Autori > Mark Twain
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 31
Zile-ntregi nu ne-am mai oprit în nici un tîrguşor. Tot plutind la vale pe rîu, intrasem adînc în sudul cel calduros, hat-departe de locul nostru de baştina. Pe maluri se zareau acum copaci napadiţi de muşchi spaniolesc, care atîrna de crengi ca nişte barbi lungi şi sure. In viaţa mea nu mai vazusem aşa ceva. Padurile aveau acum ceva mareţ si înfricoşator totodata.
Cei doi potlogari începura din nou sa bata tîrgurile, socotind ca primejdia trecuse. Mai întîi ţinura o conferinţa despre temperanţa dar nu le ieşi nici macar de-o beţie. Intr-alt tîrg deschisera o scoala de dans, dar cum nu se pricepeau sa danseze nici cît un cangur, publicul îi petrecu pîna afara din tîrg, la primii paşi pe care-i facura, încercara apoi sa dea lecţii de oratorie; dar n-apucara bine sa deschida gura, ca oamenii îi şi pusera pe fuga, huiduindu-i de mama focului. Se apucara sa faca pe misionarii, pe hipnotizatorii, pe doftorii, pe ghicitorii si cîte şi mai cîte, dar degeaba, nu se lipea norocul de ei. In cele din urma, ramasera lefteri de-a binelea. Toata ziulica zaceau lungiţi pe pluta, cufundaţi în gînduri, abatuţi şi
darîmaţi, fara sa scoata o vorba.
In curînd însa se petrecu o schimbare: începura sa-si vorbeasca în taina, pe şoptite. Uneori ramîneau cîte doua-trei ore în wigwam. Eu şi cu Jim începusem sa ne cam temem. Nu mirosea a bine: eram siguri ca pun la cale o blestemaţie mai diavoleasca decît toate cele de pîna atunci. Ne-am tot întrebat noi ce sa fie şi pîna la urma ne-am gîndit ca pramatiile se pregatesc sa sparga o casa ori o pravalie, sau sa fabrice bani falşi. Gîndul asta ne-a cam îngrozit şi-am jurat amîndoi sa nu ne bagam pentru nimic în lume în afaceri de-astea si sa ne luam adio de la ei, lasîndu-i în plata Domnului, la al dintîi semn necurat.
Intr-o dimineaţa, în zori, ne-am oprit cu vreo doua mile mai jos de-un tîrgusor prapadit, pe nume Pikesville. Regele ne spuse sa stam ascunşi cît se duce sa dea o raita prin tîrgusor, ca sa vada daca oamenii de pe-acolo aflasera ceva de "Minunea regeasca". In gîndul meu îmi ziceam: "Vrei sa spui ca te duci sa cauţi o casa buna de jefuit. Şi cînd ai sa te-ntorci, dupa jaf, ai sa te-ntrebi ce s-a întîmplat cu mine, cu Jim si cu pluta, dar poţi sa te-ntrebi pîna poimarţi!" Regele ne mai zise ca daca nu se-ntoarce pîna la amiaza, înseamna ca totul e-n ordine şi ducele si cu mine putem veni dupa el.
Am stat si-am aşteptat. Ducele se învîrtea de colo pina colo, cu o mutra tare acra. Ne lua la rost pentru orice fleac si ne-njura ca facem totul anapoda. Nimic nu-i placea. De buna seama ca punea ceva la cale.
M-am bucurat nespus la amiaza vazînd ca regele nu se arata.
Oricum, se vestea o schimbare si, cine ştie, poate chiar schimbarea cea mare.
M-am dus aşadar cu ducele în tîrguşorul acela; tot cautîndu-l pe rege, am dat de el în odaia din dos a unei crîsme murdare. Era beat criţa si-n jurul lui o ceata de trîntori se distrau aţîţîndu-l, iar el îi suduia şi-i ameninţa cum îi venea la gura. Dar nu le putea face nimic, fiindca, de beat ce era, abia se mai ţinea pe picioare.
Ducele, începu sa-l înjure, ca-i un "bou batrîn", dar nici regele nu se lasa mai prejos. Cînd am vazut ca iese cu cearta am sters-o repede si-am gonit ca un cerb pe poteca ce cobora spre rîu. Alergam de-mi sfîrîiau calcîiele, fiindca n-as fi vrut sa scap prilejul, si-mi spuneam ca de data asta s-a ispravit, n-au sa ne mai vada aşa curînd, nici pe mine, nici pe Jim. Cînd am ajuns la pluta, abia mai rasuflam, dar nu mai puteam de bucurie.
— Da-i drumul, Jim! strigai. Acum am scapat!
N-auzii însa nici un raspuns şi nu ieşi nimeni din wigwam. Jim plecase! Am tras un chiot, şi-nca unul.
şi iar aşa. M-am dus apoi în padure, chiuind si cercetînd în toate parţile, dar degeaba — Jim nu se zarea nicaieri.
M-am aşezat şi, fara sa vreau, am început sa plîng. Dar n-aveam rabdare sa stau locului. Am ieşit pe poteca, chibzuind ce-ar fi mai bine sa fac. Deodata mi-a ieşit în cale un baiat; l-am întrebat daca nu cumva vazuse un negru îmbracat aşa si pe dincolo. .
— Da — îmi raspunse el.
— Unde l-ai vazut?
— Cu vreo doua mile mai jos, pe moşia lui Silas Phelps. Au pus mina pe el, e un negru fugar, îl cautai?
— Da' de unde! Am dat de el în padure, acum o ora-doua, şi zicea ca daca strig, ma-njunghie. Mi-a poruncit sa stau locului, fara sa ma mişc. Ce era sa fac? Mi-era teama, aşa c-am ramas aici.
— Acum nu mai ai de ce sa te temi, fiindca l-au prins. Fugise de undeva, din Sud.
— Bine ca l-au prins!
