Autori > Mark Twain
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 37
Totul era pus la punct. Ne-am dus de-am scotocit prin mormanul de vechituri din fundul curţii, unde se aruncau ghetele scîlciate, zdrenţele, sticlele sparte, tinichelele şi alte asemenea nimicuri. Am gasit acolo un lighean vechi de cositor şi i-am astupat gaurile cum ne-am priceput, ca sa putem coace în el placinta. L-am carat apoi în pivniţa şi dupa ce l-am umplut bine ca faina, am pornit spre casa, unde ne aşteptau cu gustarea de dimineaţa. Pe drum am gasit doua piroane. Tom zicea ca au sa-i prinda bine prizonierului ca sa-si scrie cu ele numele şi pasurile pe pereţii închisorii. Strecura unul din piroane în buzunarul sorţului matuşii Sally, care atîrna pe un scaun, iar pe celalalt îl înfipse în panglica palariei unchiului Silas, care se afla pe birou. (Copiii ne spusesera ca în dimineaţa aceea taticu şi mamica lor au sa se duca sa-l vada pe negrul fugar)
Apoi ne-am aşezat la masa. Tom vîrî lingura în buzunarul hainei unchiului Silas. Tuşa Sally înca nu venise, aşa ca a trebuit sa mai aşteptam puţin. Cînd îşi facu în sfîrşit apariţia, obrajii îi ardeau de mînie. Abia se putu stapîni în timpul rugaciunii. Apoi, în vreme ce cu o mîna turna cafeaua şi cu cealalta ciocanea capul copilului care statea mai aproape, îi spuse lui nenea Silas:
— Am cotrobait peste tot si n-am dat de ailalta camaşa a ta. Parc-a intrat în pamînt!
Inima îmi cazu printre maruntaie şi o coaja tare de malai porni dupa ea pe gîtlej, întîlnindu-se pe drum cu o tuse care o repezi afara tocmai în celalalt capat al mesei, de nimeri în ochiul unuia dintre copii, care se zvîrcoli ca o rîma în undiţa si slobozi un urlet mai grozav decît chiotul razboinic al unei piei roşii. Cît despre Tom, se facuse verde. Vreme de un sfert de minut sau cam aşa ceva a fost un teatru nemaipomenit, dar zau ca mi-as fi vîndut biletul pe jumatate preţ, de s-ar fi ivit vreun cumparator.
Dar dup-aceea, ne-am venit în fire — numai surpriza ne luase piuitul.
— E foarte ciudat — zise unchiul Silas. Nu pot sa pricep. Ştiu bine c-am dezbracat camaşa aia, fiindca ...
— Fiindca n-ai decît una pe tine. Ce tot vorbeşti? Ştiu ca ai dezbracat-o, ştiu asta mai bine decît ştii tu cu mintea ta de cîlţi; ieri mai era pe frînghie, am vazut-o-acolo cu ochii mei. Dar acum nu mai e, asta-i socoteala, şi pîna sa-ţi fac una noua, ai s-o cam porţi pe-aia roşie de flanela. Asta-i a treia camaşa pe care ţi-am lucrat-o în doi ani de zile. Ce dracu faci cu ele? Nu mai poate omul sa rasufle de grija camaşilor tale! La vîrsta ta ar fi cazul sa ţi le pazeşti si singur!
— Ai dreptate, Sally, dar zau da îmi dau toata silinţa! Cred însa ca nu-s numai eu de vina, fiindca de obicei nu-mi vad camaşile si n-am de-a face cu ele decît cînd sînt pe mine. Nu ştiu sa fi pierdut vreuna de pe mine pîna acum.
— Nu-i meritul tau, Silas. Sa fi fost dupa tine, le-ai fi pierdut chiar şi-aşa. Dar stai sa vezi, nu-i numai camaşa. Mai lipseşte si o lingura. Erau zece şi-acum sînt doar noua. Sa zicem ca viţelul a furat camaşa, dar pot sa jur ca nu el a luat lingura. Şi nu numai atît.
