Autori > Mark Twain
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 36
Cum am simţit ca toata lumea doarme, ne-am dat jos pe paratrasnet, ne-am închis în şopron si ne-am pus pe lucru, la licarul vreascurilor putrede. Am curaţat podeaua pe o lungime de vreo doi metri de o parte si de alta a bîrnei din mijloc. Tom îmi spuse ca acum ne aflam taman în spatele patului lui Jim şi c-o sa sapam dedesubtul lui si nimeni n-o sa poata şti ca pe acolo-i un tunel, fiindca patura lui Jim atîrna pîna la pamînî. Ca sa vezi groapa, trebuia sa ridici patura şi sa te vîri sub pat. Am sapat noi aşa cu bricegele pîna pe la miezul nopţii; eram morţi de oboseala şi mîinile mi-erau pline de başici, dar gaura sapata abia se vedea.
— Tom Sawyer — i-am zis — asta nu-i treaba de treizeci si şapte, ci de treizeci şi opt de ani.
Nu-mi raspunse nimic, dar ofta şi în curînd se opri din sapat. Se vedea ca-i muncit de gînduri.
— Nu mai merge aşa — spuse el peste cîteva clipe — n-are nici un rost, Huck. Altceva ar fi dac-am fi prizonieri. Am avea atunci în faţa noastra ani cu duiumul, n-ar fi nici o graba. Şi fiindca n-am putea sapa decît cîteva minute pe zi, la schimbarea garzii, mîinile nu ni s-ar basica şi am putea munci temeinic, cum scrie la carte, ani şi ani de-a rîndul. Dar aşa, n-avem vreme de pierdut, trebuie sa-i dam zor. Inc-o noapte ca asta de munca pe brînci, şi ieşim din circulaţie pe-o saptamîna, ca sa ne tamaduim mîinile, altfel n-o sa ne mai putem atinge de-un briceag.
— Atunci ce-i de facut, Tom?
— Iţi spun numaidecît. Nu-i drept şi nu-i cinstit, şi nici n-aş vrea sa se afle, dar n-avem alta cale: trebuie sa sapam cu tîrnacoapele, dar o sa zicem ca-s bricege.
— Aşa mai vii de-acasa! Ei, Tom Sawyer, vad ca a început sa-ţi vina mintea la cap! Cinstit, necinstit, tîrnacoape ne trebuie!
La drept vorbind, mie nici nu-mi prea pasa de cinste. Cînd m-apuc sa fur un negru, un pepene sau o carte de religie, nu ma priveşte cum, ci ce-anume iese, adica negrul, pepenele sau cartea. Şi daca tîrnacopul e lucrul cel mai la-ndemîna, atunci cu el ma pun pe treaba. Nu dau doi bani pe ce spun învaţaţii.
— In cazuri de-astea, e voie sa te foloseşti de tîrnacoape, si sa zici ca-s bricege. Altminteri, n-aş încuviinţa, una ca asta si nici n-as sta cu mîinile-n sîn, vazînd cum regulamentul e calcat în picioare, fiindca ce-i rau e rau si ce-i bun e bun si n-are rost sa faci totul anapoda, daca nu eşti ageamiu. Tu, de pilda, ai putea sa-l scoţi pe Jim sapînd cu un tîrnacop, fara sa zici ca-i briceag, fiindca tu nu te pricepi. Dar eu, care ştiu despre ce-i vorba, n-as fi în stare. Da-mi un briceag!
Avea si el unul, dar i l-am dat totuşi pe al meu îl azvîrli cît colo:
— Tom Sawyer — i-am zis — asta nu-i treaba de treizeci si şapte, ci de treizeci şi opt de ani.
Nu-mi raspunse nimic, dar ofta şi în curînd se opri din sapat. Se vedea ca-i muncit de gînduri.
— Nu mai merge aşa — spuse el peste cîteva clipe — n-are nici un rost, Huck. Altceva ar fi dac-am fi prizonieri. Am avea atunci în faţa noastra ani cu duiumul, n-ar fi nici o graba. Şi fiindca n-am putea sapa decît cîteva minute pe zi, la schimbarea garzii, mîinile nu ni s-ar basica şi am putea munci temeinic, cum scrie la carte, ani şi ani de-a rîndul. Dar aşa, n-avem vreme de pierdut, trebuie sa-i dam zor. Inc-o noapte ca asta de munca pe brînci, şi ieşim din circulaţie pe-o saptamîna, ca sa ne tamaduim mîinile, altfel n-o sa ne mai putem atinge de-un briceag.