— Cred si eu! Au pus un preţ de doua sute de dolari pe capul lui. Bani picaţi din cer, nu alta!
— Da, aşa-i. Sa fi fost eu ceva mai zdravan, mie mi-ar fi picat, fiinca eu l-am vazut al dinţii. Dar cine l-a turnat?
— Un babalîc, care nu-i de pe-aici; a vîndut pe patruzeci de dolari dreptul la recompensa, ca se grabea s-o porneasca pe riu în sus si n-avea timp s-aştepte. Ei, ce spui de asta? Sa fi fost în locul lui, aş fi aşteptat şi şapte ani.
— Şi eu la fel — i-am zis. Dar te pomeneşti ca l-a vîndut aşa ieftin, fiindca nu era sigur de afacere. Cine ştie, poate c-o fi ceva necurat la mijloc.
— Da' de unde! Am vazut cu ochii mei afişul despre negru, îl zugravea întocmai, ca o poza. Pomenea si plantaţia de unde fugise, undeva, mai jos de New Orleans. Nu, fraţioare, afacerea e-n regula, fii pe pace. Asculta, n-ai niţel tabac? Aflînd ca n-aveam nici un pic, baiatul pleca. M-am dus la pluta şi m-am aşezat în wigwam ca sa chibzuiesc. Dar degeaba mi-am framîntat eu creierii, ca tot n-am vazut nici o ieşire. Dupa atîta amar de drum si dupa tot binele ce li-l facusem alor doi potlogari, totul se dusese de rîpa. Şi de ce, ma rog? Fiindca-i rabdase inima sa-l vînda pe Jim pentru patruzeci de dolari murdari, osîndindu-l sa fie din nou rob pe viaţa, si înca printre straini! "Daca-i e dat sa cada din nou în robie — îmi ziceam — ar fi de o mie de ori mai bine pentru Jim sa fie rob acasa la el, împreuna cu ai lui."
Ma gîndeam sa-i trimit lui Tom Sawyer o scrisoare, în care sa-l rog sa-i spuna domnişoarei Watson unde se afla Jim. Dar m-am lasat repede pagubaş din doua pricini: întîi, fiindca domnişoara Watson, scîrbita si furioasa pe Jim din "pricina ticaloşiei şi-a nerecunostinţei sale, ar fi în stare sa-l vînza iaraşi undeva, în josul fluviului. Şi chiar daca nu l-ar vinde, un negru nerecunoscator e dispreţuit de toata lumea şi lui Jim i-ar crapa obrazul de ruşine vazînd ca oamenii i-o scot mereu pe nas. Şi-apoi, gîndiţi-va şi la mine! Numaidecît s-ar da sfoara în ţara ca Huch Finn l-a ajutat pe-un negru sa-si dobîndieasca libertatea, şi daca m-as mai vedea vreodata cu cineva din tîrgul meu, mi-ar fi aşa de ruşine, c-as fi în stare sa-i cad în genunchi si sa-i ling talpile. Aşa se întîmpla totdeauna: cînd cineva savîrşeste o fapta rea si nu se sinchiseşte de urmarile ei, crede ca nu-i nici o ruşine cîta vreme o poate ascunde. Taman într-o asemenea încurcatura ma vîrîsem si eu. Cu cît ma gîndeam mai mult, cu atît mai tare ma mustra cugetul şi ma simţeam mai ticalos si mai netrebnic. Şi deodata am îngheţat de frica la gîndul ca providenţa îmi trage o palma si-mi arata ca sus, în cer, se ştie ca-s un ticalos şi c-am rapit pe negrul unei biete batrîne, care nu-mi caşunase niciodata vreun rau.
"Da, da — îmi ziceam — e cineva care sta mereu de veghe şi nu rabda multa vreme asemenea ticaloşii!"
M-am caznit din rasputeri sa ma mingii cu gîndul ca nu eu, ci felul în care fusesem crescut era de vina pentru toate astea. Dar un glas launtric îmi tot şoptea neîndurator: "Te puteai duce la şcoala de duminica, pentru ce nu te-ai dus? De te-ai fi dus, ai fi învaţat acolo ca oamenii care fac ce-ai facut tu cu negrul ala ajung de-a dreptul în iad".