— Dar ce, a mai disparut ceva, Sally?
— Au disparut sase luminari. Sa zicem ca le-au mîncat şobolanii. Ma mir cum de n-au furat pîn-acuma toata casa, de cînd te tot lauzi ca ai sa le astupi gaurile. Intr-o buna zi, au sa-si faca culcuş în parul tau, Silas. şi tu nici n-ai sa bagi de seama. Dar sînt sigura ca nu şobolanii au furat lingura.
— Da, Sally, recunosc ca eu sînt de vina. Am uitat, dar sa ştii ca pîna mîine am sa astup gaurile.
— A, nu te grabi! Mai bine la anul! Matilda Angelina Araminta Phelps! striga ea pocnind cu degetul în scafîrlia copilului care raspundea la numele acesta şi care se grabi sa-şi traga gheruţele din zaharniţa.
In clipa aceea, o negresa se ivi în pragu] uşii, strigînd:
— Gonita, lipseşte un cearşaf!
— Un cearşaf?! Dumnezeule!
— Am sa astup gaurile chiar azi, bolborosi unchiul Silas, cu o mutra plouata.
— Taca-ţi gura! Ce, crezi ca şobolanii au luat cearşaful? Unde-i cearşaful, Liza?
— Liza nu ştie, coniţa Sally. Ieri mai era pe frînghie, dar acum nu mai este, s-a dus.
— Sa ştiţi ca vine sfîrsitul lumii! In viaţa mea n-am mai pomenit una ca asta! O camaşa, un cearşaf, o lingura, sase Iu ...
— Coniţa, lipseşte un sfeşnic de alama! spuse o mulatra tînara care tocmai intra pe uşa.
— Cara-te de-aici, ca-ţi dau cu ceva în cap!
Fierbea, nu alta. Ma gîndeam s-o şterg în padure şi s-aştept pîna s-o mai potoli furtuna. Tuna şi fulgera, facînd razmeriţa de una singura, în timp ce toţi ceilalţi taceau chitic, cu capetele plecate. In cele din urma, unchiul Silas baga mîna în buzunar şi, buimacit, scoase de-acolo lingura. Tuşa Sally ramase cu gura cascata si-şi ridica braţele spre cer. Cît despre mine, aş fi vrut sa fiu la Ierusalim sau altundeva, dar, auzind-o, m-am liniştit.
— Eram sigura! A fost tot timpul la tine în buzunar; si celelalte lucruri tot acolo sînt, de buna seama. Cum de-a ajuns acolo?
— Zau ca nu ştiu, Sally! se dezvinovaţi el. Dac-as şti, ţi-as spune! Inainte de masa îmi pregateam predica despre faptele apostolilor, capitolul şaptesprezece, şi cred ca eu am pus-o în buzunar, fara sa-mi dau seama, în loc sa pun sfînta evanghelie. Acum bag de seama ca sfînta evanghelie nu-i în buzunar. Ma duc sa vad si, daca e la locul ei, înseamna ca nu am pus-o în buzunar şi ca în schimb am pus lingura si ...
— Pentru numele lui Dumnezeu! Ispraveste-odata! Hai, caraţi-va toţi, blestemaţilor! Şi sa nu-mî mai ieşiţi în cale pîna nu-mi liniştesc sufletul!
I-aş fi ghicit gîndul si fara sa-l spuna cu voce tare şi aş fi ascultat-o chiar din mormînt.
Tocmai cînd treceam prin salonaş, batrînul îşi lua palaria si pironul cazu pe podea. El îl ridica si-l puse pe policioara caminului, ieşind apoi fara sa scoata o vorba. Vazîndu-l ce face, Tom îşi aminti de lingura si-mi spuse:
— Vezi, n-are rost sa mai trimitem lucruri prin el. Nu te poţi bizui. Cu toate astea, fara sa vrea, moşul ne-a facut un bine în chestia cu lingura. Hai sa-i facem şi noi un bine, fara ca el sa ştie: sa astupam gaurile de şobolani.
