îl lua din surt:
— Ia asculta, daca zici ca eşti Harvey Wilks, cînd ai sosit în tîrgul asta?
— în ajunul înmormîntarii, prietene — raspunse regele.
— Dar la ce ora?
— Spre seara, cu o ora-doua înainte de apusul soarelui.
— Şi cum ai venit?
— Am venit cu vaporul "Susan Powell", de la Cincinnati.
— Dar cum se face ca-n dimineaţa aia te aflai într-o barca, la cotul rîului?
— N-am fost acolo dimineaţa.
— Minţi!
Cîţiva dintre cei de faţa sarira la el şi-l rugara sa nu orbeasca aşa unui om batrîn, care pe deasupra mai era si preot.
— Pe dracu, preot! E un pungaş şi-un mincinos, în dimineaţa aia era la cotul rîului. Ma ştiţi ca locuiesc în partea aia. Ce mai, am fost acolo şi eu, si dumnealui. L-am vazut. Sosise cu o barca împreuna cu Tim Collins şi-un baieţaş.
Doctorul se amesteca si el în vorba:
— Daca l-ai vedea pe baieţaş l-ai recunoaşte, Hines?
— Cred ca da, dar nu garantez. Ba uite-l colo, el e! L-am recunoscut dintr-o privire.
Şi arata cu degetul spre mine.
— Oameni buni — rosti doctorul — nu ştiu daca noii veniţi sînt nişte şarlatani sau nu. Dar daca astialalţi doi nu-s şarlatani, se cheama ca eu sînt un dobitoc. Socot ca e de datoria noastra sa nu-i lasam sa fuga de-aici pîna nu se lamuresc bine lucrurile. Vino, Hines, veniţi şi voi ceilalţi. O sa-i ducem pe dumnealor la han ca sa-i confruntam cu cealalta pereche. Cred c-o sa aflam noi ceva pîn la urma.
Mulţimea sari în sus de bucurie, dar se-nţelege ca amicii regelui nu erau deloc bucuroşi. Am pornit cu toţii. Era pe la asfinţit. Doctorul ma ţinea de mîna şi se purta destul de bine cu mine, dar nu-mi dadea drumul nici o clipa. Ajunşi la han, am intrat cu toţii într-o odaie mare. Dupa ce aprinsera cîteva luminari, îi adusera înauntru si pe cei doi nou-veniţi. Cel dintîi vorbi doctorul:
— N-aş vrea sa fiu prea aspru cu aceşti doi domni, dar cred ca-s nişte şarlatani si s-ar putea sa aiba partaşi pe care nici nu-i ştim. In cazul asta, se prea poate ca partaşii sa dispara cu sacul cu galbeni lasat de Peter Wilks. Daca nu-s nişte şarlatani, aceşti domni n-au sa aiba nimic împotriva sa trimita dupa banii aia si sa ni-i încredinţeze noua pîna se va dovedi ca n-au nici o vina, nu-i aşa?
Toata lumea fu de aceeaşi parere. Ce mai, coţcarii erau strînsi zdravan cu uşa, de la bun început.
Regele spuse însa cu o mutra plouata:
— Domnii mei, as trimite bucuros dupa bani, fiindca nici prin gînd nu-mi trece sa pun beţe-n roate unei cercetari cinstite, deschise si temeinice asupra acestei nenorocite afaceri. Dar, din pacate, banii nu mai sînt acolo, puteţi sa va încredinţaţi şi singuri, daca doriţi.
— Dar atunci, unde sînt?
— Cînd nepoata-mea mi i-a dat în pastrare, i-am luat şi i-am ascuns sub salteaua de paie din patul meu; socoteam ca n-are rost sa-i depun la banca pentru cele cîteva zile cît aveam de stat aici si credeam ca patul e un loc sigur, nu de alta, dar, nefiind obişnuiţi cu negrii, ne-nchipuiam ca sînt oameni cinstiţi, ca servitorii de la noi, din Anglia. Ei bine, negrii au furat banii chiar a doua zi dimineaţa, de îndata ce-am coborît în salon. Nu mi-am dat seama ca-mi lipsesc banii decît dupa ce i-am vîndut pe negri şi între timp ei au fugit cu banii. Valetul meu va poate spune totul, domnilor, daca doriţi.