Tremuram de spaima. M-am hotarît sa ma rog doar-doar oi înceta sa mai fiu baiatul rau de pîna acum si m-oi face mai bun. Am îngenuncheat, dar vorbele nu-mi veneau. De ce oare? N-avea rost sa-ncerc sa-l pacalesc pe Al de Sus — şi nici pe mine, de altfel. Ştiam prea bine de ce nu-mi veneau vorbele: fiindca nu ma tragea deloc inima, fiindca nu eram cinstit, fiindca umblam dupa doi iepuri. Ma prefaceam ca ma lepad de pacat, dar în sinea mea savarşeam cel mai mare dintre pacate, încercam sa spun din gura ca am sa ma îndrept, c-am sa-i scriu stapînei negrului si-am sa-i arat unde se afla Jim, dar în adîncul sufletului ştiam ca-i minciuna, iar Al de Sus de asemenea ştia. Mi-am dat seama ca nu merge sa minţi într-o rugaciune. Stateam ca pe ace si nu ştiam ce sa fac. In cele din urma îmi veni o idee: da, am sa scriu ravaşul, iar dupa aia o sa vad daca ma pot ruga. Ei bine! In clipa aceea m-am simţit uşor ca un fulg şi cu cugetul împacat. Nu-mi venea sa cred! Am luat o bucaţica de hîrtie şi-un capatîi de creion şi, beat de (fericire, am scris cele ce urmeaza: "Domnişoara Watson, negrul dumitale fugar Jim se afla aici, cu doua mile mai jos de Pikesville. Domnul Phelps a pus mina pe el si o sa vi-l dea înapoi daca trimiteţi recompensa. Huck Finn"
Pentru prima oara-n viaţa mea m-am simţit bine si izbavit de pacate. Acum ştiam ca pot sa ma rog, dar nu m-am apucat de îndata, ci am pus hîrtiuţa deoparte şi m-am aşezat, gîndindu-ma ce bine ca lucrurile se întîmplasera aşa, fiindca nu lipsise mult ca sa nimeresc de-a dreptul în iad. Mi-am amintit apoi de calatoria noastra pe apa, la vale. Jim era nelipsit din toate amintirile astea, îl vedeam si ziua şi noaptea, uneori în bataia lunii, alteori pe furtuna. Ma vedeam plutind împreuna cu el, sporovaind, cîntînd şi rîzînd. Nu ştiu cum se face, da nu gaseam nici atîtica sa ma supar pe el, ba din contra, îl vedeam stînd de veghe si pentru mine, dupa ce-si facuse partea lui, în loc sa ma trezeasca din somn; îmi aminteam cum se bucurase în ziua aia cu ceaţa, cînd m-am întors pe pluta, si cum ne-am întîlnit din nou în smîrcul ala, în ziua "dihoniei", şi alte întîmplari asemanatoare. Şi cum îmi spunea mereu "puişorule" şi ma rasfaţa, si nu ştia cum sa ma mai cocoloşeasca, în marea lui bunatate. La urma mi-am amintit cum îl
scapasem de oamenii aia, zicîndu-le ca pe pluta noastra erau bolnavi de varsat; cît de recunoscator mi-a fost Jim atunci! Zicea ca-s cel mai bun prieten pe care l-a avut vreodata si singurul lui prieten de astazi. Tot gîndindu-ma aşa, privirile îmi cazura asupra ravaşului pe care-l scrisesem. Mare belea pe capul meu! Am luat hîrtia. Tremuram ca o frunza-n vînt, fiindca trebuia sa ma hotarasc odata pentru totdeauna. Am chibzuit niţel, ţinîndu-mi rasuflarea, apoi mi-am zis: "Fie! Ma duc în iad!". Si-am rupt hîrtia. Erau gînduri şi vorbe îngrozitoare, dar nu le mai puteam lua înapoi. Ce-am spus a ramas bun spus si nu m-am mai gîndit sa ma-ndrept. Mi-am scos din cap ideea asta, zicîndu-mi c-am sa fiu iaraşi ticalos, fiindca aşa mi-era felul şi aşa fusesem crescut, pe cînd cealalta cale nu era de mine. Şi, pentru început, mi-am pus în gînd sa-l scap din nou pe Jim din robie; sa fi putut scorni ceva şi mai rau, as fi facut-o, nu de alta, dar de vreme ce tot apucasem pentru totdeauna pe calea asta, puteam sa merg şi pîna la capat. Am început aşadar sa-mi bat capul si m-am gîndit la fel de fel de lucruri, pîna s-ajung în sfîrsit la un plan care-mi convenea. Am dibuit ceva mai la vale un ostrov împadurit şi, de îndata ce s-a întunecat, am pornit cu pluta spre el, am ascuns-o si-am ramas sa dorm acolo. M-am trezit înainte de revarsatul zorilor, am mîncat, mi-am pus straiele de oraş şi, dupa ce mi-am vîrît alte cîteva lucruşoare într-o legaturica, am pornit cu barca la mal. M-am oprit ceva mai jos de locul unde socoteam ca se afla moşia lui Phelps, mi-am ascuns legaturica undeva în padure si, umplînd apoi barca cu apa şi bolovani, am scufundat-o într-un loc unde s-o pot gasi la nevoie, cam la un sfert de mila mai jos de un mic joagar. Pe urma am pornit-o la drum. Trecînd prin faţa joagarului, am zarit o tabliţa pe care scria "Ferastraul lui Phelps". Cu vreo cîteva sute de paşi mai încolo se zareau cladirile fermei. Mi-am dus mîna streaşina la ochi, dar n-am vazut pe nimeni, deşi se luminase bine de ziua. Dar nu-mi pasa, ca tot n-aveam eu chef sa ma-ntîlnesc cu careva. Voiam doar sa pipai terenul. Planul meu era sa ma arat acolo dinspre tîrg, nu dinspre fluviu. Dupa ce-am cercetat bine locul, am pornit-o întins spre tîrg.
Şi, ce sa vezi, primul om peste care-am dat acolo a fost ducele. Tocmai lipea un afiş pentru "Minunea regeasca" — urmau s-o joace trei seri la rînd, ca şi data trecuta. Nu-i întrecea nimeni în neobrazare! Pîna sa ma mişc, ducele ma vazu.
Paru cam mirat:
— Iote-l! De unde rasarişi?
Şi adauga, chipurile bucuros şi grijuliu:
- Unde-i pluta? Ai ascuns-o într-un locşor bun?
— Pai tocmai despre asta voiam sa va-ntreb şi eu, alteţa. Vorbele astea nu prea-i placura.
— Dar de ce voiai sa ma-ntrebi?
- Pai, cînd l-am vazut ieri pe rege în circiuma aia, mi-am zis ca pîna s-o trezi din beţie, ca sa-l putem aduce acasa, o sa mai treaca cîteva ceasuri, aşa ca m-am gîndit sa dau o raita prin tîrg. Un cetaţean mi-a zis ca-mi da zece cenţi daca-l ajut sa treaca cu luntrea pîna dincolo şi-napoi, ca s-aduca o oaie ratacita. M-am învoit şi m-am dus cu el, dar cînd sa bagam oaia în luntre, omul ma lasa singur la funie şi se apuca sa-mpinga oaia de la spate. Dar oaia asta era prea voinica pentru unul ca mine, aşa ca s-a smuls din strînsoare şi-a luat-o la fuga. Noi, dupa ea. N-aveam nici un cîine cu noi, aşa ca a trebuit s-o fugarim cale lunga, pîna i-am scos sufletul. Am prins-o abia spre seara; am adus-o-ncoace, iar dupa aceea eu m-am întors la pluta. Dar ia-o de unde nu-i. Ce mi-am zis eu: "Sa ştii c-au dat de bucluc şi-au fost nevoiţi sa plece, luîndu-l cu ei şi pe Jim, singurul negru pe care-l am pe lume. Şi-acum, iata-ma printre straini, fara nici o avere si fara putinţa de a-mi cîştiga pîinea". Mi-au dat lacrimile, zau. Şi-am dormit în padure toata noaptea. Dar spuneţi-mi, ce-i cu pluta? Şi cu Jim, sarmanul meu Jim?
