Autori > Mark Twain
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 35
Pîna la prînzisor mai ramasese vreun ceas, aşa ca ne-am dus în padure. Tom era de parere ca nu putem sapa fara puţina lumina. Şi cum un felinar ne-ar fi pututda de gol, al mai bun lucru era — zicea el — sa adunam nişte vreascuri putrede, care se cheama "focul vulpii" şi care dau o pîlpîire slaba daca le pui într-un loc întunecos.
Am strîns un braţ de vreascuri dintr-astea si le-am ascuns într-un tufiş, apoi ne-am aşezat sa ne odihnim. Tom nu prea era în apele lui: — La naiba! Dupa mine, treaba asta e prea uşoara. E al dracului de greu sa ticluiesti un plan complicat! Nici tu paznic ca sa-l otraveşti, nici tu cîine ca sa-i vîri pe gît vreun hap adormitor; şi p-orma, Jim e legat de-un picior cu un lanţ de trei metri: ridici patul, scoţi lanţul si gata povestea. Şi mai e şi nenea Silas asta, care dupa ce se-ncrede în toata lumea, îl trimite cu cheia pe negrul ala cu cap de bostan şi nu pune pe nimeni sa-l supravegheze! De mult putea Jim sa iasa din vizuina, de nu era legat cu lanţoiul ala de picior! Ma Huck, n-am vazut combinaţie mai tîmpita ca asta! Eşti silit sa nascoceşti singur toate piedicile. Dar n-avem încotro, asta-i marfa si trebuie sa scoatem cît mai mult din ea. Numai ca, sa ştii de la mine, e mai mare gloria daca-l rapeşti trecînd printr-o sumedenie de greutaţi si primejdii, care aveau datoria sa ţi le ridice în cale s-au lasat pe tînjala şi-a trebuit sa le nascoceşti singur, din capul tavi. Uite, de pilda, chestia cu felinarul. Cînd stai sa te gîndeşti, de fapt ne minţim cînd zicem ca un felinar ar fi primejdios. Cred ca am putea lucra şi c-un alai de torţe, dac-am vrea. Uite ce zic eu: e musai sa meşterim un ferastrau, la prima ocazie.
— Ce sa facem cu el?
— Ce sa facem?! Pai nu ştii ca trebuie sa taiem piciorul patului lui Jim, ca sa putem scoate lanţul?
— Dar adineauri spuneai c-ar fi de ajuns sa ridicam patul.
— Numai tu eşti în stare sa judeci aşa, Huch Finn. Vorbeşti ca un copil de gradiniţa. Ce naiba, n-ai citit niciodata o carte despre baronul Trenck, despre Casa-nova, despre Benvenuto Cellini, despre Henric al patrulea sau despre ailalţi eroi? Unde s-a mai pomenit sa slobozeşti un prizonier cu trucurile astea de fata batrîna? Nu, baiatule. Autorii ai mai celebri ne învaţa ca piciorul patului trebuie despicat în doua si lasat aşa, dupa ce-ai înghiţit, fireşte, talaşul ca sa nu mai poata fi gasit, şi dupa ce-ai pus niţel pamînt şi niţica unsoare în jurul locului ferestruit, pentru ca nici cel mai ager majordom sa nu poata vedea macar o urma şi astfel sa creada ca piciorul patului e neatins. In noaptea evadarii, te duci şi dai un bobîrnac patului, şi-ai terminat cu el; desprinzi lanţul şi gata povestea. Nu-ţi mai ramîne decît s-agaţi de metereze scara de frînghie şi sa coborî pe ea pîna jos, rupîndu-ţi fireşte piciorul în şanţ, fiindca scara e cu vreo nouasprezece picioare mai scurta decît trebuie. Dar nu face nimic, fiindca te-aşteapta caii şi vasalii credincioşi, care te aduna de pe jos şi te-arunca-n şa. Şi iata ca porneşti spre Langued locul tau de baştina, spre Navarra sau încotro pofteşti. E straşnic, Huck. Tare-as vrea sa fie un şanţ şi-n jurul colibei noastre. Sa ştii ca daca ne mai ramîne timp, o sa sapam unul pchiar în noaptea evadarii.
— Ce nevoie avem de un şanţ, cînd ne-am hotarît sa-l scoatem pe sub coliba? l-am întrebat eu.