— Atunci ce-i de facut, Tom?
— Iţi spun numaidecît. Nu-i drept şi nu-i cinstit, şi nici n-aş vrea sa se afle, dar n-avem alta cale: trebuie sa sapam cu tîrnacoapele, dar o sa zicem ca-s bricege.
— Aşa mai vii de-acasa! Ei, Tom Sawyer, vad ca a început sa-ţi vina mintea la cap! Cinstit, necinstit, tîrnacoape ne trebuie!
La drept vorbind, mie nici nu-mi prea pasa de cinste. Cînd m-apuc sa fur un negru, un pepene sau o carte de religie, nu ma priveşte cum, ci ce-anume iese, adica negrul, pepenele sau cartea. Şi daca tîrnacopul e lucrul cel mai la-ndemîna, atunci cu el ma pun pe treaba. Nu dau doi bani pe ce spun învaţaţii.
— In cazuri de-astea, e voie sa te foloseşti de tîrnacoape, si sa zici ca-s bricege. Altminteri, n-aş încuviinţa, una ca asta si nici n-as sta cu mîinile-n sîn, vazînd cum regulamentul e calcat în picioare, fiindca ce-i rau e rau si ce-i bun e bun si n-are rost sa faci totul anapoda, daca nu eşti ageamiu. Tu, de pilda, ai putea sa-l scoţi pe Jim sapînd cu un tîrnacop, fara sa zici ca-i briceag, fiindca tu nu te pricepi. Dar eu, care ştiu despre ce-i vorba, n-as fi în stare. Da-mi un briceag!
Avea si el unul, dar i l-am dat totuşi pe al meu îl azvîrli cît colo:
— Da-mi un briceag, zic!
N-am înţeles ce vrea, dar m-am gîndit niţel si, cotrobaind printre gioarsele alea, am gasit un tîrnacop şi i l-am dat. L-a luat si s-a pus pe treaba, fara sa scoata o vorba. Aşa-i era felul, de! Era plin de prinţipuri ... Am pus si eu mîna pe o cazma şi da-i bataie, cînd eu cu cazmaua, cînd el cu tîrnacopul. Treaba mergea struna. Dupa o jumatate de ceas, nu mai puteam de oboseala, dar groapa sapata era destul de maricica. Cînd am ajuns în odaia noastra, m-am uitat pe fereastra la Tom, care se caznea sa se caţere pe paratrasnet, dar nu putea, aşa de tare îl dureau mîinile.
— Nu-i chip! îmi striga el în cele din urma. Ce ma sfatuieşti sa fac? Ai vreo idee?
Da, dar cred ca nu-i cum scrie la carte. Suie-te pe scari şi zi ca te-ai caţarat pe paratrasnet.
El îmi urma povara. A doua zi, Tom şterpeli de prin casa o lingura de cositor şi un sfeşnic de alama, ca sa-i meştereasca lui din niscaiva pene de scris, precum şi şase luminari de seu. Cît despre mine, am dat tîrcoale pe langa colibele negrilor şi, la primul prilej, am furgasit trei blide de tinichea. Tom a fost de parere ca n-o sa fie de ajuns, dar l-am liniştit spunîndu-i ca de vreme ce nimeni n-o sa vada blidele aruncate de Tom, fiindca au sa cada în tufele de ciumafaie si de dudau de sub ferestruie, o sa le putem lua înapoi si Jim o sa le foloseasca din nou. Lui Tom îi placu treaba asta.
— Acum — îmi spuse el — trebuie sa ne gîndim cum sa-i strecuram lui Jim toate lucrtirile astea.
— O sa i le trimitem prin tunel, cînd va fi gata.
Imi arunca o privire dispreţuitoare şi dupa ce-mî spuse ca n-a mai auzit în viaţa Iu; o gugumanie ca asta, cazu iar pe gînduri. Nu trecu mult si ma înştiinţa ca i-au venit doua-trei idei, dar ca deocamdata nu-i nevoie sa hotarîm.
- Mai întîi — zicea el — trebuie sa-i dam de ştire lui Jim.