— Sa ma ia dracu daca ştiu, adica daca ştiu ce s-a-ntîmplat cu pluta. Boşorogul ala tembel a cîstigat patruzeci de dolari din nu ştiu ce afacere si cînd am dat de el în crîsma aia, derbedeii îi şi luasera toţi banii la ramaşaguri, afara de ai pe care apucase sa-i dea pe bautura. Ieri noapte, cînd l-am dus acasa si-am vazut ca pluta e lipsa, ne-am zis: "Sa ştii ca mucosul ala ne-a furat pluta şi s-a dus cu ea la vale, lasîndu-ne de caruţa"
— Cum sa-mi las negrul, singura negru pe care-l am pe lume, singura mea avere?.
— La asta nu ne-am gîndit. La urma urmelor, cînd stai sa te gîndesti, negru ala era al nostru. Aşa-l socoteam, ca de! Dumnezeu ştie ca am avut destula bataie de cap cu el. Ei, şi cînd am vazut noi ca pluta nu mai e, iar noi am ramas tinichea, ne-am gîndit ca alta scapare n-avem, decît sa mai încercam o data "Minunea". De atunci ma tot perpelesc, uscat ca un butoi cu pulbere. Ia zi, unde-s ai zece cenţi? Da-i încoace! Aveam bani berechet, aşa ca i-am dat zece cenţi, rugîndu-l însa sa cumpere cu ei ceva de mîncare şi sa-mî dea şi mie, fiindca alţi bani nu mai aveam şi nu pusesem nimic în gura de ieri. Nu-mi raspunse nimic.
Dupa cîteva clipe, se întoarse deodata spre mine si-mi zise:
— Asculta, crezi ca negrul ala o sa ne toarne? L-am jupui de viu, dac-ar îndrazni!
— Cum sa va toarne? Da ce, n-a fugit?
— Aş, de unde! L-a vîndut boşorogul ala! Mie nu mi-a dat nimic, si banii s-au topit!
— Ce? L-a vîndut? spusei eu, plîngînd. Era negrul meu, averea mea! Unde-i? îl vreau înapoi!
— Afla ca nu-i chip sa-l capeţi înapoi, aşa ca degeaba miorlai. Asculta, nu cumva ai de gînd sa ne torni? Al naibii sa fiu daca pot avea încredere în tine! Sa stiî ca daca ne dai de gol ...
Se opri si se uita aşa de urît la mine, ca i-am zis sclifosindu-ma:
— Nu vreau sa dau de gol pe nimeni şi nici n-aş avea timp de-aşa ceva. Ma duc sa-mi caut negrul ...
Ducele facu o mutra plictisita si ramase pe gînduri, încruntat, cu afişele pe braţ.
— Uite ce e — zise el. Trebuie sa ramînem aici trei zile. Daca fagaduiesti ca nu ne torni şi c-ai sa-l îndupleci si pe negru sa-şi ţina gura, am sa-ţi spun unde-l poţi gasi.
I-am fagaduit.
— Un fermier, cu numele de Silas Ph... — începu el, dar se opri.
Voise sa-mi spuna adevarul, dar cînd l-am vazut ca se opreşte şi cugeta, mi-am dat seama ca şi-a schimbat gîndul. Şi chiar aşa era. N-avea încredere în mine. Voia sa fie sigur ca n-o sa le stau în cale zilele astea.
- Omul care l-a cumparat — spuse el — e unul Abram Foster, Abram C. Foster, si traieşte la ţara, la vreo patruzeci de mile de aici, pe drumul spre Lafayette.
— Bine — zic eu. în trei zile am s-ajung eu acolo; si-am sa pornesc chiar azi dupa prînz.
— Nu, nu! Ai sa pleci chiar acum. Vezi, nu zabovi o clipa şi nu flecari cu nimeni pe drum! Ţine-ţi gura şi mergi drept înainte, altfel sa ştii ca ai de-a face cu noi!
Alta porunca nici nu voiam de la el. Voiam sa ma lase-n pace, ca sa-mi pot pune planul în aplicare.
— Hai, cara-te! se burzului el. Domnului Foster poţi sa-i îndrugi ce pofteşti. Cine ştie, te pomeneşti ca pîna la urma îl faci sa creada ca Jim e negrul tau; sînt unii prostanaci care n-au nevoie de patalamale, mi s-a spus c-ar fi de-alde aştia pe aici, prin Sud. Cînd ai sa-i spui ca afişul şi recompensa sînt plasmuite, poate c-o sa te creada, dac-ai sa-l lamureşti de ce-a fost scornita toata povestea. Hai, du-te si spune-i orice vrei, numai nu uita sa-ţi ţii gura pîna ajungi acolo.
Am luat-o la picior pe drumul aratat de duce. Mergeam fara sa ma uit înapoi, dar simţeam ca-i cu ochii pe mine.
Nu-mi pasa, ştiam c-o sa se plictiseasca privindu-ma. Am mers aşa pe cîmp vreo mila, fara sa ma opresc. Apoi am luat-o înapoi prin padure, spre ferma lui Phelps. îmi ziceam ca-i mai bine sa-mi pun numai decît planul în aplicare, fara sa pierd vremea, fiindca doream ca Jim sa-si ţina gura pîna la plecarea celor doi potlogari. Nu voiam sa-i mai vad. Mi-era lehamite şi voiam sa scap de ei pentru totdeauna.