Dar el n-auzea nimic. Uitase si de mine şi de tot. Statea cu barbia-n palma şi se gîndea. In curînd începu sa ofteze si sa dea din cap:
— Nu, din pacate nu e neaparata nevoie de treaba asta.
— Care treaba? zic eu.
— Adica, nu mai e nevoie sa taiem cu ferastraul piciorul lui Jim.
— Dumnezeule! Cum o sa fie nevoie de aşa ceva? Dar ce-ţi veni sa te gîndeşti sa-i tai piciorul?
- Unii din cei mai celebri autori aşa faceau. Neputînd sa se descotoroseasca de lanţuri, îşi taiau mîna ca sa poata evada. C-un picior ar fi si mai bine. Dar trebuie sa renunţam. In cazul de faţa, nu-i musai, si p-orma Jim e negru şi n-ar pricepe de ce e nevoie de-asa ceva şi c-aşa-i obiceiul în Europa. Aşa ca treaca de la noi. Dar o scara de frînghie i-am putea da. Ştii ce? Ne rupem cearşafurile si-i însailam o scara. Nu-i mare lucru. I-o putem trimite într-o placinta. Aşa se obişnuieşte. Am mîncat eu si placinte mai rele.
— Vorbeşti aiurea, Tom Sawyer! Jim n-are nevoie de-o scara de frînghie.
— Ba da, are nevoie. Tu vorbeşti aiurea, Huck! Habar n-ai. Musai sa aiba o scara de frînghie! Toţi prizonierii au.
— Ce naiba sa faca cu ea?
— Cum ce sa faca? O ascunde-n pat, ce, nu poate? Toţi fac la fel. Trebuie sa faca si el ca toata lumea. Huck, vad ca nu vrei deloc sa ţii seama de reguli. Una-doua, ai vrea sa începi ceva nou. Sa zicem ca nu face nimic cu scara. Ei şi? O sa ramîna în pat, ca o urma, dupa ce-o sa fuga. Ce, crezi ca aia n-or sa aiba nevoie de urme? Oho, si-nca cum! Dupa tine, ar fi sa nu le lasam nici o urma. Frumos îţi sade, n-am ce zice! Unde s-a mai pomenit una ca asta?
— Bine — zic eu — dac-asa-s regulile si nu se poate altfel, sa-i dam o scara. Nu vreau sa calc regulamentul. Dar uiţi un lucru, Tom Sawyer: daca rupem cearşafurile ca sa-i croim lui Jim o scara de frînghie, pun mîna-n foc ca ne gasim beleaua cu tuşa Sally. Uite ce cred eu: o scara din scoarţa de nuc nu costa nimic, nu aduce nici o paguba şi poţi s-o îndesi într-o placinta sau s-o vîri într-un mindir de paie, la fel de bine ca pe-o scara de cirpa. Cît despre Jim, nu se pricepe deloc la socoteli d-astea, aşa ca nu-i pasa ce fel de ...
— Uf! Mai, Huck, de-aş fi la fel de ageamiu ca tine, mi-aş ţine gura, macar atît. Cine-a mai auzit ca un prizonier de rang sa evadeze pe-o scara facuta din scoarţa de nuc? Te rîd şi curcile!
— Bine, fa cum vrei, Tom. Dar te-aş sfatui sa ma laşi sa împrumut un cearşaf de pe frînghia de rufe.
— Asta mai merge — spuse el, fulgerat de o noua idee. Imprumuta şi-o camaşa.
— Ce ne trebuie-o camaşa, Tom?
— Pentru Jim, ca sa-si ţina jurnalul.
— Pe dracu jurnal! Pai Jim nici nu ştie sa scrie.
— Ei si? Da ce, nu poate sa faca semne pe camaşa daca-i dam o pana cioplita dintr-o lingura veche de cositor sau dintr-un capat de doaga? — Dar Tom, n-ar fi mai bine sa prindem o gîsca şi sa-i smulgem o pana? I-ar fi mai lesne sa scrie cu ea.
— Ma, dar natafleţ mai eşti! In temniţele fortareţelor n-alearga gîştele, ca prizonierii sa le poata jumuli. Ei îşi fac totdeauna penele din sfeşnice vechi de alama sau din alte asemenea lucruri grele si butucanoase care le cad sub mîna. Şi trec saptamîni şi luni întregi pîna sa le meştereasca, fiindca trebuie sa le ascuta de zid. Chiar de-ar avea o pana de gîsca, tot nu s-ar folosi de ea, n-ar fi dupa tipic. — Bine, dar cerneala din ce-o sa i-o facem?