In pivniţa erau o sumedenie de gauri şi-am pierdut o ora întreaga cu astupatul lor, dar a ieşit o treaba pe cinste. La urma, auzind zgomot de paşi pe scara, am stins luminarea şi ne-am ascuns. Batrînul se ivi, ţinînd într-o mîna o luminare şi într-alta o legaturica. Bietul de el, parea cu gîndurile aiurea, ca de obicei.
Dadu ocol pivniţei, oprindu-se cîte puţin la fiece gaura, pîna ce le cerceta pe toate. Vreme de vreo cinci minute ramase pe gînduri, cojind luminarea de grunjii de ceara topita.
Apoi o porni încet si visator spre scara, bolborosind:
— Ei, dracie, nu pot sa-mi aduc aminte cînd am facut treaba asta! I-as putea dovedi acum ca nu eram eu de vina în privinţa şobolanilor. Dar treaca de la mine. Tot n-ar folosi la nimic.
Şi dupa ce urca scarile bodoganind, plecaram si noi. Tare draguţ mai era batrînul asta! Şi mai e si acum.
Tom era cam necajit din pricina lingurii aleia, fiindca zicea ca-i musai s-avem una.
Dupa ce se gîndi niţel, ma lamuri cum o sa ne descurcam.
Ne-am dus amîndoi la coşul unde se ţineau lingurile si ne-am învîrtit pe-acolo pîna ce s-a ivit tuşa Sally. Tom începu atunci sa numere lingurile şi sa le aşeze deoparte.
— Tuşa Sally — spuse el în timp ce eu vîram una în mîneca — vad ca nu-s decît noua linguri.
— Vezi-ţi de joaca ta si nu-mi mai bate capul — se burzului ea. Ştiu eu mai bine ca tine, adineauri le-am numarat.
— Dar le-am numarat de doua ori, tuşa, şi nu mi-au ieşit decît noua.
Tuşa Sally veni fireşte sa le numere, deşi se vede ca-i la capatul rabdarii.
— Dumnezeule, asa-i, sînt doar noua! Lua-le-ar dracu de linguri! Ia sa mai numar o data.
Am pus repede la loc lingura pe care o şterpelisem.
— Fir-ar al dracului, acu-ma-s zece! izbucni ea, cînd ispravi de numarat. Parea naucita şi plictisita totodata.
— Nu cred ca-s zece, tuşa — zise Tom.
— Ma zevzecule, n-ai vazut ca le-am numarat?
— Ştiu, dar ...
— Bine, uite ca le mai numar o data.
Am dosit la repezeala una, aşa ca iar au fost noua, ca şi data trecuta. S-o fi vazut în ce hal era: tremura toata de ciuda; dar nu se lasa şi numara întruna, pîna ce, de atîta zapaceala, ajunse sa numere şi coşul luîndu-l drept lingura. De trei ori îi ieşi socoteala şi de trei ori ba. Pîna la urma puse mîna pe coş si-l azvîrli cit colo, pocnindu-l zdravan pe motan. Apoi ne pofti afara, spunîndu-ne s-o lasam în pace şi ameninţîndu-ne ca ne jupoaie de vii daca mai venim sa-i batem capul pîna la prînz. Inainte de a pleca, în vreme ce ea ne dadea paşaportul, i-am strecurat în buzunarul şorţului lingura pe care o şterpelisem, aşa ca Jim o primi înainte de prînz, odata cu pironul. Eram foarte mulţumiţi de isprava noastra. Tom zicea ca face sa te osteneşti si de doua ori pe atît pentru o treaba ca asta, fiindca de-aici înainte tusa Sally putea sa numere lingurile mult şi bine, ca tot n-ar fi numarat de doua ori la fel. Chiar de i-ar ieşi la socoteala, tot nu i-ar veni sa creada, iar dupa vreo trei zile, avea sa-i treaca pofta sa mai numere. Ba chiar l-ar gîtui pe al de i-ar cere sa le mai numere vreodata.
In seara aceea am pus la loc cearşaful pe frînghie şi am şterpelit altul din garderoba ei. Vreo doua zile la rînd l-am tot luat si l-am pus la loc, pîna ce n-a mai ştiut cîte cearşafuri are si-a-nceput sa spuna ca nici nu-i pasa, ca n-o sa-si prapadeasca ea sufletul pentru atîta lucru şi n-o sa le mai numere nici moarta.
Cu camaşa, cearşaful, lingura şi luminarile stateam bine acum, mulţumita viţelului, şobolanilor şi numaratoarei bramburite. Cît despre sfeşnic, n-a mai pomenit nimeni de el şi ne ziceam ca fara doar şi poate au sa-l uite încetul cu încetul. In schimb, cu placinta a mers mai greu şi ne-a dat mult de furca. Ne-am dus departe, în padure, ca s-o coacem acolo. Fireşte ca pîna la urma ne-a ieşit destul de bine, însa nu într-o singura zi. A trebuit sa umplem de trei ori ligheanul cu faina, în afara de asta, ne-am ales cu arsuri pe tot trupul, ba era sa şi chiorîm de atîta fum. Ţineam morţiş s-o facem cu coaja şi nu ieşea deloc, se coflecea mereu, fir-ar al dracului! Pîna la urma am gasit clenciul: trebuia sa coacem placinta cu scara cu tot. In seara urmatoare, ajutaţi de Jim, am rupt cearşaful în fîsii pe care le-am înnadit, aşa încît a doua zi, în zori, aveam o frînghie pe cinste, buna sa spînzuri cu ea un om. Bineînţeles, ne-am zis c-am muncit noua luni la ea.
Dimineaţa am dus scara în padure, dar ce sa vezi, nu intra în placinta. Fiind facuta din ditamai cearşaful, franghia asta ar fi putut sa umple şi patruzeci de placinte şi tot ar mai fi ramas destul şi pentru o supa, un salam sau mai ştiu eu ce. Cred c-ar fi ajuns si pentr-un prînz întreg.
Noua însa nu ne trebuia decît pentru o placinta, asa ca am aruncat restul. N-am copt placinta în lighean, de teama sa nu se topeasca lipitura. Nenea Silas avea însa o tigaie straşnica, de arama, de care era tare mîndru, fiinca fusese a unuia dintre stramoşii lui, care venise din Anglia odata cu William Cuceritorul, pe "May-flower" sau pe una din primele corabii ce strabatusera Atlanticul. Avea un mîner lung, de lemn, şi moşul o ţinea ascunsa în pod, laolalta cu o gramada de oale şi alte marafeturi scumpe — nu fiindca ar fi fost de preţ, ca nu faceau doi bani, ci pentru vechimea lor. Am scos-o în taina din pod si am dus-o în padure, dar am stricat cîteva aluaturi în ea, neştiind cum sa coacem placinta. Pîna la urma, însa, ne-am descurcat noi. Am aşternut pe fundul tigaii un strat de coca si-am pus-o pe jeratic. Am vîrît în ea scara de cîrpe si deasupra am pus alt strat de coca. Dup-aceea, am pus capacul si-am presarat deasupra taciuni aprinşi. Ne-am tras apoi cu cîţiva paşi mai încolo, la racoare, ţinînd de minerul ala lung. In cincisprezece minute a ieşit o mîndreţe de placinta, numai ca de-ar fi vrut cineva s-o manînce, ar fi trebuit sa-si faca rost de-o cutie întreaga de scobitori, fiindca scara de cîrpe i-ar fi dat nişte crampe nemaipomenite, îmbolnavindu-l de stomac pe vecie.
Nat nu s-a uitat cînd am pus placinta vrajitoaresca în strachina lui Jim. Am mai vîrît acolo, la fund, sub mîncare, cele trei blide de tinichea. Toate lucrurile ajunsera, astfel, cu bine la Jim; cînd ramase singur, eî despica placinta şi ascunse scara de cîrpe în mindirul lui de paie, apoi scrijeli nişte semne pe un blid şi-l arunca pe ferestruica.
Apoi ne-am aşezat la masa. Tom vîrî lingura în buzunarul hainei unchiului Silas. Tuşa Sally înca nu venise, aşa ca a trebuit sa mai aşteptam puţin. Cînd îşi facu în sfîrşit apariţia, obrajii îi ardeau de mînie. Abia se putu stapîni în timpul rugaciunii. Apoi, în vreme ce cu o mîna turna cafeaua şi cu cealalta ciocanea capul copilului care statea mai aproape, îi spuse lui nenea Silas:
— Am cotrobait peste tot si n-am dat de ailalta camaşa a ta. Parc-a intrat în pamînt!
Inima îmi cazu printre maruntaie şi o coaja tare de malai porni dupa ea pe gîtlej, întîlnindu-se pe drum cu o tuse care o repezi afara tocmai în celalalt capat al mesei, de nimeri în ochiul unuia dintre copii, care se zvîrcoli ca o rîma în undiţa si slobozi un urlet mai grozav decît chiotul razboinic al unei piei roşii. Cît despre Tom, se facuse verde. Vreme de un sfert de minut sau cam aşa ceva a fost un teatru nemaipomenit, dar zau ca mi-as fi vîndut biletul pe jumatate preţ, de s-ar fi ivit vreun cumparator.
Dar dup-aceea, ne-am venit în fire — numai surpriza ne luase piuitul.
— E foarte ciudat — zise unchiul Silas. Nu pot sa pricep. Ştiu bine c-am dezbracat camaşa aia, fiindca ...
— Fiindca n-ai decît una pe tine. Ce tot vorbeşti? Ştiu ca ai dezbracat-o, ştiu asta mai bine decît ştii tu cu mintea ta de cîlţi; ieri mai era pe frînghie, am vazut-o-acolo cu ochii mei. Dar acum nu mai e, asta-i socoteala, şi pîna sa-ţi fac una noua, ai s-o cam porţi pe-aia roşie de flanela. Asta-i a treia camaşa pe care ţi-am lucrat-o în doi ani de zile. Ce dracu faci cu ele? Nu mai poate omul sa rasufle de grija camaşilor tale! La vîrsta ta ar fi cazul sa ţi le pazeşti si singur!
— Ai dreptate, Sally, dar zau da îmi dau toata silinţa! Cred însa ca nu-s numai eu de vina, fiindca de obicei nu-mi vad camaşile si n-am de-a face cu ele decît cînd sînt pe mine. Nu ştiu sa fi pierdut vreuna de pe mine pîna acum.
— Nu-i meritul tau, Silas. Sa fi fost dupa tine, le-ai fi pierdut chiar şi-aşa. Dar stai sa vezi, nu-i numai camaşa. Mai lipseşte si o lingura. Erau zece şi-acum sînt doar noua. Sa zicem ca viţelul a furat camaşa, dar pot sa jur ca nu el a luat lingura. Şi nu numai atît.
— Dar ce, a mai disparut ceva, Sally?
— Au disparut sase luminari. Sa zicem ca le-au mîncat şobolanii. Ma mir cum de n-au furat pîn-acuma toata casa, de cînd te tot lauzi ca ai sa le astupi gaurile. Intr-o buna zi, au sa-si faca culcuş în parul tau, Silas. şi tu nici n-ai sa bagi de seama. Dar sînt sigura ca nu şobolanii au furat lingura.
— Da, Sally, recunosc ca eu sînt de vina. Am uitat, dar sa ştii ca pîna mîine am sa astup gaurile.
— A, nu te grabi! Mai bine la anul! Matilda Angelina Araminta Phelps! striga ea pocnind cu degetul în scafîrlia copilului care raspundea la numele acesta şi care se grabi sa-şi traga gheruţele din zaharniţa.
In clipa aceea, o negresa se ivi în pragu] uşii, strigînd:
— Gonita, lipseşte un cearşaf!
— Un cearşaf?! Dumnezeule!
— Am sa astup gaurile chiar azi, bolborosi unchiul Silas, cu o mutra plouata.
— Taca-ţi gura! Ce, crezi ca şobolanii au luat cearşaful? Unde-i cearşaful, Liza?
— Liza nu ştie, coniţa Sally. Ieri mai era pe frînghie, dar acum nu mai este, s-a dus.
— Sa ştiţi ca vine sfîrsitul lumii! In viaţa mea n-am mai pomenit una ca asta! O camaşa, un cearşaf, o lingura, sase Iu ...
— Coniţa, lipseşte un sfeşnic de alama! spuse o mulatra tînara care tocmai intra pe uşa.
— Cara-te de-aici, ca-ţi dau cu ceva în cap!
Fierbea, nu alta. Ma gîndeam s-o şterg în padure şi s-aştept pîna s-o mai potoli furtuna. Tuna şi fulgera, facînd razmeriţa de una singura, în timp ce toţi ceilalţi taceau chitic, cu capetele plecate. In cele din urma, unchiul Silas baga mîna în buzunar şi, buimacit, scoase de-acolo lingura. Tuşa Sally ramase cu gura cascata si-şi ridica braţele spre cer. Cît despre mine, aş fi vrut sa fiu la Ierusalim sau altundeva, dar, auzind-o, m-am liniştit.
— Eram sigura! A fost tot timpul la tine în buzunar; si celelalte lucruri tot acolo sînt, de buna seama. Cum de-a ajuns acolo?
— Zau ca nu ştiu, Sally! se dezvinovaţi el. Dac-as şti, ţi-as spune! Inainte de masa îmi pregateam predica despre faptele apostolilor, capitolul şaptesprezece, şi cred ca eu am pus-o în buzunar, fara sa-mi dau seama, în loc sa pun sfînta evanghelie. Acum bag de seama ca sfînta evanghelie nu-i în buzunar. Ma duc sa vad si, daca e la locul ei, înseamna ca nu am pus-o în buzunar şi ca în schimb am pus lingura si ...
— Pentru numele lui Dumnezeu! Ispraveste-odata! Hai, caraţi-va toţi, blestemaţilor! Şi sa nu-mî mai ieşiţi în cale pîna nu-mi liniştesc sufletul!
I-aş fi ghicit gîndul si fara sa-l spuna cu voce tare şi aş fi ascultat-o chiar din mormînt.
Tocmai cînd treceam prin salonaş, batrînul îşi lua palaria si pironul cazu pe podea. El îl ridica si-l puse pe policioara caminului, ieşind apoi fara sa scoata o vorba. Vazîndu-l ce face, Tom îşi aminti de lingura si-mi spuse:
— Vezi, n-are rost sa mai trimitem lucruri prin el. Nu te poţi bizui. Cu toate astea, fara sa vrea, moşul ne-a facut un bine în chestia cu lingura. Hai sa-i facem şi noi un bine, fara ca el sa ştie: sa astupam gaurile de şobolani.
In pivniţa erau o sumedenie de gauri şi-am pierdut o ora întreaga cu astupatul lor, dar a ieşit o treaba pe cinste. La urma, auzind zgomot de paşi pe scara, am stins luminarea şi ne-am ascuns. Batrînul se ivi, ţinînd într-o mîna o luminare şi într-alta o legaturica. Bietul de el, parea cu gîndurile aiurea, ca de obicei.