Cei doi potlogari începura din nou sa bata tîrgurile, socotind ca primejdia trecuse. Mai întîi ţinura o conferinţa despre temperanţa dar nu le ieşi nici macar de-o beţie. Intr-alt tîrg deschisera o scoala de dans, dar cum nu se pricepeau sa danseze nici cît un cangur, publicul îi petrecu pîna afara din tîrg, la primii paşi pe care-i facura, încercara apoi sa dea lecţii de oratorie; dar n-apucara bine sa deschida gura, ca oamenii îi şi pusera pe fuga, huiduindu-i de mama focului. Se apucara sa faca pe misionarii, pe hipnotizatorii, pe doftorii, pe ghicitorii si cîte şi mai cîte, dar degeaba, nu se lipea norocul de ei. In cele din urma, ramasera lefteri de-a binelea. Toata ziulica zaceau lungiţi pe pluta, cufundaţi în gînduri, abatuţi şi
darîmaţi, fara sa scoata o vorba.
In curînd însa se petrecu o schimbare: începura sa-si vorbeasca în taina, pe şoptite. Uneori ramîneau cîte doua-trei ore în wigwam. Eu şi cu Jim începusem sa ne cam temem. Nu mirosea a bine: eram siguri ca pun la cale o blestemaţie mai diavoleasca decît toate cele de pîna atunci. Ne-am tot întrebat noi ce sa fie şi pîna la urma ne-am gîndit ca pramatiile se pregatesc sa sparga o casa ori o pravalie, sau sa fabrice bani falşi. Gîndul asta ne-a cam îngrozit şi-am jurat amîndoi sa nu ne bagam pentru nimic în lume în afaceri de-astea si sa ne luam adio de la ei, lasîndu-i în plata Domnului, la al dintîi semn necurat.
Intr-o dimineaţa, în zori, ne-am oprit cu vreo doua mile mai jos de-un tîrgusor prapadit, pe nume Pikesville. Regele ne spuse sa stam ascunşi cît se duce sa dea o raita prin tîrgusor, ca sa vada daca oamenii de pe-acolo aflasera ceva de "Minunea regeasca". In gîndul meu îmi ziceam: "Vrei sa spui ca te duci sa cauţi o casa buna de jefuit. Şi cînd ai sa te-ntorci, dupa jaf, ai sa te-ntrebi ce s-a întîmplat cu mine, cu Jim si cu pluta, dar poţi sa te-ntrebi pîna poimarţi!" Regele ne mai zise ca daca nu se-ntoarce pîna la amiaza, înseamna ca totul e-n ordine şi ducele si cu mine putem veni dupa el.
Am stat si-am aşteptat. Ducele se învîrtea de colo pina colo, cu o mutra tare acra. Ne lua la rost pentru orice fleac si ne-njura ca facem totul anapoda. Nimic nu-i placea. De buna seama ca punea ceva la cale.
M-am bucurat nespus la amiaza vazînd ca regele nu se arata.
Oricum, se vestea o schimbare si, cine ştie, poate chiar schimbarea cea mare.
M-am dus aşadar cu ducele în tîrguşorul acela; tot cautîndu-l pe rege, am dat de el în odaia din dos a unei crîsme murdare. Era beat criţa si-n jurul lui o ceata de trîntori se distrau aţîţîndu-l, iar el îi suduia şi-i ameninţa cum îi venea la gura. Dar nu le putea face nimic, fiindca, de beat ce era, abia se mai ţinea pe picioare.
Ducele, începu sa-l înjure, ca-i un "bou batrîn", dar nici regele nu se lasa mai prejos. Cînd am vazut ca iese cu cearta am sters-o repede si-am gonit ca un cerb pe poteca ce cobora spre rîu. Alergam de-mi sfîrîiau calcîiele, fiindca n-as fi vrut sa scap prilejul, si-mi spuneam ca de data asta s-a ispravit, n-au sa ne mai vada aşa curînd, nici pe mine, nici pe Jim. Cînd am ajuns la pluta, abia mai rasuflam, dar nu mai puteam de bucurie.
— Da-i drumul, Jim! strigai. Acum am scapat!
N-auzii însa nici un raspuns şi nu ieşi nimeni din wigwam. Jim plecase! Am tras un chiot, şi-nca unul.
şi iar aşa. M-am dus apoi în padure, chiuind si cercetînd în toate parţile, dar degeaba — Jim nu se zarea nicaieri.
M-am aşezat şi, fara sa vreau, am început sa plîng. Dar n-aveam rabdare sa stau locului. Am ieşit pe poteca, chibzuind ce-ar fi mai bine sa fac. Deodata mi-a ieşit în cale un baiat; l-am întrebat daca nu cumva vazuse un negru îmbracat aşa si pe dincolo. .
— Da — îmi raspunse el.
— Unde l-ai vazut?
— Cu vreo doua mile mai jos, pe moşia lui Silas Phelps. Au pus mina pe el, e un negru fugar, îl cautai?
— Da' de unde! Am dat de el în padure, acum o ora-doua, şi zicea ca daca strig, ma-njunghie. Mi-a poruncit sa stau locului, fara sa ma mişc. Ce era sa fac? Mi-era teama, aşa c-am ramas aici.
— Acum nu mai ai de ce sa te temi, fiindca l-au prins. Fugise de undeva, din Sud.
— Bine ca l-au prins!
— Cred si eu! Au pus un preţ de doua sute de dolari pe capul lui. Bani picaţi din cer, nu alta!
— Da, aşa-i. Sa fi fost eu ceva mai zdravan, mie mi-ar fi picat, fiinca eu l-am vazut al dinţii. Dar cine l-a turnat?