— Baliverne! strigara cîţiva, în frunte cu doctorul.
Era limpede ca nimeni nu-l credea pe rege. Unul din ei ma întreba daca-i vazusem pe negri furînd banii. I-am raspuns ca nu, dar ca-i vazusem ieşind tiptil din odaie şi departîndu-se în graba, ceea ce ma facuse sa cred ca li-era teama ca l-au trezit pe stapînul meu şi-ncercau s-o ştearga de acolo, ca sa nu-i mustruluiasca.
Altceva nu ma mai întrebara. Dar deodata doctorul se întoarse spre mine, spunîndu-mi:
— Şi tu eşti englez?
— Da.
— Se şi vede! zise el, în rîsetele celorlalţi.
Dupa aceea trecura la ancheta. O facura pe-ndelete, temeinic, fara sa se uite la ceas. Orele treceau şi nimeni nu pomenea o vorba despre cina, parca nici nu le dadea prin gînd sa manînce. Ai fi zis ca n-o sa se sfîrseasca niciodata. In viaţa mea n-am vazut brambureala mai mare. Il pusera pe rege sa-si spuna povestea, apoi ascultara povestea domnului ala batrîn. Trebuia sa fii batut în cap si de rea-credinţa ca sa nu-ţi dai seama ca batranul spunea adevarul, pe cînd celalalt turna la minciuni. La un moment dat ma pusera si pe mine sa spun tot ce ştiu. Regele ma privi cu coada ochiului, dîndu-mi a-nţelege sa spun doar ce trebuie. Am început sa vorbesc despre viaţa noastra la Sheffield, despre familia Wilks din Anglia, si-aşa mai departe, dar n-apucai sa spun prea multe, ca doctorul izbucni în rîs, iar Levi Bell, avocatul, îmi zise:
— Stai jos, baiete! în locul tau nu m-aş osteni atît. Se vede treaba ca nu prea eşti obişnuit sa minţi. De! Nu-i aşa de uşor, ai nevoie de practica. Minţi cu destula stîngacie.
Complimentul asta ma lasa rece, dar în sinea mea ma bucuram c-am scapat cu-atîta.
Doctorul începu sa vorbeasca, întorcîndu-se cu faţa la avocat:
— De-ai fi fost aici de la-nceput, Levi Bell ...
egele îi taie vorba, întinzînd mîna spre avocat:
— Cum, acesta-i oare vechiul prieten al sarmanului meu frate, despre care-mi scria atît de des?
Regele îi strînse mîna, iar avocatul zîmbi încîntat. Sporovaira un timp, apoi trecura într-un colţ şi vorbira în şoapta.
— Perfect — rosti avocatul în cele din urma. Am sa trimit mandatul dumitale odata cu cel al fratelui, si-atunci o sa se vada ca totul e-n ordine.
Facura rost de nişte hîrtie si de-un condei, iar regele se aşeza, îşi rasuci capul într-o parte si, învîrtindu-si limba în gura, începu sa mîzgaleasca ceva. Apoi îi dadura condeiul ducelui, care pali pentru prima oara în cariera lui, dar mîzgali si el ceva. Avocatul se întoarse atunci spre domnul al batrîn si-i spuse:
— Scrieţi, va rog, si dumneata, si fratele dumitale, un rand-doua si iscaliţi-va!
Domnul al batrîn scrise cîteva cuvinte, dar nimeni nu il putu citi. Avocatul izbucni, mirat din cale-afara:
— Nemaipomenit! si scoţînd din buzunar un pachet de scrisori vechi, începu sa le cerceteze; apoi se uita la hîrtia mîzgalita de batrîn si iaraşi la scrisori. Aceste scrisori sînt de la Harvey Wilks — spuse el. Oricine poate vedea dupa scrisul acestor doi domni ca nu ei sînt autorii scrisorilor. (Sa fi vazut ce mutre au facut regele şi ducele cînd şi-au dat seama ce capcana le întinsese avocatul!) De asemenea, oricine poate vedea cu uşurinţa, dupa scrisul acestui domn venerabil, ca nici el nu le-a scris. De fapt, nici nu se poate vorbi de scris, vazînd mîzgaliturile astea. Iata aici şi alte scrisori, de la ...
— Daţi-mi voie sa va explic — îi taie vorba domnul al batrîn. Nimeni nu-mi poate desluşi scrisul în afara de fratele meu, care-mi copiaza, de altfel, scrisorile pe curat. Asta e scrisul lui, nu al meu.
— Aha, va sa zica aşa stau lucrurile! Uite, am aici şi cîteva scrisori de-ale lui William. N-ar fi rau sa aştearna şi el un rînd-doua, ca sa putem con ...
— Nu poate sa scrie cu mîna stinga! îl întrerupse batrînul. Dac-ar putea sa se foloseasca de mîna lui dreapta, aţi vedea ca el a scris scrisorile astea, si pe-ale mele, si-pe-ale lui. Uitaţi-va la ele, va rog, sînt scrise de aceeaşi mina.
Avocatul se uita la scrisori şi spuse:
— Da, cam aşa se pare. Oricum, seamana ceva mai mult decît bagasem de seama la început. Mai, sa fie! Credeam ca sîntem pe cale sa gasim o soluţie, si iata ca n~a ramas mai nimic în picioare. Totuşi, un lucru e limpede — urma el, întorcîndu-se spre rege şi spre duce. Nici unul din aştia doi nu e din familia Wilks.
Ce credeţi ca s-a întîmplat? Pezevenghiul cu cap de catîr n-a vrut sa recunoasca nimic. Nici nu voi s-auda de uşa ceva. Le spuse ca asta nu-i nici o dovada, ca frate-su William, care era, cica, un mucalit si jumatate, nici macar nu-ncercase sa scrie si ca îşi daduse seama ca William are de gînd sa faca o şotie, chiar în clipa cînd îl vazuse punînd condeiul pe hartie. Tot vorbind aşa, se înfierbînta pîna ce ajunse sa creada în minciunile lui. Dar domnul cel batran îi taie vorba:
— Am o idee. Se afla oare pe-aici cineva care a ajutat la îngroparea fra ... la îngroparea raposatului Peter Wilks?
— Da — rosti cineva. Eu şi Ab Turner. Sîntem amîndoi aici.
Batrînul se întoarse atunci spre rege:
— Aţi putea sa-mi spuneţi ce tatuaj avea pe piept raposatul?
Luat aşa pe neaşteptate, regele trebui sa-şi ţina bine balamalele, altminteri s-ar fi naruit ca un mal mîncat de ape; o întrebare ca asta ar fi doborît pe oricine, fiindca, zau, de unde naiba sa ştie ce tatuaj avea mortul?
Regele pali, fîstîcindu-se niţel. Toata lumea aştepta în tacere,
zgîindu-se la el.
"Hait! Acum se da batut, nu mai are nici o scapare!" îmi ziceam.
Dar el, nici gînd. N-o sa credeţi, dar pehlivanul nu s-a lasat. Voia, pesemne, sa lungeasca povestea, nadajduind ca pîna la urma aia au sa oboseasca si-au sa plece, iar el si ducele au sa-si poata lua talpaşiţa. Deodata spuse, rînjind:
— Ha! Grozava întrebare! Da, domnule, îţi pot spune ce tatuaj avea pe piept. O mica sageata subţire si albastra, asta e. Şi daca nu te uiţi cu bagare de seama, nici n-o poţi vedea. Acum ce mai ai de zis?
N-am pomenit om sa minta cu atîta neobrazare. Domnul al batrîn se întoarse spre Ab Turner şi tovarasul sau si le spuse, cu ochii stralucind de bucurie, ca şi cum de data asta era sigur ca l-a-nfundat pe rege:
— Aţi auzit ce-a zis. Ia spuneţi, pe pieptul lui Peter Wilks se afla vreun astfel de semn?
— N-am vazut asemenea semn — raspunsera amîndoi într-un glas.