— Mulţi o fac din rugina de fier şi din lacrimi, dar asta-i obiceiul oamenilor de rînd si-al muierilor. Asii se felosesc de propriul lor sînge. Şi Jim o sa poata. De cîte ori o sa vrea sa trimita vreun ravaş misterios, fie el cit de mic si obişnuit, ca lumea sa afle unde-i captiv, Jim o sa poata sa-l scrie cu furculiţa pe fundul unui talger de tinichea si sa-l arunce apoi pe fereastra. Aşa obişnuia si Masca de Fier, e al mai bun clenci.
— Dar Jim n-are nici un talger de tinichea, i se aduce mîncarea într-o oala.
— Nu-i nimic, îi facem noi rost!
— Nimeni n-o sa-i poata citi talgerele!
— Nu despre asta-i vorba, Huck Finn. Treaba lui e sa scrie pe talgere şi sa le-arunce afara. Nu-i musai sa le poţi citi. De cele mai multe ori nu poţi citi nimic din ce-a scris prizonierul pe-un talger de tinichea sau pe alte lucruri.
— Atunci ce rost are sa mai strici bunatate de talger?
— La naiba, doar nu-s talgerele prizonierului!
— Bine, bine, da sînt ale cuiva, nu?
— Sa zicem ca da. Ei şi? Ce-i pasa prizonierului ale cui sînt?
S-a oprit, auzind clopoţelul care vestea masa de dimineaţa. Am pornit spre casa, în aceeaşi dimineaţa am împrumutat de pe frînghia de rufe un cearşaf şi o camaşa alba si le-am bagat într-un sac vechi, pe care-l gasisem. Apoi ne-am dus în padure, am scos din ascunzatoare vreascurile de "focul vulpii" si le-am vîrît si pe ele în sac. Zic c-am împrumutat, fiinc-aşa obişnuia sa spuna babacu. Tom însa zicea ca asta nu-i împrumut, ci curata hoţie - numai ca furam, cica, în numele unui prizonier, iar prizonierii, cînd au nevoie de ceva, nu se dau în laturi de la nimic si lumea nu-i osîndeşte pentru asta Nu-i nici o crima daca prizonierul fura lucrul de care are nevoie ca sa poata evada.
- E dreptul lui — zicea Tom — aşa ca atîta vreme cît noi lucram pentru un prizonier, aveam tot dreptul sa furam tot ce ne trebuia ca sa-l scoatem din puşcarie.
Cu totul altceva ar fi daca n-ar fi vorba de-un prizonier; în cazul asta, numai un ticalos ar fi în stare sa fure. Ne-am hotarît aşadar sa furam tot ce ne-o cadea sub mîna. Şi cu toate astea, într-o zi, dupa aceea, mi-a tras un perdaf numarul unu, cînd am şterpelit un pepene din gradina negrilor si l-am mîncat. Nu s-a lasat pîna nu m-a silit sa ma duc la negri si sa le dau un gologan, fara sa le spun pentru ce. Tom zicea ca n-avem dreptul sa furam decît ceea ce ne trebuie. Şi cînd i-am spus ca mie-mi trebuia pepenele, mi-a raspuns ca n-aveam nevoie de el pentru evadarea din temniţa.
— Asta-i deosebirea — adauga el. Dac-ai fi vrut sa-l iei ca sa ascunzi în el un pumnal si sa i-l strecori în taina lui Jim, ca sa aiba cu ce sa-l omoare pe majordom, totul ar fi fost în regula.
N-am mai zis nimic, cu toate ca ma-ntrebam la ce-mi foloseşte ca lucrez pentr-un prizonier, daca-s nevoit sa-mi framînt creierii cu o sumedenie de fineţuri de-astea ori de cîte ori mi se iveşte ocazia sa şterpelesc un pepene!
Ei, si cum spuneam, în dimineaţa aceea am aşteptat pîna ce s-a dus fiecare la treaba lui si ograda s-a golit de oameni. Atunci Tom a dus sacul în şopron, iar eu am stat de caraula ceva mai încolo. N-a zabovit mult şi, cînd s-a întors, ne-am aşezat amîndoi pe stiva de lemne, sa mai vorbim de una, de alta.
— Acum avem tot ce ne trebuie, afara de unelte — zise el. Dar n-o sa fie greu nici cu ele.