In noaptea aceea, pe la orele zece, ne-am dat jos pe paratrasnet, luînd cu noi una din luminari. Ne-am aşezat sub ferestruica si-am tras cu urechea. Jim sforaia. Am zvîrlit luminarea înauntru, dar nu l-a trezit. Atunci ne-am apucat iaraşi sa sapam cu tîrnacopul şi cazmaua şi dupa vreo doua ceasuri si jumatate, treaba a fost gata. Ne-am tîrît de-a buşilea pîna sub patul lui Jim, si de-acolo în încapere. Am dibuit luminarea, am aprins-o şi-am stat niţel sa-l privim pe Jim: arata sanatos sî voios. L-am trezit încetişor, cu blîndeţe, ca sa nu se sperie. Cînd ne-a vazut, i-a venit sa plînga de bucurie, începu sa ne alinte, cu toate vorbele de rasfaţ care-î treceau prin cap. Ne ruga sa facem numaidecît rost de-o dalta ca sa-i taiem lanţul de la picior, caci voia s-o ştearga cît mai repede. Tom îl lamuri însa ca aşa ceva n-ar fi deloc dupa tipic si dupa ce-i povesti de-a fir-a-par planurile noastre, îi spuse ca, de altminteri, în caz de alarma le putem schimba numaidecît.
— Sa nu-ţi fie frica, fiindca tot o sa te scoatem de-aici — adauga el. Jim se arata mulţumit. Dupa ce am sporovait toţi trei despre vremurile bune de altadata, Tom începu iar sa-l descoasa pe Jim. Cînd auzi ca unchiul Silas vine zilnic sau o data la doua zile ca sa se roage împreuna cu Jim, iar tusa Sally vine si ea sa vada daca se simte bine şi are destula mîncare, si ca amîndoi se purtau cum nu se poate mai frumos, Tom se lumina la faţa.
— Acum ştiu ce ne trebuie — îi zise el. O sa-ţi trimitem prin ei unele lucruri.
— Nu cumva sa faci o prostie ca asta! i-am spus.
Dar el îşi urma vorba, fara sa ma bage-n seama, aşa cum obişnuia ori de cîte ori îşi punea ceva în gînd. Ii spuse aşadar lui Jim ca o sa-i trimitem într-o placinta scara de frînghie şi alte lucruri, prin Nat, negrul care-i aducea de mîncare.
— Vezi sa fii cu ochii-n patru şi sa nu te araţi mirat, pentru ca Nat sa nu bage de seama nimic. Lucrurile mai mici o sa le punem în buzunarele hainei lui Nenea Silas si, cînd o veni el, le iei de acolo. Daca s-o putea, o sa-ţi trimitem si prin tuşa Sally ceva lucruri; i le vîrîm în buzunarul sorţului sau le legam de cordon.
Tom îl învaţa ce sa faca cu toate lucrurile astea si cum sa-şi scrie cu sînge jurnalul pe camaşa. Nu-l cruţa de nici un amanunt. Deşi nu pricepea ce rost au toate astea, Jim zicea ca noi, fiind albi, ştim mai bine ca el, aşa ca se arata mulţumit si-i fagadui lui Tom sa-i urmeze întocmai poruncile.
Am petrecut de minune, mai ales ca Jim avea o gramada de tutun şi pipe de panuşe. Dupa aceea ne-am strecurat afara prin tunel si ne-am întors în odaia noastra, cu mîinile rau julite. Tom parea însa încîntat. Zicea ca în viaţa lui n-a avut parte de-o distracţie mai placuta şi mai "interectuala".
— Ce bine ar fi daca ne-am putea distra aşa toata viaţa, lasînd pe seama copiilor noştri sa-l elibereze pe Jim!. Cred ca lui Jim o sa-i placa din ce în ce mai mult treaba asta, pe masura ce-o sa se deprinda cu ea. In felul asta, povestea ar putea sa ţina vreo optzeci de ani şi-ar fi cea mai grozava din istorie, iar noi toţi, care am luat parte la ea, am ajunge celebri.
A doua zi dimineaţa ne-am dus la stiva de lemne şi~am taiat sfeşnicul de alama în bucaţele, pe care Tom le vîrî în buzunar, împreuna cu lingura de cositor. Ne-am dus înapoi la colibele negrilor, în vreme ce eu îl ţineam de vorba pe Nat, Tom vîrî o bucata de sfeşnic într-o turta de malai din strachina cu merinde pentru Jim. L-am însoţit pe Nat, ca sa vedem cum merge treaba. A mers minune! Cînd Jim a muscat din turta, era cît pe ce sa ramîna ştirb:
- Ce mai — îmi zise Tom — a mers cum nu se poate mai bine.