Dadu ocol pivniţei, oprindu-se cîte puţin la fiece gaura, pîna ce le cerceta pe toate. Vreme de vreo cinci minute ramase pe gînduri, cojind luminarea de grunjii de ceara topita.
Apoi o porni încet si visator spre scara, bolborosind:
— Ei, dracie, nu pot sa-mi aduc aminte cînd am facut treaba asta! I-as putea dovedi acum ca nu eram eu de vina în privinţa şobolanilor. Dar treaca de la mine. Tot n-ar folosi la nimic.
Şi dupa ce urca scarile bodoganind, plecaram si noi. Tare draguţ mai era batrînul asta! Şi mai e si acum.
Tom era cam necajit din pricina lingurii aleia, fiindca zicea ca-i musai s-avem una.
Dupa ce se gîndi niţel, ma lamuri cum o sa ne descurcam.
Ne-am dus amîndoi la coşul unde se ţineau lingurile si ne-am învîrtit pe-acolo pîna ce s-a ivit tuşa Sally. Tom începu atunci sa numere lingurile şi sa le aşeze deoparte.
— Tuşa Sally — spuse el în timp ce eu vîram una în mîneca — vad ca nu-s decît noua linguri.
— Vezi-ţi de joaca ta si nu-mi mai bate capul — se burzului ea. Ştiu eu mai bine ca tine, adineauri le-am numarat.
— Dar le-am numarat de doua ori, tuşa, şi nu mi-au ieşit decît noua.
Tuşa Sally veni fireşte sa le numere, deşi se vede ca-i la capatul rabdarii.
— Dumnezeule, asa-i, sînt doar noua! Lua-le-ar dracu de linguri! Ia sa mai numar o data.
Am pus repede la loc lingura pe care o şterpelisem.
— Fir-ar al dracului, acu-ma-s zece! izbucni ea, cînd ispravi de numarat. Parea naucita şi plictisita totodata.
— Nu cred ca-s zece, tuşa — zise Tom.
— Ma zevzecule, n-ai vazut ca le-am numarat?
— Ştiu, dar ...
— Bine, uite ca le mai numar o data.
Am dosit la repezeala una, aşa ca iar au fost noua, ca şi data trecuta. S-o fi vazut în ce hal era: tremura toata de ciuda; dar nu se lasa şi numara întruna, pîna ce, de atîta zapaceala, ajunse sa numere şi coşul luîndu-l drept lingura. De trei ori îi ieşi socoteala şi de trei ori ba. Pîna la urma puse mîna pe coş si-l azvîrli cit colo, pocnindu-l zdravan pe motan. Apoi ne pofti afara, spunîndu-ne s-o lasam în pace şi ameninţîndu-ne ca ne jupoaie de vii daca mai venim sa-i batem capul pîna la prînz. Inainte de a pleca, în vreme ce ea ne dadea paşaportul, i-am strecurat în buzunarul şorţului lingura pe care o şterpelisem, aşa ca Jim o primi înainte de prînz, odata cu pironul. Eram foarte mulţumiţi de isprava noastra. Tom zicea ca face sa te osteneşti si de doua ori pe atît pentru o treaba ca asta, fiindca de-aici înainte tusa Sally putea sa numere lingurile mult şi bine, ca tot n-ar fi numarat de doua ori la fel. Chiar de i-ar ieşi la socoteala, tot nu i-ar veni sa creada, iar dupa vreo trei zile, avea sa-i treaca pofta sa mai numere. Ba chiar l-ar gîtui pe al de i-ar cere sa le mai numere vreodata.
In seara aceea am pus la loc cearşaful pe frînghie şi am şterpelit altul din garderoba ei. Vreo doua zile la rînd l-am tot luat si l-am pus la loc, pîna ce n-a mai ştiut cîte cearşafuri are si-a-nceput sa spuna ca nici nu-i pasa, ca n-o sa-si prapadeasca ea sufletul pentru atîta lucru şi n-o sa le mai numere nici moarta.
Cu camaşa, cearşaful, lingura şi luminarile stateam bine acum, mulţumita viţelului, şobolanilor şi numaratoarei bramburite. Cît despre sfeşnic, n-a mai pomenit nimeni de el şi ne ziceam ca fara doar şi poate au sa-l uite încetul cu încetul. In schimb, cu placinta a mers mai greu şi ne-a dat mult de furca. Ne-am dus departe, în padure, ca s-o coacem acolo. Fireşte ca pîna la urma ne-a ieşit destul de bine, însa nu într-o singura zi. A trebuit sa umplem de trei ori ligheanul cu faina, în afara de asta, ne-am ales cu arsuri pe tot trupul, ba era sa şi chiorîm de atîta fum. Ţineam morţiş s-o facem cu coaja şi nu ieşea deloc, se coflecea mereu, fir-ar al dracului! Pîna la urma am gasit clenciul: trebuia sa coacem placinta cu scara cu tot. In seara urmatoare, ajutaţi de Jim, am rupt cearşaful în fîsii pe care le-am înnadit, aşa încît a doua zi, în zori, aveam o frînghie pe cinste, buna sa spînzuri cu ea un om. Bineînţeles, ne-am zis c-am muncit noua luni la ea.
Dimineaţa am dus scara în padure, dar ce sa vezi, nu intra în placinta. Fiind facuta din ditamai cearşaful, franghia asta ar fi putut sa umple şi patruzeci de placinte şi tot ar mai fi ramas destul şi pentru o supa, un salam sau mai ştiu eu ce. Cred c-ar fi ajuns si pentr-un prînz întreg.
Noua însa nu ne trebuia decît pentru o placinta, asa ca am aruncat restul. N-am copt placinta în lighean, de teama sa nu se topeasca lipitura. Nenea Silas avea însa o tigaie straşnica, de arama, de care era tare mîndru, fiinca fusese a unuia dintre stramoşii lui, care venise din Anglia odata cu William Cuceritorul, pe "May-flower" sau pe una din primele corabii ce strabatusera Atlanticul. Avea un mîner lung, de lemn, şi moşul o ţinea ascunsa în pod, laolalta cu o gramada de oale şi alte marafeturi scumpe — nu fiindca ar fi fost de preţ, ca nu faceau doi bani, ci pentru vechimea lor. Am scos-o în taina din pod si am dus-o în padure, dar am stricat cîteva aluaturi în ea, neştiind cum sa coacem placinta. Pîna la urma, însa, ne-am descurcat noi. Am aşternut pe fundul tigaii un strat de coca si-am pus-o pe jeratic. Am vîrît în ea scara de cîrpe si deasupra am pus alt strat de coca. Dup-aceea, am pus capacul si-am presarat deasupra taciuni aprinşi. Ne-am tras apoi cu cîţiva paşi mai încolo, la racoare, ţinînd de minerul ala lung. In cincisprezece minute a ieşit o mîndreţe de placinta, numai ca de-ar fi vrut cineva s-o manînce, ar fi trebuit sa-si faca rost de-o cutie întreaga de scobitori, fiindca scara de cîrpe i-ar fi dat nişte crampe nemaipomenite, îmbolnavindu-l de stomac pe vecie.
Nat nu s-a uitat cînd am pus placinta vrajitoaresca în strachina lui Jim. Am mai vîrît acolo, la fund, sub mîncare, cele trei blide de tinichea. Toate lucrurile ajunsera, astfel, cu bine la Jim; cînd ramase singur, eî despica placinta şi ascunse scara de cîrpe în mindirul lui de paie, apoi scrijeli nişte semne pe un blid şi-l arunca pe ferestruica.
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 37
Aceasta pagina a fost accesata de 623 ori.