— Unelte?! zic eu.
— Da.
— La ce ne trebuie?
— Ca sa sapam. Doar n-o sa scoatem pamîntul cu dinţii!
— Da ce, gioarsele alea de tîrnacoape şi sape din şopron nu-s de ajuns de bune, cînd e vorba de scos afara un negru?
Se întoarse spre mine si-mi arunca o privire plina de compatimire, sa-ţi dea lacrimile, nu alta.
— Huck Finn, ai auzit tu vreodata ca un prizonier sa aiba în garderoba lui tîrnacoape, sape si toate aparatele moderne, ca sa-si poata sapa singur un tunel pîn-afara? Ia zi, daca ai în devia macar un dram de minte, ce fel de erou ar fi prizonierul ala? Spune şi tu! Atunci mai bine da-i cheia, şi gata! Auzi! ... Tîrnacoape, sape ... Pai, lucruri d-astea nu se dau nici macar unui rege!
— Dar daca n-avem nevoie de tîrnacoape si de sape, ce naiba ne trebuie?
— O pereche de bricege.
— Ca sa sapam la temelia colibei?
— Da.
— Asta-i curata prostie, Tom!
— Prostie, neprostie, aşa se cuvine sa facem, aşa scrie la carte! Alta cale nu ştiu sa fie si am cam citit toate carţile în care e vorba de lucrurile astea. Prizonierii se folosesc totdeauna de bricege si, baga de seama, de multe ori nu ca sa sape pamîntul, ci ca sa taie în stînca tare. Şi asta le ia saptamîni întregi, de nu se mai termina. Gîndeste-te, de pilda, la unul din prizonierii închişi în carcera a mai din fund a castelului Dif. Cît crezi ca i-a trebuit pîn sa iasa afara?
— Habar n-am.
— Ghici!
— Nu ştiu ... o luna jumate?
— Treizeci si şapte de~ani! Şi a ieşit taman în China. Aşa se lucreaza! Ce bine era sa fi fost de granit şi temelia fortaretei noastre!
— Bine, dar Jim nu cunoaşte pe nimeni în China!
— Ce legatura are una cu alta? Nici tipul ala nu cunoştea pe nimeni. Ei, dar vad ca nu ţi-e capul decît la fleacuri! De ce nu te gîndeşti la lucrul al mai important?
— Bine, fie. Nu-mi pasa unde o sa iasa, totul e sa iasa, şi cred ca nici Jim nu se sinchiseşte. Dar, ia zi, nu crezi ca Jim e prea batrîn ca sa-l scoatem afara sapînd c-un briceag? N-o sa mai apuce ziua a mare, saracul!
— Ba da. Ce, crezi ca o sa ne ia treizeci si şapte de ani ca sa sapam la nişte temelii de lut?
— Dar cit o sa ne ia, Tom?
— Din pacate, nu ne da mina sa zabovim cît s-ar cuveni la treaba asta, fiindca s-ar putea ca-n curînd nenea Silas sa afle de la ai din New Orleans ca Jim nu-i de prin parţile alea şi-atunci o sa se grabeasca sa dea sfoara-n ţara, prin afişe sau mai ştiu eu cum. Aşa ca trebuie sa ne cam grabim cu sapatul. Normal, ar trebui sa ne ia vreo doi ani, dar ar fi periculos. Avînd în vedere ca situaţia e atît de nesigura, uite ce propun: sa sapam în linie dreapta, cît mai repede cu putinţa. Dupa aia, n-avem decît sa zicem c-am muncit treizeci si şapte de ani. Pe Jim îl scoatem de-acolo la prima alarma. Cred ca asa-i cel mai bine.
— Da, aşa mai merge. Daca-i vorba numai sa zicem aşa, nu ne costa nimic. Din partea mea, daca n-ai nimic împotriva, n-avem decat sa zicem c-am muncit la treaba asta şi-o suta cincizeci de ani, ca vorba aia, tot n-o sa ne doara palmele. Ma duc sa fac rost de doua bricege. — Fa rost de trei — spuse Tom. Dintr-unul o sa meşterim un ferastrau. — Tom, daca-mi dai voie şi nu-i cumva contra regulamentului şi-a religiei, eu zic sa ne folosim de custura aia veche si ruginita, care zace colo, sub streaşina, in spatele afumatoarei.