— Bine! zise batrînul. Acum ia spuneţi, nu cumva aţi vazut pe pieptul lui un mic P, aproape şters, un B (asta-i o iniţiala pe care n-a mai folosit-o din tinereţe) si un W, cu liniuţe între ele, aşa: P-B-W? Nu-i aşa ca asta aţi vazut? întreba el, scriind literele alea pe o bucaţica de hîrtie.
— Da de unde! N-am vazut nici un fel de semne! raspunsera cei doi.
Toţi cei de faţa ramasera cu gura cascata, începura sa strige:
— Toţi sînt nişte pungaşi! Sa-i înecam în rîu, sa-i
spînzuram!
Urlau şi zbierau ceva de speriat, dar avocatul sari pe masa şi racni, mai tare ca toţi:
— Domnilor! Domnilor! Numai o vorba, ascultaţi, va rog! Mai e o cale: sa mergem sa dezgropam mortul, si-atunci o sa vedem.
Asta le pîacu.
— Ura! strigara oamenii, gata-gata s-o porneasca.
Dar avocatul si doctorul îi oprira:
— Staţi niţel! Legaţi-i de mîini pe aştia patru şi pe baiat. Sa-i luam si pe ei!
— Da! Da! urlara oamenii. Şi daca n-o sa vedem semnele, o sa linşam toata banda.
Acum intrase frica-n mine de-a binelea, da nu era chip sa scap. Ne înhaţara pe toţi cinci şi pornira cu noi de-a dreptul spre cimitir, care se afla cu vreo mila şi jumatate mai jos, pe malul apei. Intreg oraşelul venea pe urmele noastre, fiindca faceam destula galagie, şi-apoi nu era decît noua seara.
Cînd am trecut prin faţa casei noastre, mi-a parut rau ca o alungasem pe Mary Jane din tîrgusor, fiindca acum daca i-as fi trimis vorba, ar fi venit sa ma scape, dîndu-i în vileag pe cei doi potlogari.
Oamenii coborîra poteca ce ducea spre fluviu, zbierand ca nişte mîţe turbate. Şi parca înadins ca sa ma bage şi mai mult în sperieţi, începu sa fulgere, cerul se acoperi de nori si frunzişurile frematara, zgîlţîite de vînt. In viaţa mea nu trecusem printr-o primejdie mai mare. Eram naucit de-a binelea. Totul îmi ieşise pe dos. In loc sa ma bucur si eu, la o adica, de toata comedia asta, avînd-o în spate pe Mary Jane care sa ma scape si sa-mi dea drumul cînd s-o îngroşa gluma, iata ca acum, între subsemnata si moarte nu se mai afla decît tatuajul ala. Iar de n-au sa vada nici urma de tatuaj ...
N-aveam putere sa ma gîndesc la chestia asta, dar nu ştiu cum se face ca la altceva nu ma puteam gîndi.
Era din ce în ce mai întuneric. Ar fi fost prilejul cel mai nimerit ca sa-mi iau valea, dar vlajganul ala de Hines ma ţinea strîns; pas de-ncearca sa scapi din strînsoarea mîinii lui Goliat! Ma tîra înainte si trebuia s-alerg ca sa ţin pasul cu el.
Intrînd în cimitir, mulţimea se nevarsa ca un puhoi. Cînd ajunsera la mormîntul cu pricina, îşi dadura seama ca aveau de o suta de ori mai multe cazmale decît era nevoie, dar ca nimanui nu-i trecuse prin gînd s-aduca un felinar. Totuşi se apucara sa sape la lumina fulgerelor şi trimisera totodata pe cineva sa împrumute un felinar la casa cea mai apropiata, cu o jumatate de mila mai încolo.
Oamenii sapau de zor, într-o bezna înfricoşatoare. Nu trecu mult şi se porni ploaia. Vîntul batea cu putere, fulgerele cadeau tot mai ameninţatoare, iar tunetul bubuia ceva grozav. Dar alora nici nu le pasa, atît de prinşi erau. Din cînd în cînd puteai vedea desluşit fiece chip din mulţimea aceea uriaşa, ca şi bulgarii de pamînt azvîrliţi afara din groapa, dar numaidecît dupa aia întunericul înghiţea din nou totul şi nu mai vedeai nimic.
In cele din urma scoasera afara sicriul si începura sa-i deşurubeze capacul.