Jim lasa sa se creada ca nu fusese decît o pietricica sau vreun grunz, din aia care se gasesc mai totdeauna într-o pîine, dar de-atunci încoace n-a mai pus nimic în gura fara sa-ncerce mai întîi cu furculiţa de vreo cîteva ori.
In vreme ce stateam acolo pe întuneric, de sub patul lui Jim ţîsnira doi dulai, apoi alţii si alţii, pîna ce se-adunara vreo cincisprezece, c-abia mai puteai sa rasufli. Drace! Uitasem sa închidem uşa şopronului.
Cînd îi vazu, Nat striga: "Vrajitoarele!" şi se prabuşi la pamînt în mijlocul dulailor si începu sa geama de-ai fi zis ca se da de ceasul morţii. Tom deschise repede uşa şi zvîrli afara o bucata de carne din porţia lui Jim. Cîinii o zbughira dupa ea, iar în cîteva clipe Tom se repezi şi el afara şi se întoarse numaidecît, închizînd uşa. Am priceput ca se dusese s-o închida si pe cealalta. Trecu apoi la bietul Nat şi începu sa-l alinte si sa-l îmbuneze, întrebîndu-l daca i se nazarise iar vreo naluca. Negrul se ridica si spuse clipind din ochi: — Dom Sid, ai sa spui ca-s nebun, dar sa ma loveasca damblaua daca nu mi s-a parut ca vad un milion de cîini, diavoli sau nu ştiu ce. Nu mint, dom Sid. I-am simţit si i-am vazut lînga mine. O, Doamne, tare-aş vrea sa pun mîna pe o vrajitoare din astea, o data, numai o data! Dar mai bine sa-mi deie pace, nu mai vreau s-aud de ele!
— Uite ce zic eu — îi spuse Tom. Ce le aduce încoace taman cînd negru asta fugar îşi ia masa de dimineaţa? Foamea, asta-i pricina. Trebuie neaparat sa le faci o placinta vrajitoreasca.
— Dar, domn Sid, cum sa fac eu aşa placinta? Nu ştiu si nici n-am auzit pîn-acum de-asa ceva!
— Atunci o s-o fac chiar eu.
— O, ce bine! Nat o sa sarute talpile lui dom Sid!
—— Aşa ramîne, am s-o fac de hatîrul tau, fiinc-ai fost cumsecade si ni l-ai aratat pe negrul fugar. Dar trebuie sa bagi bine de seama: cînd o sa venim cu placinta, tu sa te-ntorci cu spatele şi sa nu cumva sa tragi cu ochiul orice am pune noi in strachina. Sa nu te uiţi cînd Jim o sa goleasca strachina, ca e de rau, nu garantez ce poate sa se-ntîmple. Şi mai ales, nu te-atinge de lucrurile vrajitoreşti.
— Eu sa m-ating de ele, dom Sid? Ce tot vorbeşti? Nu le-aş atinge nici c-un deget, chiar de mi-ai da zece sute de mii de milioane de dolari!
N-am înţeles ce vrea, dar m-am gîndit niţel si, cotrobaind printre gioarsele alea, am gasit un tîrnacop şi i l-am dat. L-a luat si s-a pus pe treaba, fara sa scoata o vorba. Aşa-i era felul, de! Era plin de prinţipuri ... Am pus si eu mîna pe o cazma şi da-i bataie, cînd eu cu cazmaua, cînd el cu tîrnacopul. Treaba mergea struna. Dupa o jumatate de ceas, nu mai puteam de oboseala, dar groapa sapata era destul de maricica. Cînd am ajuns în odaia noastra, m-am uitat pe fereastra la Tom, care se caznea sa se caţere pe paratrasnet, dar nu putea, aşa de tare îl dureau mîinile.
— Nu-i chip! îmi striga el în cele din urma. Ce ma sfatuieşti sa fac? Ai vreo idee?
Da, dar cred ca nu-i cum scrie la carte. Suie-te pe scari şi zi ca te-ai caţarat pe paratrasnet.