Tom se uita la mine, cu jale şi deznadejde:
— Ei, Huck, Huck, degeaba se osteneşte omul cu tine sa te-nveţe ceva! Hai, du-te dupa bricege, fa rost de trei!
L-am ascultat fara sa crîcnesc.
Am strîns un braţ de vreascuri dintr-astea si le-am ascuns într-un tufiş, apoi ne-am aşezat sa ne odihnim. Tom nu prea era în apele lui: — La naiba! Dupa mine, treaba asta e prea uşoara. E al dracului de greu sa ticluiesti un plan complicat! Nici tu paznic ca sa-l otraveşti, nici tu cîine ca sa-i vîri pe gît vreun hap adormitor; şi p-orma, Jim e legat de-un picior cu un lanţ de trei metri: ridici patul, scoţi lanţul si gata povestea. Şi mai e şi nenea Silas asta, care dupa ce se-ncrede în toata lumea, îl trimite cu cheia pe negrul ala cu cap de bostan şi nu pune pe nimeni sa-l supravegheze! De mult putea Jim sa iasa din vizuina, de nu era legat cu lanţoiul ala de picior! Ma Huck, n-am vazut combinaţie mai tîmpita ca asta! Eşti silit sa nascoceşti singur toate piedicile. Dar n-avem încotro, asta-i marfa si trebuie sa scoatem cît mai mult din ea. Numai ca, sa ştii de la mine, e mai mare gloria daca-l rapeşti trecînd printr-o sumedenie de greutaţi si primejdii, care aveau datoria sa ţi le ridice în cale s-au lasat pe tînjala şi-a trebuit sa le nascoceşti singur, din capul tavi. Uite, de pilda, chestia cu felinarul. Cînd stai sa te gîndeşti, de fapt ne minţim cînd zicem ca un felinar ar fi primejdios. Cred ca am putea lucra şi c-un alai de torţe, dac-am vrea. Uite ce zic eu: e musai sa meşterim un ferastrau, la prima ocazie.
— Ce sa facem cu el?
— Ce sa facem?! Pai nu ştii ca trebuie sa taiem piciorul patului lui Jim, ca sa putem scoate lanţul?
— Dar adineauri spuneai c-ar fi de ajuns sa ridicam patul.
— Numai tu eşti în stare sa judeci aşa, Huch Finn. Vorbeşti ca un copil de gradiniţa. Ce naiba, n-ai citit niciodata o carte despre baronul Trenck, despre Casa-nova, despre Benvenuto Cellini, despre Henric al patrulea sau despre ailalţi eroi? Unde s-a mai pomenit sa slobozeşti un prizonier cu trucurile astea de fata batrîna? Nu, baiatule. Autorii ai mai celebri ne învaţa ca piciorul patului trebuie despicat în doua si lasat aşa, dupa ce-ai înghiţit, fireşte, talaşul ca sa nu mai poata fi gasit, şi dupa ce-ai pus niţel pamînt şi niţica unsoare în jurul locului ferestruit, pentru ca nici cel mai ager majordom sa nu poata vedea macar o urma şi astfel sa creada ca piciorul patului e neatins. In noaptea evadarii, te duci şi dai un bobîrnac patului, şi-ai terminat cu el; desprinzi lanţul şi gata povestea. Nu-ţi mai ramîne decît s-agaţi de metereze scara de frînghie şi sa coborî pe ea pîna jos, rupîndu-ţi fireşte piciorul în şanţ, fiindca scara e cu vreo nouasprezece picioare mai scurta decît trebuie. Dar nu face nimic, fiindca te-aşteapta caii şi vasalii credincioşi, care te aduna de pe jos şi te-arunca-n şa. Şi iata ca porneşti spre Langued locul tau de baştina, spre Navarra sau încotro pofteşti. E straşnic, Huck. Tare-as vrea sa fie un şanţ şi-n jurul colibei noastre. Sa ştii ca daca ne mai ramîne timp, o sa sapam unul pchiar în noaptea evadarii.
— Ce nevoie avem de un şanţ, cînd ne-am hotarît sa-l scoatem pe sub coliba? l-am întrebat eu.
Dar el n-auzea nimic. Uitase si de mine şi de tot. Statea cu barbia-n palma şi se gîndea. In curînd începu sa ofteze si sa dea din cap:
— Nu, din pacate nu e neaparata nevoie de treaba asta.
— Care treaba? zic eu.
— Adica, nu mai e nevoie sa taiem cu ferastraul piciorul lui Jim.