A urmat o îmbulzeala si o înghesuiala nemaipomenite. Oamenii se îmbrînceau ca sa-si faca loc pîna-n faţa si sa vada sicriul. Era ceva de speriat, mai ales pe o noapte ca asta. Hines ma tragea dupa el cu atîta putere, ca-mi suci mîna — cred ca uitase ca mai sînt şi eu pe lume, atît de aţîţat era.
Deodata, fulgerul slobozi deasupra noastra o lumina orbitoare şi cineva striga:
- Dumnezeule, sacul cu galbeni e colo, pe pieptul lui.
Hines îmi dadu drumul şi se repezi chiuind, odata cu toţi ceilalţi, ca sa vada si el.
Ei, şi-atunci am zbughit-o ca vîntul din cimitir, alergînd prin întuneric spre poteca. Nefiind altcineva pe poteca, zburam, nu alta, atît cît îmi îngaduiau bezna, fulgerele, rapaiala ploii, palele de vînt si tunetele asurzitoare. Fugeam de-mi sfîrîiau calcîiele.
In tîrg nu era nici ţipenie de om, din pricina furtunii. Am luat-o aşadar pe strada mare, în loc sa ma strecor prin uliţele laturalnice.
Cînd m-am apropiat de casa noastra, am privit cu luare-aminte. Nu se zarea nici o lumina, toata casa era cufundata în întuneric. Mi se rupea inima de jale, fara sa ştiu de ce. Dar deodata, tocmai cînd treceam prin faţa casei, la fereastra lui Mary Jane se aprinse, o lumina şi inima mi se umplu de bucurie, în aceeaşi clipa, casa si toate celelalte pierira în bezna, înapoia mea, pentru totdeauna. Ce pacat! îmi spuneam, în viaţa mea n-am întîlnit fata mai buna si mai inimoasa ca Mary Jane! Cînd am ajuns destul de departe de oraşel ca sa pot porni spre insuliţa, m-am oprit sa caut o barca de împrumut şi, punînd mîna pe prima barca sloboda pe care mi-o dezvalui fulgerul, am sarit în ea şi dus am fost. Era o luntre uşoara, legata doar c-o frînghie. Insuliţa era departe al naibii, taman în mijlocul fluviului, dar nu m-am mocoşit deloc. Cînd am ajuns în sfîrsit la pluta, eram aşa de sleit, ca, de-ar fi fost dupa mine, m-as fi lungit sa-mi trag sufletul. Dar nu era vrerile de pierdut.
Am sarit pe pluta şi-am strigat:
— Hei, Jim, da drumul plutei! Domnul fie laudat, am scapat de aia!
Jim ieşi din wigwam şi, cînd ma vazu, veni spre mine cu braţele deschise. Nu mai putea de bucurie. Dar cînd scapara odata un fulger şi-i lumina faţa, mi se facu inima cît un purice şi cazui bîldîbîc în apa. Uitasem ca era îmbracat ca regele Lear şi ca arata ca un arap înecat si, vazîndu-l, era sa mor de frica. Jim ma pescui din apa şi începu sa ma îmbraţişeze şi sa ma blogosloveasca, bucuros ca ma-ntorsesem şi ca scapasem de rege şi de duce.
— Nu acum — i-am zis — lasa asta pentru desert. Da drumul plutei!
Peste cîteva clipe pluteam la vale. Ţii! Ce bine era sa fim iaraşi liberi, numai noi doi, pe rîul acela mare, fara nimeni pe capul nostru! Saream în sus de bucurie, ţopaiam şi bateam din calcîie, dar tocmai cînd ma pregateam sa sar pentru a treia oara, am auzit un zgomot pe care, din pacate, îl cunoşteam prea bine. Mi-am ţinut rasuflarea şi-am aşteptat, cu urechea la pînda. Nu ma-nşelasem: cînd fulgerul despica bezna de deasupra apei, i-am vazut cum se apropie vîslind de zor, în barca lor sprintena. Ei erau — regele si ducele!
M-am trîntit pe pluta si m-am dat batut. Abia-abia mi-am putut stavili lacrimile.
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 29
Aceasta pagina a fost accesata de 614 ori.