El îmi urma povara. A doua zi, Tom şterpeli de prin casa o lingura de cositor şi un sfeşnic de alama, ca sa-i meştereasca lui din niscaiva pene de scris, precum şi şase luminari de seu. Cît despre mine, am dat tîrcoale pe langa colibele negrilor şi, la primul prilej, am furgasit trei blide de tinichea. Tom a fost de parere ca n-o sa fie de ajuns, dar l-am liniştit spunîndu-i ca de vreme ce nimeni n-o sa vada blidele aruncate de Tom, fiindca au sa cada în tufele de ciumafaie si de dudau de sub ferestruie, o sa le putem lua înapoi si Jim o sa le foloseasca din nou. Lui Tom îi placu treaba asta.
— Acum — îmi spuse el — trebuie sa ne gîndim cum sa-i strecuram lui Jim toate lucrtirile astea.
— O sa i le trimitem prin tunel, cînd va fi gata.
Imi arunca o privire dispreţuitoare şi dupa ce-mî spuse ca n-a mai auzit în viaţa Iu; o gugumanie ca asta, cazu iar pe gînduri. Nu trecu mult si ma înştiinţa ca i-au venit doua-trei idei, dar ca deocamdata nu-i nevoie sa hotarîm.
- Mai întîi — zicea el — trebuie sa-i dam de ştire lui Jim.
In noaptea aceea, pe la orele zece, ne-am dat jos pe paratrasnet, luînd cu noi una din luminari. Ne-am aşezat sub ferestruica si-am tras cu urechea. Jim sforaia. Am zvîrlit luminarea înauntru, dar nu l-a trezit. Atunci ne-am apucat iaraşi sa sapam cu tîrnacopul şi cazmaua şi dupa vreo doua ceasuri si jumatate, treaba a fost gata. Ne-am tîrît de-a buşilea pîna sub patul lui Jim, si de-acolo în încapere. Am dibuit luminarea, am aprins-o şi-am stat niţel sa-l privim pe Jim: arata sanatos sî voios. L-am trezit încetişor, cu blîndeţe, ca sa nu se sperie. Cînd ne-a vazut, i-a venit sa plînga de bucurie, începu sa ne alinte, cu toate vorbele de rasfaţ care-î treceau prin cap. Ne ruga sa facem numaidecît rost de-o dalta ca sa-i taiem lanţul de la picior, caci voia s-o ştearga cît mai repede. Tom îl lamuri însa ca aşa ceva n-ar fi deloc dupa tipic si dupa ce-i povesti de-a fir-a-par planurile noastre, îi spuse ca, de altminteri, în caz de alarma le putem schimba numaidecît.
— Sa nu-ţi fie frica, fiindca tot o sa te scoatem de-aici — adauga el. Jim se arata mulţumit. Dupa ce am sporovait toţi trei despre vremurile bune de altadata, Tom începu iar sa-l descoasa pe Jim. Cînd auzi ca unchiul Silas vine zilnic sau o data la doua zile ca sa se roage împreuna cu Jim, iar tusa Sally vine si ea sa vada daca se simte bine şi are destula mîncare, si ca amîndoi se purtau cum nu se poate mai frumos, Tom se lumina la faţa.
— Acum ştiu ce ne trebuie — îi zise el. O sa-ţi trimitem prin ei unele lucruri.
— Nu cumva sa faci o prostie ca asta! i-am spus.
Dar el îşi urma vorba, fara sa ma bage-n seama, aşa cum obişnuia ori de cîte ori îşi punea ceva în gînd. Ii spuse aşadar lui Jim ca o sa-i trimitem într-o placinta scara de frînghie şi alte lucruri, prin Nat, negrul care-i aducea de mîncare.
— Vezi sa fii cu ochii-n patru şi sa nu te araţi mirat, pentru ca Nat sa nu bage de seama nimic. Lucrurile mai mici o sa le punem în buzunarele hainei lui Nenea Silas si, cînd o veni el, le iei de acolo. Daca s-o putea, o sa-ţi trimitem si prin tuşa Sally ceva lucruri; i le vîrîm în buzunarul sorţului sau le legam de cordon.
Tom îl învaţa ce sa faca cu toate lucrurile astea si cum sa-şi scrie cu sînge jurnalul pe camaşa. Nu-l cruţa de nici un amanunt. Deşi nu pricepea ce rost au toate astea, Jim zicea ca noi, fiind albi, ştim mai bine ca el, aşa ca se arata mulţumit si-i fagadui lui Tom sa-i urmeze întocmai poruncile.
Am petrecut de minune, mai ales ca Jim avea o gramada de tutun şi pipe de panuşe. Dupa aceea ne-am strecurat afara prin tunel si ne-am întors în odaia noastra, cu mîinile rau julite. Tom parea însa încîntat. Zicea ca în viaţa lui n-a avut parte de-o distracţie mai placuta şi mai "interectuala".
— Ce bine ar fi daca ne-am putea distra aşa toata viaţa, lasînd pe seama copiilor noştri sa-l elibereze pe Jim!. Cred ca lui Jim o sa-i placa din ce în ce mai mult treaba asta, pe masura ce-o sa se deprinda cu ea. In felul asta, povestea ar putea sa ţina vreo optzeci de ani şi-ar fi cea mai grozava din istorie, iar noi toţi, care am luat parte la ea, am ajunge celebri.
A doua zi dimineaţa ne-am dus la stiva de lemne şi~am taiat sfeşnicul de alama în bucaţele, pe care Tom le vîrî în buzunar, împreuna cu lingura de cositor. Ne-am dus înapoi la colibele negrilor, în vreme ce eu îl ţineam de vorba pe Nat, Tom vîrî o bucata de sfeşnic într-o turta de malai din strachina cu merinde pentru Jim. L-am însoţit pe Nat, ca sa vedem cum merge treaba. A mers minune! Cînd Jim a muscat din turta, era cît pe ce sa ramîna ştirb:
- Ce mai — îmi zise Tom — a mers cum nu se poate mai bine.
Jim lasa sa se creada ca nu fusese decît o pietricica sau vreun grunz, din aia care se gasesc mai totdeauna într-o pîine, dar de-atunci încoace n-a mai pus nimic în gura fara sa-ncerce mai întîi cu furculiţa de vreo cîteva ori.
In vreme ce stateam acolo pe întuneric, de sub patul lui Jim ţîsnira doi dulai, apoi alţii si alţii, pîna ce se-adunara vreo cincisprezece, c-abia mai puteai sa rasufli. Drace! Uitasem sa închidem uşa şopronului.
Cînd îi vazu, Nat striga: "Vrajitoarele!" şi se prabuşi la pamînt în mijlocul dulailor si începu sa geama de-ai fi zis ca se da de ceasul morţii. Tom deschise repede uşa şi zvîrli afara o bucata de carne din porţia lui Jim. Cîinii o zbughira dupa ea, iar în cîteva clipe Tom se repezi şi el afara şi se întoarse numaidecît, închizînd uşa. Am priceput ca se dusese s-o închida si pe cealalta. Trecu apoi la bietul Nat şi începu sa-l alinte si sa-l îmbuneze, întrebîndu-l daca i se nazarise iar vreo naluca. Negrul se ridica si spuse clipind din ochi: — Dom Sid, ai sa spui ca-s nebun, dar sa ma loveasca damblaua daca nu mi s-a parut ca vad un milion de cîini, diavoli sau nu ştiu ce. Nu mint, dom Sid. I-am simţit si i-am vazut lînga mine. O, Doamne, tare-aş vrea sa pun mîna pe o vrajitoare din astea, o data, numai o data! Dar mai bine sa-mi deie pace, nu mai vreau s-aud de ele!
— Uite ce zic eu — îi spuse Tom. Ce le aduce încoace taman cînd negru asta fugar îşi ia masa de dimineaţa? Foamea, asta-i pricina. Trebuie neaparat sa le faci o placinta vrajitoreasca.
— Dar, domn Sid, cum sa fac eu aşa placinta? Nu ştiu si nici n-am auzit pîn-acum de-asa ceva!
— Atunci o s-o fac chiar eu.
— O, ce bine! Nat o sa sarute talpile lui dom Sid!
—— Aşa ramîne, am s-o fac de hatîrul tau, fiinc-ai fost cumsecade si ni l-ai aratat pe negrul fugar. Dar trebuie sa bagi bine de seama: cînd o sa venim cu placinta, tu sa te-ntorci cu spatele şi sa nu cumva sa tragi cu ochiul orice am pune noi in strachina. Sa nu te uiţi cînd Jim o sa goleasca strachina, ca e de rau, nu garantez ce poate sa se-ntîmple. Şi mai ales, nu te-atinge de lucrurile vrajitoreşti.
— Eu sa m-ating de ele, dom Sid? Ce tot vorbeşti? Nu le-aş atinge nici c-un deget, chiar de mi-ai da zece sute de mii de milioane de dolari!
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 36
Aceasta pagina a fost accesata de 613 ori.