— Un babalîc, care nu-i de pe-aici; a vîndut pe patruzeci de dolari dreptul la recompensa, ca se grabea s-o porneasca pe riu în sus si n-avea timp s-aştepte. Ei, ce spui de asta? Sa fi fost în locul lui, aş fi aşteptat şi şapte ani.
— Şi eu la fel — i-am zis. Dar te pomeneşti ca l-a vîndut aşa ieftin, fiindca nu era sigur de afacere. Cine ştie, poate c-o fi ceva necurat la mijloc.
— Da' de unde! Am vazut cu ochii mei afişul despre negru, îl zugravea întocmai, ca o poza. Pomenea si plantaţia de unde fugise, undeva, mai jos de New Orleans. Nu, fraţioare, afacerea e-n regula, fii pe pace. Asculta, n-ai niţel tabac? Aflînd ca n-aveam nici un pic, baiatul pleca. M-am dus la pluta şi m-am aşezat în wigwam ca sa chibzuiesc. Dar degeaba mi-am framîntat eu creierii, ca tot n-am vazut nici o ieşire. Dupa atîta amar de drum si dupa tot binele ce li-l facusem alor doi potlogari, totul se dusese de rîpa. Şi de ce, ma rog? Fiindca-i rabdase inima sa-l vînda pe Jim pentru patruzeci de dolari murdari, osîndindu-l sa fie din nou rob pe viaţa, si înca printre straini! "Daca-i e dat sa cada din nou în robie — îmi ziceam — ar fi de o mie de ori mai bine pentru Jim sa fie rob acasa la el, împreuna cu ai lui."
Ma gîndeam sa-i trimit lui Tom Sawyer o scrisoare, în care sa-l rog sa-i spuna domnişoarei Watson unde se afla Jim. Dar m-am lasat repede pagubaş din doua pricini: întîi, fiindca domnişoara Watson, scîrbita si furioasa pe Jim din "pricina ticaloşiei şi-a nerecunostinţei sale, ar fi în stare sa-l vînza iaraşi undeva, în josul fluviului. Şi chiar daca nu l-ar vinde, un negru nerecunoscator e dispreţuit de toata lumea şi lui Jim i-ar crapa obrazul de ruşine vazînd ca oamenii i-o scot mereu pe nas. Şi-apoi, gîndiţi-va şi la mine! Numaidecît s-ar da sfoara în ţara ca Huch Finn l-a ajutat pe-un negru sa-si dobîndieasca libertatea, şi daca m-as mai vedea vreodata cu cineva din tîrgul meu, mi-ar fi aşa de ruşine, c-as fi în stare sa-i cad în genunchi si sa-i ling talpile. Aşa se întîmpla totdeauna: cînd cineva savîrşeste o fapta rea si nu se sinchiseşte de urmarile ei, crede ca nu-i nici o ruşine cîta vreme o poate ascunde. Taman într-o asemenea încurcatura ma vîrîsem si eu. Cu cît ma gîndeam mai mult, cu atît mai tare ma mustra cugetul şi ma simţeam mai ticalos si mai netrebnic. Şi deodata am îngheţat de frica la gîndul ca providenţa îmi trage o palma si-mi arata ca sus, în cer, se ştie ca-s un ticalos şi c-am rapit pe negrul unei biete batrîne, care nu-mi caşunase niciodata vreun rau.
"Da, da — îmi ziceam — e cineva care sta mereu de veghe şi nu rabda multa vreme asemenea ticaloşii!"
M-am caznit din rasputeri sa ma mingii cu gîndul ca nu eu, ci felul în care fusesem crescut era de vina pentru toate astea. Dar un glas launtric îmi tot şoptea neîndurator: "Te puteai duce la şcoala de duminica, pentru ce nu te-ai dus? De te-ai fi dus, ai fi învaţat acolo ca oamenii care fac ce-ai facut tu cu negrul ala ajung de-a dreptul în iad".
Tremuram de spaima. M-am hotarît sa ma rog doar-doar oi înceta sa mai fiu baiatul rau de pîna acum si m-oi face mai bun. Am îngenuncheat, dar vorbele nu-mi veneau. De ce oare? N-avea rost sa-ncerc sa-l pacalesc pe Al de Sus — şi nici pe mine, de altfel. Ştiam prea bine de ce nu-mi veneau vorbele: fiindca nu ma tragea deloc inima, fiindca nu eram cinstit, fiindca umblam dupa doi iepuri. Ma prefaceam ca ma lepad de pacat, dar în sinea mea savarşeam cel mai mare dintre pacate, încercam sa spun din gura ca am sa ma îndrept, c-am sa-i scriu stapînei negrului si-am sa-i arat unde se afla Jim, dar în adîncul sufletului ştiam ca-i minciuna, iar Al de Sus de asemenea ştia. Mi-am dat seama ca nu merge sa minţi într-o rugaciune. Stateam ca pe ace si nu ştiam ce sa fac. In cele din urma îmi veni o idee: da, am sa scriu ravaşul, iar dupa aia o sa vad daca ma pot ruga. Ei bine! In clipa aceea m-am simţit uşor ca un fulg şi cu cugetul împacat. Nu-mi venea sa cred! Am luat o bucaţica de hîrtie şi-un capatîi de creion şi, beat de (fericire, am scris cele ce urmeaza: "Domnişoara Watson, negrul dumitale fugar Jim se afla aici, cu doua mile mai jos de Pikesville. Domnul Phelps a pus mina pe el si o sa vi-l dea înapoi daca trimiteţi recompensa. Huck Finn"