— Dumnezeule! Cum o sa fie nevoie de aşa ceva? Dar ce-ţi veni sa te gîndeşti sa-i tai piciorul?
- Unii din cei mai celebri autori aşa faceau. Neputînd sa se descotoroseasca de lanţuri, îşi taiau mîna ca sa poata evada. C-un picior ar fi si mai bine. Dar trebuie sa renunţam. In cazul de faţa, nu-i musai, si p-orma Jim e negru şi n-ar pricepe de ce e nevoie de-asa ceva şi c-aşa-i obiceiul în Europa. Aşa ca treaca de la noi. Dar o scara de frînghie i-am putea da. Ştii ce? Ne rupem cearşafurile si-i însailam o scara. Nu-i mare lucru. I-o putem trimite într-o placinta. Aşa se obişnuieşte. Am mîncat eu si placinte mai rele.
— Vorbeşti aiurea, Tom Sawyer! Jim n-are nevoie de-o scara de frînghie.
— Ba da, are nevoie. Tu vorbeşti aiurea, Huck! Habar n-ai. Musai sa aiba o scara de frînghie! Toţi prizonierii au.
— Ce naiba sa faca cu ea?
— Cum ce sa faca? O ascunde-n pat, ce, nu poate? Toţi fac la fel. Trebuie sa faca si el ca toata lumea. Huck, vad ca nu vrei deloc sa ţii seama de reguli. Una-doua, ai vrea sa începi ceva nou. Sa zicem ca nu face nimic cu scara. Ei şi? O sa ramîna în pat, ca o urma, dupa ce-o sa fuga. Ce, crezi ca aia n-or sa aiba nevoie de urme? Oho, si-nca cum! Dupa tine, ar fi sa nu le lasam nici o urma. Frumos îţi sade, n-am ce zice! Unde s-a mai pomenit una ca asta?
— Bine — zic eu — dac-asa-s regulile si nu se poate altfel, sa-i dam o scara. Nu vreau sa calc regulamentul. Dar uiţi un lucru, Tom Sawyer: daca rupem cearşafurile ca sa-i croim lui Jim o scara de frînghie, pun mîna-n foc ca ne gasim beleaua cu tuşa Sally. Uite ce cred eu: o scara din scoarţa de nuc nu costa nimic, nu aduce nici o paguba şi poţi s-o îndesi într-o placinta sau s-o vîri într-un mindir de paie, la fel de bine ca pe-o scara de cirpa. Cît despre Jim, nu se pricepe deloc la socoteli d-astea, aşa ca nu-i pasa ce fel de ...
— Uf! Mai, Huck, de-aş fi la fel de ageamiu ca tine, mi-aş ţine gura, macar atît. Cine-a mai auzit ca un prizonier de rang sa evadeze pe-o scara facuta din scoarţa de nuc? Te rîd şi curcile!
— Bine, fa cum vrei, Tom. Dar te-aş sfatui sa ma laşi sa împrumut un cearşaf de pe frînghia de rufe.
— Asta mai merge — spuse el, fulgerat de o noua idee. Imprumuta şi-o camaşa.
— Ce ne trebuie-o camaşa, Tom?
— Pentru Jim, ca sa-si ţina jurnalul.
— Pe dracu jurnal! Pai Jim nici nu ştie sa scrie.
— Ei si? Da ce, nu poate sa faca semne pe camaşa daca-i dam o pana cioplita dintr-o lingura veche de cositor sau dintr-un capat de doaga? — Dar Tom, n-ar fi mai bine sa prindem o gîsca şi sa-i smulgem o pana? I-ar fi mai lesne sa scrie cu ea.
— Ma, dar natafleţ mai eşti! In temniţele fortareţelor n-alearga gîştele, ca prizonierii sa le poata jumuli. Ei îşi fac totdeauna penele din sfeşnice vechi de alama sau din alte asemenea lucruri grele si butucanoase care le cad sub mîna. Şi trec saptamîni şi luni întregi pîna sa le meştereasca, fiindca trebuie sa le ascuta de zid. Chiar de-ar avea o pana de gîsca, tot nu s-ar folosi de ea, n-ar fi dupa tipic. — Bine, dar cerneala din ce-o sa i-o facem?
