Autori > Mark Twain


Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 34



Am lasat vorba si-am cazut pe gînduri. Dupa cîtava vreme, Tem rupse tacerea:
— Ma Huck, ce tîmpiţi am fost ca nu ne-am gîndit la asta mai înainte! Pun prinsoare ca ştiu unde-i Jim!
— Nu cred! Unde-i?
— In coliba aia de lînga jgheab. Ia asculta, cînd eram la masa, n-ai bagat de seama ca un negru ducea acolo mîncare?
— Ba da.
— Pentru cine crezi ca era mîncarea?
— Sa fi fost pentru vreun cîine.
— Aşa credeam şi eu, dar nu era pentru un cîine.
— De unde ştii?
— Fiindca era şi o felie de pepene.
— Da, da, am bagat şi eu de seama. Cum de nu m-am gîndit ca un cîine nu manînca pepeni? Asta dovedeşte ca poţi sa te uiţi şi sa nu vezi nimic.
— Cînd a intrat acolo, negrul a deschis lacatul şi, dupa ce a ieşit, l-a închis la loc. Cam pe la sfîrşitul mesei, i-a adus unchiului o cheie, pun ramaşag ca era aceeaşi cheie. Pepene, va sa zica om, lacat, va sa zica prizonier. Nu-mi vine sa cred c-ar putea fi doi prizonieri pe-o plantaţie aşa de mica, unde oamenii sînt atît de cumsecade şi de buni la suflet. Sînt sigur ca Jim e prizonierul, şi-mi pare bine c-am descoperit treaba asta ca nişte detectivi. Nu dau doi bani pe alte metode. Şi-acum, fa bine si gîndeste-te la un plan pentru rapirea lui Jim. Am sa ma gîndesc şi eu si-apoi o sa-l alegem pe al mai bun.
Ce cap avea baiatul asta! Pai, de-as avea eu capul lui Tom Sawyer, nu l-aş da nici pentru rangul de duce, de secund de vapor, de clovn într-un circ sau mai ştiu eu ce. M-am apucat sa ticluiesc un plan, mai mult ca set ma aflu în treba. Ştiam prea bine al cui o sa fie mai bun.
— Gata? ma întreba Tom peste cîteva minute.
— Da.
— Ia sa vedem!
— Uite ce m-am gîndit eu. O sa ne fie uşor sa aflam daca Jim e acolo. Dupa-aceea, mîine seara, ma duc cu barca si aduc pluta de la insuliţa încoace. In cea dintîi noapte întunecoasa şterpelesc cheia din buzunarul batrînului, dupa ce s-o culca, şi-l duc pe Jim cu pluta la vale. Ziua o sa stam ascunşi, iar noaptea o sa plutim cum faceam şi-nainte. Ce zici, merge?
— Nici vorba ca merge, dar e simplu ca buna ziua. E prea uşor. La ce-ţi foloseşte planul daca n-ai nici o primejdie în cale? Apa de ploaie! N-ar stîrni vîlya nici cît o spargere la o fabrica de sapun.
Am tacut chitic, fiindca m-aşteptam la vorbele astea. Ştiam prea bine ca odata ce-şi pune el în gînd ceva, nu-i chip sa-l contrazici.
Mi-a vorbit apoi despre planul lui şi mi-am dat numaidecît seama ca era de cincisprezece ori mai bun ca al meu. In ce priveşte stilul, şi nu numai sa-i asigura lui Jim libertatea, în aceeaşi masura ca şi planul meu, dar putea sa ne coste şi viaţa pe toţi trei. Am fost încîntat şi i-am zis c-ar fi bine sa-ncepem. N-are rost sa va arat despre ce era vorba, fiindca tot n-avea sa ramîna aşa pîri la urma. Ştiam eu ca Tom o sa-l schimbe pe ici pe colo, adaugind la tot pasul cîte-un clenci nou. Şi chiar aşa a fost.
Un lucru era sigur: Tom Sawyer nu glumea deloc şi avea într-adevar de gînd sa ma ajute sa-l rapesc pe negru din robie. Nu pricepeam în ruptul capului treaba asta. Imi ziceam: "Uite un baiat bine-crescut, de familie buna, care are-un caracter de pierdut, nu ca mine! E deştept, nu batut în cap, învaţat, nu ageamiu, bun la suflet, nu josnic. Şi cu toate astea, lasa la o parte orice mîndrie şi cinste si se apuca de o treaba ca asta, care o sa-l faca de rîsul lumii şi pe şl, şi pe-ai lui". Nu puteam pricepe nici sa ma tai. Era prea din cale-afara si, ca prieten adevarat, s-ar fi cuvenit sa i-o spun şi sa-l îndemn sa se lase pagubaş cît mai e timp.