Pentru prima oara-n viaţa mea m-am simţit bine si izbavit de pacate. Acum ştiam ca pot sa ma rog, dar nu m-am apucat de îndata, ci am pus hîrtiuţa deoparte şi m-am aşezat, gîndindu-ma ce bine ca lucrurile se întîmplasera aşa, fiindca nu lipsise mult ca sa nimeresc de-a dreptul în iad. Mi-am amintit apoi de calatoria noastra pe apa, la vale. Jim era nelipsit din toate amintirile astea, îl vedeam si ziua şi noaptea, uneori în bataia lunii, alteori pe furtuna. Ma vedeam plutind împreuna cu el, sporovaind, cîntînd şi rîzînd. Nu ştiu cum se face, da nu gaseam nici atîtica sa ma supar pe el, ba din contra, îl vedeam stînd de veghe si pentru mine, dupa ce-si facuse partea lui, în loc sa ma trezeasca din somn; îmi aminteam cum se bucurase în ziua aia cu ceaţa, cînd m-am întors pe pluta, si cum ne-am întîlnit din nou în smîrcul ala, în ziua "dihoniei", şi alte întîmplari asemanatoare. Şi cum îmi spunea mereu "puişorule" şi ma rasfaţa, si nu ştia cum sa ma mai cocoloşeasca, în marea lui bunatate. La urma mi-am amintit cum îl
scapasem de oamenii aia, zicîndu-le ca pe pluta noastra erau bolnavi de varsat; cît de recunoscator mi-a fost Jim atunci! Zicea ca-s cel mai bun prieten pe care l-a avut vreodata si singurul lui prieten de astazi. Tot gîndindu-ma aşa, privirile îmi cazura asupra ravaşului pe care-l scrisesem. Mare belea pe capul meu! Am luat hîrtia. Tremuram ca o frunza-n vînt, fiindca trebuia sa ma hotarasc odata pentru totdeauna. Am chibzuit niţel, ţinîndu-mi rasuflarea, apoi mi-am zis: "Fie! Ma duc în iad!". Si-am rupt hîrtia. Erau gînduri şi vorbe îngrozitoare, dar nu le mai puteam lua înapoi. Ce-am spus a ramas bun spus si nu m-am mai gîndit sa ma-ndrept. Mi-am scos din cap ideea asta, zicîndu-mi c-am sa fiu iaraşi ticalos, fiindca aşa mi-era felul şi aşa fusesem crescut, pe cînd cealalta cale nu era de mine. Şi, pentru început, mi-am pus în gînd sa-l scap din nou pe Jim din robie; sa fi putut scorni ceva şi mai rau, as fi facut-o, nu de alta, dar de vreme ce tot apucasem pentru totdeauna pe calea asta, puteam sa merg şi pîna la capat. Am început aşadar sa-mi bat capul si m-am gîndit la fel de fel de lucruri, pîna s-ajung în sfîrsit la un plan care-mi convenea. Am dibuit ceva mai la vale un ostrov împadurit şi, de îndata ce s-a întunecat, am pornit cu pluta spre el, am ascuns-o si-am ramas sa dorm acolo. M-am trezit înainte de revarsatul zorilor, am mîncat, mi-am pus straiele de oraş şi, dupa ce mi-am vîrît alte cîteva lucruşoare într-o legaturica, am pornit cu barca la mal. M-am oprit ceva mai jos de locul unde socoteam ca se afla moşia lui Phelps, mi-am ascuns legaturica undeva în padure si, umplînd apoi barca cu apa şi bolovani, am scufundat-o într-un loc unde s-o pot gasi la nevoie, cam la un sfert de mila mai jos de un mic joagar. Pe urma am pornit-o la drum. Trecînd prin faţa joagarului, am zarit o tabliţa pe care scria "Ferastraul lui Phelps". Cu vreo cîteva sute de paşi mai încolo se zareau cladirile fermei. Mi-am dus mîna streaşina la ochi, dar n-am vazut pe nimeni, deşi se luminase bine de ziua. Dar nu-mi pasa, ca tot n-aveam eu chef sa ma-ntîlnesc cu careva. Voiam doar sa pipai terenul. Planul meu era sa ma arat acolo dinspre tîrg, nu dinspre fluviu. Dupa ce-am cercetat bine locul, am pornit-o întins spre tîrg.
Şi, ce sa vezi, primul om peste care-am dat acolo a fost ducele. Tocmai lipea un afiş pentru "Minunea regeasca" — urmau s-o joace trei seri la rînd, ca şi data trecuta. Nu-i întrecea nimeni în neobrazare! Pîna sa ma mişc, ducele ma vazu.
Paru cam mirat:
— Iote-l! De unde rasarişi?
Şi adauga, chipurile bucuros şi grijuliu:
- Unde-i pluta? Ai ascuns-o într-un locşor bun?
— Pai tocmai despre asta voiam sa va-ntreb şi eu, alteţa. Vorbele astea nu prea-i placura.
— Dar de ce voiai sa ma-ntrebi?
- Pai, cînd l-am vazut ieri pe rege în circiuma aia, mi-am zis ca pîna s-o trezi din beţie, ca sa-l putem aduce acasa, o sa mai treaca cîteva ceasuri, aşa ca m-am gîndit sa dau o raita prin tîrg. Un cetaţean mi-a zis ca-mi da zece cenţi daca-l ajut sa treaca cu luntrea pîna dincolo şi-napoi, ca s-aduca o oaie ratacita. M-am învoit şi m-am dus cu el, dar cînd sa bagam oaia în luntre, omul ma lasa singur la funie şi se apuca sa-mpinga oaia de la spate. Dar oaia asta era prea voinica pentru unul ca mine, aşa ca s-a smuls din strînsoare şi-a luat-o la fuga. Noi, dupa ea. N-aveam nici un cîine cu noi, aşa ca a trebuit s-o fugarim cale lunga, pîna i-am scos sufletul. Am prins-o abia spre seara; am adus-o-ncoace, iar dupa aceea eu m-am întors la pluta. Dar ia-o de unde nu-i. Ce mi-am zis eu: "Sa ştii c-au dat de bucluc şi-au fost nevoiţi sa plece, luîndu-l cu ei şi pe Jim, singurul negru pe care-l am pe lume. Şi-acum, iata-ma printre straini, fara nici o avere si fara putinţa de a-mi cîştiga pîinea". Mi-au dat lacrimile, zau. Şi-am dormit în padure toata noaptea. Dar spuneţi-mi, ce-i cu pluta? Şi cu Jim, sarmanul meu Jim?