— Mulţi o fac din rugina de fier şi din lacrimi, dar asta-i obiceiul oamenilor de rînd si-al muierilor. Asii se felosesc de propriul lor sînge. Şi Jim o sa poata. De cîte ori o sa vrea sa trimita vreun ravaş misterios, fie el cit de mic si obişnuit, ca lumea sa afle unde-i captiv, Jim o sa poata sa-l scrie cu furculiţa pe fundul unui talger de tinichea si sa-l arunce apoi pe fereastra. Aşa obişnuia si Masca de Fier, e al mai bun clenci.
— Dar Jim n-are nici un talger de tinichea, i se aduce mîncarea într-o oala.
— Nu-i nimic, îi facem noi rost!
— Nimeni n-o sa-i poata citi talgerele!
— Nu despre asta-i vorba, Huck Finn. Treaba lui e sa scrie pe talgere şi sa le-arunce afara. Nu-i musai sa le poţi citi. De cele mai multe ori nu poţi citi nimic din ce-a scris prizonierul pe-un talger de tinichea sau pe alte lucruri.
— Atunci ce rost are sa mai strici bunatate de talger?
— La naiba, doar nu-s talgerele prizonierului!
— Bine, bine, da sînt ale cuiva, nu?
— Sa zicem ca da. Ei şi? Ce-i pasa prizonierului ale cui sînt?
S-a oprit, auzind clopoţelul care vestea masa de dimineaţa. Am pornit spre casa, în aceeaşi dimineaţa am împrumutat de pe frînghia de rufe un cearşaf şi o camaşa alba si le-am bagat într-un sac vechi, pe care-l gasisem. Apoi ne-am dus în padure, am scos din ascunzatoare vreascurile de "focul vulpii" si le-am vîrît si pe ele în sac. Zic c-am împrumutat, fiinc-aşa obişnuia sa spuna babacu. Tom însa zicea ca asta nu-i împrumut, ci curata hoţie - numai ca furam, cica, în numele unui prizonier, iar prizonierii, cînd au nevoie de ceva, nu se dau în laturi de la nimic si lumea nu-i osîndeşte pentru asta Nu-i nici o crima daca prizonierul fura lucrul de care are nevoie ca sa poata evada.
- E dreptul lui — zicea Tom — aşa ca atîta vreme cît noi lucram pentru un prizonier, aveam tot dreptul sa furam tot ce ne trebuia ca sa-l scoatem din puşcarie.
Cu totul altceva ar fi daca n-ar fi vorba de-un prizonier; în cazul asta, numai un ticalos ar fi în stare sa fure. Ne-am hotarît aşadar sa furam tot ce ne-o cadea sub mîna. Şi cu toate astea, într-o zi, dupa aceea, mi-a tras un perdaf numarul unu, cînd am şterpelit un pepene din gradina negrilor si l-am mîncat. Nu s-a lasat pîna nu m-a silit sa ma duc la negri si sa le dau un gologan, fara sa le spun pentru ce. Tom zicea ca n-avem dreptul sa furam decît ceea ce ne trebuie. Şi cînd i-am spus ca mie-mi trebuia pepenele, mi-a raspuns ca n-aveam nevoie de el pentru evadarea din temniţa.
— Asta-i deosebirea — adauga el. Dac-ai fi vrut sa-l iei ca sa ascunzi în el un pumnal si sa i-l strecori în taina lui Jim, ca sa aiba cu ce sa-l omoare pe majordom, totul ar fi fost în regula.
N-am mai zis nimic, cu toate ca ma-ntrebam la ce-mi foloseşte ca lucrez pentr-un prizonier, daca-s nevoit sa-mi framînt creierii cu o sumedenie de fineţuri de-astea ori de cîte ori mi se iveşte ocazia sa şterpelesc un pepene!
Ei, si cum spuneam, în dimineaţa aceea am aşteptat pîna ce s-a dus fiecare la treaba lui si ograda s-a golit de oameni. Atunci Tom a dus sacul în şopron, iar eu am stat de caraula ceva mai încolo. N-a zabovit mult şi, cînd s-a întors, ne-am aşezat amîndoi pe stiva de lemne, sa mai vorbim de una, de alta.
— Acum avem tot ce ne trebuie, afara de unelte — zise el. Dar n-o sa fie greu nici cu ele.
— Unelte?! zic eu.
— Da.
— La ce ne trebuie?
— Ca sa sapam. Doar n-o sa scoatem pamîntul cu dinţii!
— Da ce, gioarsele alea de tîrnacoape şi sape din şopron nu-s de ajuns de bune, cînd e vorba de scos afara un negru?
Se întoarse spre mine si-mi arunca o privire plina de compatimire, sa-ţi dea lacrimile, nu alta.
— Huck Finn, ai auzit tu vreodata ca un prizonier sa aiba în garderoba lui tîrnacoape, sape si toate aparatele moderne, ca sa-si poata sapa singur un tunel pîn-afara? Ia zi, daca ai în devia macar un dram de minte, ce fel de erou ar fi prizonierul ala? Spune şi tu! Atunci mai bine da-i cheia, şi gata! Auzi! ... Tîrnacoape, sape ... Pai, lucruri d-astea nu se dau nici macar unui rege!
— Dar daca n-avem nevoie de tîrnacoape si de sape, ce naiba ne trebuie?
— O pereche de bricege.
— Ca sa sapam la temelia colibei?
— Da.
— Asta-i curata prostie, Tom!
— Prostie, neprostie, aşa se cuvine sa facem, aşa scrie la carte! Alta cale nu ştiu sa fie si am cam citit toate carţile în care e vorba de lucrurile astea. Prizonierii se folosesc totdeauna de bricege si, baga de seama, de multe ori nu ca sa sape pamîntul, ci ca sa taie în stînca tare. Şi asta le ia saptamîni întregi, de nu se mai termina. Gîndeste-te, de pilda, la unul din prizonierii închişi în carcera a mai din fund a castelului Dif. Cît crezi ca i-a trebuit pîn sa iasa afara?
— Habar n-am.
— Ghici!
— Nu ştiu ... o luna jumate?
— Treizeci si şapte de~ani! Şi a ieşit taman în China. Aşa se lucreaza! Ce bine era sa fi fost de granit şi temelia fortaretei noastre!
— Bine, dar Jim nu cunoaşte pe nimeni în China!
— Ce legatura are una cu alta? Nici tipul ala nu cunoştea pe nimeni. Ei, dar vad ca nu ţi-e capul decît la fleacuri! De ce nu te gîndeşti la lucrul al mai important?
— Bine, fie. Nu-mi pasa unde o sa iasa, totul e sa iasa, şi cred ca nici Jim nu se sinchiseşte. Dar, ia zi, nu crezi ca Jim e prea batrîn ca sa-l scoatem afara sapînd c-un briceag? N-o sa mai apuce ziua a mare, saracul!
— Ba da. Ce, crezi ca o sa ne ia treizeci si şapte de ani ca sa sapam la nişte temelii de lut?
— Dar cit o sa ne ia, Tom?
— Din pacate, nu ne da mina sa zabovim cît s-ar cuveni la treaba asta, fiindca s-ar putea ca-n curînd nenea Silas sa afle de la ai din New Orleans ca Jim nu-i de prin parţile alea şi-atunci o sa se grabeasca sa dea sfoara-n ţara, prin afişe sau mai ştiu eu cum. Aşa ca trebuie sa ne cam grabim cu sapatul. Normal, ar trebui sa ne ia vreo doi ani, dar ar fi periculos. Avînd în vedere ca situaţia e atît de nesigura, uite ce propun: sa sapam în linie dreapta, cît mai repede cu putinţa. Dupa aia, n-avem decît sa zicem c-am muncit treizeci si şapte de ani. Pe Jim îl scoatem de-acolo la prima alarma. Cred ca asa-i cel mai bine.
— Da, aşa mai merge. Daca-i vorba numai sa zicem aşa, nu ne costa nimic. Din partea mea, daca n-ai nimic împotriva, n-avem decat sa zicem c-am muncit la treaba asta şi-o suta cincizeci de ani, ca vorba aia, tot n-o sa ne doara palmele. Ma duc sa fac rost de doua bricege. — Fa rost de trei — spuse Tom. Dintr-unul o sa meşterim un ferastrau. — Tom, daca-mi dai voie şi nu-i cumva contra regulamentului şi-a religiei, eu zic sa ne folosim de custura aia veche si ruginita, care zace colo, sub streaşina, in spatele afumatoarei.
Tom se uita la mine, cu jale şi deznadejde:
— Ei, Huck, Huck, degeaba se osteneşte omul cu tine sa te-nveţe ceva! Hai, du-te dupa bricege, fa rost de trei!
L-am ascultat fara sa crîcnesc.
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 35
Aceasta pagina a fost accesata de 607 ori.