Ma pregateam chiar sa-i spun, dar el îmi taie vorba:
— Ce, îţi închipui ca nu ştiu ce fac? M-ai auzit tu vorbind vreodata aiurea?
— Nu.
— N-am spus c-am sa te-ajut sa-l rapeşti pe negru?
— Ba da.
— Şi-atunci?
Altceva n-a mai spus, şi nici eu. N-avea nici un rost sa-i mai spun ceva. Cînd zicea el c-o sa faca o treaba, se ţinea totdeauna de cuvînt. Dar tot nu pricepeam ce-i venise sa se vîre într-o treaba ca asta — aşa ca l-am lasat în pace, fara sa-mi mai bat capul. Daca ţinea neaparat la chestia asta, n-aveam cum sa-l opresc. La urma urmelor, treaba lui.
Cînd ne-am întors, toata casa amuţise, învaluita în bezna. Ne-am furişat pîna la coliba de langa jgheab, ca s-o cercetam. Am luat-o prin ograda, ca sa vedem cum au sa se poarte dulaii. Ne cunoşteau, aşa ca n-au latrat mai mult decît latra de obicei cîinii de la ţara, cînd se-apropie cineva de ei, noaptea. Ajungînd lînga coliba, am cercetat-o şi din faţa şi pe de laturi, în partea pe care n-o cunoşteam — cea denspre miazanoapte — am vazut o ferestruica patrata, foarte înalta, cu o stinghie groasa batuta de-a curmeziş.
— Asta-i ce ne trebuie — am zis eu. Gaura asta-i destul de mare ca sa treaca Jim prin ea, daca scoatem stinghia.
— E simplu ca buna ziua şi uşor ca trasul la fit. Sper sa gasim un mijloc ceva mai complicat, Huck Finn.
— Ce-ar fi atunci sa taiem stinghia cu ferestraul, aşa cum am facut eu înainte de-a fi omorît?
— Aşa mai vii de-acasa — zise el. E plin de farmec, de mister şi de primejdii. Dar pun ramaşag ca putem gasi un mijloc de doua ori mai complicat. Nu-i nici o graba. Ia sa mai vedem.
Intre coliba şi gard era un şopron de scînduri în prelungirea acoperişului; şopronul asta era la fel de lung ca si coliba, dar ceva mai îngust — sa tot fi avut vreo doi metri. Spre miazazi avea o uşa încuiata c-un lacat. Tom merse pîna la cazanul de sapun si, dupa ce se uita cu bagare de seama în jur, se întoarse cu drugul de fier cu care oamenii ridicau capacul cazanului. Cu ajutorul drugului el smulse unul din belciuge si lanţul cazu. Am deschis uşa si-am intrat înauntru, închizînd-o la loc. Am scaparat apoi un chibrit si-am vazut ca şopronul era doar lipit de coliba, fara sa comunice cu ea. Nu era podit si înauntru nu se vedea nimic afara de nişte gioarse-ruginite: cazmale, sape, tîrnacoape si-un plug şchiop, Cînd chibritul s-a stins, am ieşit afara si-am pus la loc belciugul, închizînd uşa la fel de bine cum fusese si-nainte.
Tom era încîntat:
— Acu sîntem pe drumul al bun. Sapam un tunel şi-l scoatem pe Jim afara. Sapatul o sa ne ia vreo saptamîna.
Am pornit înapoi spre casa: eu am intrat pe uşa din dos, care se deschidea uşor, tragînd de-o clampa de piele (în locurile astea uşile nu sînt zavorite), dar Tom, gasind ca asta nu-i destul de romantic, ţinu morţiş sa se caţare pe paratrasnet. Dupa ce se urca de trei ori pîna la jumatate şi cazu jos istovit, a patra oara fu cît pe ce sa-şi sparga capul; atunci se hotarî sa se lase pagubaş. Dar dupa ce se odihni niţel, se apuca sa-si mai încerce norocul o data si izbuti sa se caţere pîna sus.
A doua zi, în zori, ne-am trezit şi ne-am dus la colibele negrilor ca sa ne împrietenim cu cîinii si sa ne punem bine cu negrul care-i aducea de mîncare lui Jim (daca despre Jim era vorba).
Negrii tocmai sfîrşisera masa de dimineaţa şi se pregateau sa plece la cîmp. Negrul lui Jim umplea o strachina cu pîine, carne şi alte. merinde, în clipa cînd ceilalţi ieşeau, cineva aduse din casa cheia. Negrul ala avea o faţa blajina si surîzatoare, şi-şî legase cu aţa, în ciucuraşi, parul lînos, pasamite ca s-alunge vrajitoarele. Zicea ca de la o vreme vrajitoarele nu-i dadeau pace deloc, înfaţişîndu-i vedenii ciudate şi aducîndu-i în urechi tot felul de vorbe şi zvonuri nastruşnice. Cica în viaţa lui nu fusese vrajit vreme atît de îndelungata. Tot povestindu-si necazurile, se înfierbînta şi uita ce avea de facut.