— Sa ma ia dracu daca ştiu, adica daca ştiu ce s-a-ntîmplat cu pluta. Boşorogul ala tembel a cîstigat patruzeci de dolari din nu ştiu ce afacere si cînd am dat de el în crîsma aia, derbedeii îi şi luasera toţi banii la ramaşaguri, afara de ai pe care apucase sa-i dea pe bautura. Ieri noapte, cînd l-am dus acasa si-am vazut ca pluta e lipsa, ne-am zis: "Sa ştii ca mucosul ala ne-a furat pluta şi s-a dus cu ea la vale, lasîndu-ne de caruţa"
— Cum sa-mi las negrul, singura negru pe care-l am pe lume, singura mea avere?.
— La asta nu ne-am gîndit. La urma urmelor, cînd stai sa te gîndesti, negru ala era al nostru. Aşa-l socoteam, ca de! Dumnezeu ştie ca am avut destula bataie de cap cu el. Ei, şi cînd am vazut noi ca pluta nu mai e, iar noi am ramas tinichea, ne-am gîndit ca alta scapare n-avem, decît sa mai încercam o data "Minunea". De atunci ma tot perpelesc, uscat ca un butoi cu pulbere. Ia zi, unde-s ai zece cenţi? Da-i încoace! Aveam bani berechet, aşa ca i-am dat zece cenţi, rugîndu-l însa sa cumpere cu ei ceva de mîncare şi sa-mî dea şi mie, fiindca alţi bani nu mai aveam şi nu pusesem nimic în gura de ieri. Nu-mi raspunse nimic.
Dupa cîteva clipe, se întoarse deodata spre mine si-mi zise:
— Asculta, crezi ca negrul ala o sa ne toarne? L-am jupui de viu, dac-ar îndrazni!
— Cum sa va toarne? Da ce, n-a fugit?
— Aş, de unde! L-a vîndut boşorogul ala! Mie nu mi-a dat nimic, si banii s-au topit!
— Ce? L-a vîndut? spusei eu, plîngînd. Era negrul meu, averea mea! Unde-i? îl vreau înapoi!
— Afla ca nu-i chip sa-l capeţi înapoi, aşa ca degeaba miorlai. Asculta, nu cumva ai de gînd sa ne torni? Al naibii sa fiu daca pot avea încredere în tine! Sa stiî ca daca ne dai de gol ...
Se opri si se uita aşa de urît la mine, ca i-am zis sclifosindu-ma:
— Nu vreau sa dau de gol pe nimeni şi nici n-aş avea timp de-aşa ceva. Ma duc sa-mi caut negrul ...
Ducele facu o mutra plictisita si ramase pe gînduri, încruntat, cu afişele pe braţ.
— Uite ce e — zise el. Trebuie sa ramînem aici trei zile. Daca fagaduiesti ca nu ne torni şi c-ai sa-l îndupleci si pe negru sa-şi ţina gura, am sa-ţi spun unde-l poţi gasi.
I-am fagaduit.
— Un fermier, cu numele de Silas Ph... — începu el, dar se opri.
Voise sa-mi spuna adevarul, dar cînd l-am vazut ca se opreşte şi cugeta, mi-am dat seama ca şi-a schimbat gîndul. Şi chiar aşa era. N-avea încredere în mine. Voia sa fie sigur ca n-o sa le stau în cale zilele astea.
- Omul care l-a cumparat — spuse el — e unul Abram Foster, Abram C. Foster, si traieşte la ţara, la vreo patruzeci de mile de aici, pe drumul spre Lafayette.
— Bine — zic eu. în trei zile am s-ajung eu acolo; si-am sa pornesc chiar azi dupa prînz.
— Nu, nu! Ai sa pleci chiar acum. Vezi, nu zabovi o clipa şi nu flecari cu nimeni pe drum! Ţine-ţi gura şi mergi drept înainte, altfel sa ştii ca ai de-a face cu noi!
Alta porunca nici nu voiam de la el. Voiam sa ma lase-n pace, ca sa-mi pot pune planul în aplicare.
— Hai, cara-te! se burzului el. Domnului Foster poţi sa-i îndrugi ce pofteşti. Cine ştie, te pomeneşti ca pîna la urma îl faci sa creada ca Jim e negrul tau; sînt unii prostanaci care n-au nevoie de patalamale, mi s-a spus c-ar fi de-alde aştia pe aici, prin Sud. Cînd ai sa-i spui ca afişul şi recompensa sînt plasmuite, poate c-o sa te creada, dac-ai sa-l lamureşti de ce-a fost scornita toata povestea. Hai, du-te si spune-i orice vrei, numai nu uita sa-ţi ţii gura pîna ajungi acolo.
Am luat-o la picior pe drumul aratat de duce. Mergeam fara sa ma uit înapoi, dar simţeam ca-i cu ochii pe mine.
Nu-mi pasa, ştiam c-o sa se plictiseasca privindu-ma. Am mers aşa pe cîmp vreo mila, fara sa ma opresc. Apoi am luat-o înapoi prin padure, spre ferma lui Phelps. îmi ziceam ca-i mai bine sa-mi pun numai decît planul în aplicare, fara sa pierd vremea, fiindca doream ca Jim sa-si ţina gura pîna la plecarea celor doi potlogari. Nu voiam sa-i mai vad. Mi-era lehamite şi voiam sa scap de ei pentru totdeauna.
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 31
Aceasta pagina a fost accesata de 607 ori.