— Pentru cine-i mîncarea asta? îl întreba Tom. Pentru cîini?
Negrul surise şi faţa i se încreţi toata, ca o baltoaca în care arunci o piatra.
— Da, dom Sid — spuse el — pentru-un cîine, un cîine grozav. Vreţi sa-l vedeţi?
— Da.
L-am înghiontit cu cotul pe Tom, soptindu-i:
— Ce, te duci acolo, ziua-n amiaza mare? Nu era în planul nostru!
— Nu era, da-i acum.
Ce mai tura-vura, ne-am dus, dar mie nu-mi prea place treaba asta. In coliba era întuneric bezna, nu vedeai nici la doi paşi. Jim era de buna seama acolo şi ne vazuse, caci striga:
— Huck! Tu eşti? Doamne! Uite-l si pe domul Tom! Eram sigur ca aşa o sa se întîmple.
Nu ştiam ce sa fac si chiar de-aş fi ştiut, totuna era, caci negrul ala striga:
— Doamne sfinte! Cunoaşte pe dumneavoastra? Acuma se vedea ceva mai bine.
Tom se uita la negru fara sa clipeasca si spuse, cu mirare în glas:
— Cine sa ne cunoasca?
— Negru asta fugar.
— Nu cred ca ne cunoaşte! Cine ţi-a bagat în cap aşa ceva?
— Cum cine? Pai n-a strigat el adineauri, ca si cum va cunoaşte?
Tom zise atunci, şi mai nedumerit:
— Ce tot vorbeşti? Cine-a strigat? Cînd a strigai? Ce-a strigat?
Şi, întorcîndu-se spre mine, îmi spuse cît se poate de liniştit:
— Ai auzit pe careva strigand?
Ce era sa-i raspund?
— Nu, n-am auzit pe nimeni.
Tom se întoarse apoi spre Jim si-l întreba, uitîndu-se la el de parca nu l-ar mai fi vazut pîn-atunci:
— Ai spus ceva?
— Nu, domle, n-am spus nimic.
— Nici o vorba?
— Nu, domle, nici o vorba.
— Ne-ai mai vazut vreodata?
— Nu, domle, nu ţin minte.
Atunci Tom se întoarse spre negru, care parea buimac si speriat din cale-afara, şi-i spuse cu asprime în glas:
— Ce-ţi veni? Ce te-a facut sa crezi c-a striga cineva?
— O, e vrajitoarele alea afurisite! Mai bine mor decît sa traiesc aşa! O clipa nu ma lasa, domle, ma omoara cu zile, aşa de tare ma sperie. Va rog sa nu spuneţi la nimeni, ca daca afla dom Silas, ma cearta. Dumnealui zice ca nu se afla pe lume vrajitoare. Aş vrea sa fie dînsul aici, ce-ar mai zice daca le-ar vedea cu ochii lui? N-ar mai putea sa zica nimic de data asta! Dar aşa se-ntîmpla mereu, omu-ncapaţînat ramîne încapaţînat toata viaţa, nu vrea sa vaza şi sa afle singur nimic, iar cînd tu afli şi-i spui şi lui, nu te crede.
Tom îi fagadui ca n-o sa spuna nimanui şi-i dadu un ban, sfatuindu-l sa-şi mai cumpere nişte aţa ca sa-şi lege parul.
Apoi îmi spuse, uitîndu-se la Jim:
— Ma-ntreb daca nenea Silas o sa-l spînzure pe negrul asta. De-aş pune mîna pe un negru pe care l-ar rabda inima sa fuga de la stapîn nu l-aş da stapînului, ci l-as spînzura.
Negrul se duse la uşa, ca sa vada banul la lumina, şi începu sa-l muşte, ca sa se încredinţeze ca-i bun.
Tom îi şopti atunci lui Jim:
— Fa-te ca nu ne cunoşti. Dac-ai sa auzi noaptea zanganit de cazmale, sa ştii ca noi sîntem. Vrem sa te slobozim.
Jim abia avu timp sa ne strînga mîna, caci negrul se întoarse lînga noi. I-am spus c-o sa venim şi alta data, daca mai vrea. Negrul ne raspunse ca i-ar face mare placere, mai cu seama seara, fiindca vrajitoarele îl canoneau îndeosebi pe întuneric, si atunci nu strica sa aiba pe cineva în preajma.





Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 34


Aceasta pagina a fost accesata de 598 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio