Autori > Mark Twain
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 38
Ne-a fost greu din cale-afara sa meşterim penele alea şi ferastraul. Jim spunea însa ca al mai greu lucru o sa fie inscripţia, adica pisania pe care trebuie s-o mîzgaleasca pe zid orice prizonier. Tom zicea ca fara asta nu se poate. Caci nu s-a mai vazut în toata istoria ca un prizonier de rang sa nu lase în urma o inscripţie si-un blazon.
— Uita-te la lady Jane Grey, sau la Gilford Dud-Jey, sau la batrînul Northumberland. Sa zicem c-o sa fie prea greu, Huck. Dar tu ce-ai vrea? Ce propui? Jim trebuie sa-si lase inscripţia şi blazonul, ca toata lumea.
— Domnu Tom — spuse Jim — da eu n-am nici un blazon, am doar bluza asta veche, pe care ştii ca trebuie sa ţin un jurnal.
— Ma Jim, n-ai priceput! Un blazon e cu totul altceva.
— Oricum — spusei eu — Jim are dreptate cînd zice ca n-are nici un blazon, fiinca n-are.
— Hop şi tu! ma repezi Tom. Parca eu nu ştiu? Dar pe ce te prinzi c-o sa aiba un blazon înainte de-a ieşi de-aici? O sa faca totul cum scrie la carte, fara nici o abatere.
In vreme ce eu şi Jim ascuţeam penele pe o bucata de caramida (Jim meşterise o pana din sfeşnicul de alama, iar eu facusem alta din lingura), Tom se gîndea la blazon. Nu trecu mult si ne spuse ca se gîndise la atîtea blazoane bune, ca nu mai ştia pe care sa-l aleaga. E drept ca era unul care-i facea cel mai mult cu ochiul.
— Pe pajura — spuse el — o sa avem un cîmp de aur cu baza dextra, cu o cruce maro la fascie şi un caine culcat drept însemn; sub piciorul lui, un lanţ încrenelat ca emblema a sclaviei, cu o tresa verde cu capatul zimţat şi trei linii inversate pe un cîmp de azur, cu punctele buricului aşezate pe o danseta crestata; în creştet, un negru fugar, cu desaga pe umar, cu bara Senestra şi avînd drept suport doua guri, adica tu şi cu mine. Deviza: Maggiore fretta, minore atto. Am citit-o într-o carte şi înseamna: cu cît te grabeşti, cu atît mai încet
mergi.
— Ei, comedie! Dar ce dracu înseamna toate celelalte?
— N-avem timp de pierdut cu chestia asta, trebuie sa ne zorim cu inscripţia.
— Stai niţel, spune-mi macar o parte! Ce-i aia o jascie?
— O fascie, hm! O fascie este ... nu-i nevoie sa ştii ce e. Am sa-i arat eu cum devine cazu, cînd o ajunge acolo.
— Da-o-ncolo, Tom, zi si mie, daca te rog! Ce-i aia o bara senestra?
— Nu ştiu, dar trebuie s-o aiba. Toţi nobilii au aşa ceva.
Uite-aşa era Tom: daca nu-i convenea lui sa-ţi lamureasca un lucru, nu ţi-l lamurea nici mort. Puteai sa-l pisezi o saptamîna şi tot degeaba era.
Acum, ca ispravise cu blazonul, se apuca de cealalta treaba, întocmirea unei inscripţii funerare. Zicea ca Jim trebuie neaparat sa aiba o inscripţie, ca toata lumea. Scrise cîteva pe o bucata de hîrtie şi ni le citi:
1. Aici a fost zdrobita o inima captiva.
2. Aici si-a trait viaţa chinuita un biet prizonier, parasit de lume şi de prieteni.
3. Aici s-a sfarîmat o inima singuratica şi un suflet ostenit şi-a gasit hodina, dupa treizeci şi şapte de ani de captivitate.
4. Aici s-a stins, dupa treizeci şi şapte de ani de amara captivitate, departe de casa si de prieteni, un nobil strain, fiul natural al lui Ludovic al XIV-lea.
In timp ce citea, îi tremura glasul şi era cît pe ce sa izbucneasca în plîns. Nu se putea hotarî cu nici un chip pe care din inscripţiile astea s-o zgîrie Jim pe perete, toate i se pareau atît de frumoase! In cele din urma hotarî ca Jim sa le scrie pe toate, dar Jim îi spuse ca i-ar trebui un an pîna sa zgîrie cu un piron atîtea semne pe nişte bîrne, mai ales ca nici nu cunoştea buchiile.
Tom îi raspunse însa ca o sa i le deseneze şi ca n-o sa aiba nimic altceva de facut decit sa le copieze întocmai.
— De fapt — adauga el peste citeva clipe — ma gîndesc ca bîrnele nu prea se potrivesc, într-o temniţa nu-s pereţi de lemn. Trebuie sa crestam în stînca inscripţiile. O sa aducem o stînca.
Jim îşi dadu cu parerea ca o stînca ar încurca şi mai mult lucrurile fiindca i-ar lua atîta vreme ca sa cresteze inscripţiile în ea, încat n-ar mai ieşi niciodata afara.
Dupa ce-l linişti, spunîndu-i c-o sa-mi îngaduie mie sa-i dau o mîna de ajutor, Tom arunca o privire sa vada cum merge treaba cu penele. Era al dracului de greu şi de plicticos, iar mainile mi-erau numai rani. Pe deasupra, n-aveam deloc spor.
— Uite ce-o sa facem — spuse Tom. Ne trebuie o stînca si pentru blazon, şi pentru inscripţiile funerare, în felul asta împuşcam doi iepuri deodata. Colo, lînga moara, e un pietroi mare şi pestriţ. O sa-l aducem aici, o sa-l crestam şi, în afara de asta, o sa-l folosim la ascuţirea penelor şi a ferastraului.
Era o idee, nu gluma! Şi nici cu pietroiul nu era de glumit, dar ne-am hotarît sa încercam. Nu batuse înca de miezul nopţii, aşa ca ne-am dus spre moara, lasîndu-l pe Jim sa-şi vada de lucru.
Am urnit piatra de moara şi am început s-o dam de-a dura, dar mergea tare greu. Uneori ne scapa din mîini si era gata-gata sa ne zdrobeasca. Tom zise ca pîna s-ajungem cu ea acasa, piatra o sa-i vie de hac unuia din noi. Cînd am ajuns la jumatatea drumului, nu mai puteam de oboseala si eram leoarca de sudoare. Vazînd ca singuri n-o s-o scoatem la capat, ne-am gîndit sa-î aducem şi pe Jim. Jim ridica patul, îşi desfacu lanţul prins de piciorul patului şi şi-l trecu în jurul gîtului. Am ieşit unul cîte unul pe brînci prin tunel si am pornit spre moara. Cînd am ajuns, eu şi Jim ne-am apucat sa-mpingem pietroiul; acum se rostogolea ca o minge. Tom ne supraveghea. N-am pomenit barator de seama mai grozav ca el. La toate se pricepea baiatul asta!
Tunelul sapat de noi era maricel, dar nu destul de mare pentru piatra de moara. Jim apuca tîrnacopul si largi repede trecerea. Apoi Tom -desena cu pironul literele inscripţiei aleia, şi-l puse pe Jim sa le scrijeleasca în piatra cu pironul în chip de dalta şi c-un drug de fier, gasit printre vechiturile din şopron, în chip de ciocan, îi porunci sa munceasca pîna ce luminarea o sa se mistuie toata. Dupa aceea, avea voie sa se culce, dar mai întîi trebuia sa ascunda piatra sub mindir, la capatai. L-am ajutat apoi sa-şi lege lanţul la loc de piciorul patului si eram gata sa ne ducem si noi la culcare, cînd lui- Tom îi mai trecu prin minte ceva:
— Ia zi, Jim, ai niscaiva paianjeni pe-aici?
— Nu, dom Tom, mulţumesc lui Dumnezeu, n-am.
— Bine, o sa-ţi facem noi rost de cîţiva.
—— Dar, dom Tom, nu vreau paianjeni! Lu Jim i-e frica de ei. Mai bine un şarpe cu clopoţei decît un paianjen!
Dupa ce se gîndi vreo doua minute, Tom spuse:
— Buna idee! S-a facut, sigur ca da! Ţii! E-o idee grozava! Unde-o sa-l ţii?
— Ce sa ţin, dom Tom?
— Pai, şarpele cu clopoţei!
— Sfinte Dumnezeule, dom Tom, daca vad un şarpe cu clopotei aici, sparg cu capul peretele şi fug, zau aşa!
— Lasa, Jim, cu timpul n-o sa-ţi mai fie teama, ai sa te obişnuieşti cu el. Ai sa-l îmblînzeşti!
— Sa-l îmblînzesc?!
— Da, nu-i deloc greu. Orice animal e bucuros sa-l mîngîi şi sa-l alinţi si nu i-ar trece prin cap sa faca rau unuia care-l alinta. Aşa scrie în toate carţile, încearca şi-ai sa-ţi dai seama, încearca macar doua-trei zile. N-o sa treaca mult si-o sa te placa, o sa doarma cu tine-n pat si n-o sa te mai paraseasca nici o clipa. Ba chiar o sa te şi lase sa-l înfaşori pe dupa gît si sa-i pui capul în gura ta.
— Dom Tom, nu mai vorbi aşa! Simt ca mor! Sa ma lase pe mine sa pun capul lui în gura mea, grozav hatîr! Poate s-astepte mult pîn sa-i cer aşa ceva! Şi-apoi, nu vreau sa dorm cu el în pat.
— Jim, nu fi prost! Un prizonier trebuie sa aiba neaparat un animal care sa-i ţina de urît; si daca un şarpe cu clopoţei n-a mai fost încercat pîna acum, cu atît mai mare o sa-ţi fie gloria dac-ai sa-l încerci tu al dintîi. O sa fie ceva colosal, zau aşa!
— Dar, dom Tom, lui Jim nu-i trebuie aşa glorie. Daca şarpele-l musca pe Jim de barbie, ce fel de glorie-i asta? Nu domle, Jim nici nu vrea s-auda de-aşa ceva.
— La dracu, ce ţi-e greu sa-ncerci? Asta-i tot ce-ţi cer. Nu te silesc sa-l ţii daca vezi ca nu merge.
— Dar daca şarpele ma musca atunci cînd încerc, s-a zis cu mine! Dom Tom, Jim este gata sa faca tot ce trebuie, da daca dumneata şi Huck aduci aici şarpe cu clopoţei, ca sa-l îmblînzesc pe el, Jim îşi ia talpaşiţa, aşa sa ştiţi!
— Bine, fie, daca eşti aşa de încapaţînat. O sa-ţi aducem cîţiva şerpi de casa şi-ai sa le prinzi niscaiva nasturi pe cozi, ca sa para ca-s şerpi cu clopoţei. Asta-i povestea.
— Aşa da, dom Tom, dar zau ca merge şi fara ei! Nu ştiam ca-i aşa bataie de cap sa fii prizonier.
— Aşa e, daca faci totul cum scrie la carte. Spune, ai ceva şobolani pe-aici?
— Nu, n-am vazut nici unul!
— Atunci o sa-ţi aducem noi cîţiva.
— Dar, dom Tom, lui Jim nu-i trebuie şobolan. Şobolanul asta afurisit nu lasa omul în pace, trece peste tine şi te muşca de picior cînd vrei sa dormi. Nu, domle, mai bine şerpi de casa, daca-i musai, dar şobolani nu! Nu-mi trebuie!
— Bine, Jim, dar nu se poate fara şobolani! Toata lumea are. Ia nu mai face atîta galagie. Unde s-a mai vazut prizonier fara şobolani? Eu unul nu cunosc nici un caz. Prizonierii îi dreseaza, îi razgaie si-i învaţa fel de fel de trucuri, pîna ajung sa se simta bine printre oameni, întocmai ca muştele. Numai ca trebuie sa le faci niţica muzica. Ai ceva la care sa cînţi?
— N-am decît un piepten vechi, o bucata de hîrtie şi o drîmba. Dar Jim crede ca drîmba nu le place.
— Ba cum de nu. Nu le pasa din ce le cînţi, numai muzica sa fie. O drîmba e destul de buna pentr-un şobolan. Toate jivinele astea se dau în vînt dupa muzica, mai ales într-o închisoare. Muzica trista le place al mai mult, si dintr-o drîmba nu scoţi decît muzica trista. Asta-i atrage totdeauna şi vin sa vada ce-i cu tine. Da, da, e foarte bine, te-ai procopsit. Uite cum o sa fie. Seara, înainte de culcare, si dimineaţa, devreme de tot, te-ntinzi pe pat şi cînţi din drîmba. Canţi, de pilda, "Totul s-a sfîrşit", si cît ai bate din palme te şi pomeneşti cu un şobolan. Dupa ce cînţi aşa vreo doua minute, ai sa vezi ca toţi şobolanii, şerpii si paianjenii vin sa ia parte la necazurile tale. O sa mişune în jurul tau si-o sa petreaca de minune.
— Cred şi eu, dom Tom, dar Jim n-o sa petreaca bine deloc. Zau daca pricep ce rost are! Dar daca aşa trebuie, fie! Mai bine sa fie mulţumite jivinele, decît sa am cearta în casa.
Tom statu niţel pe gînduri, sa vada daca nu cumva uitase ceva, apoi spuse:
— A, da, era sa uit! Ia zi, ai putea sa creşti o floare în hruba asta?
— Nu ştiu, poate ca da, dom Tom. Numai ca aici e tare întuneric, şi-apoi Jim n-are nevoie de floare, ar încurca si mai mult lucrurile.
— Nu-i nimic, nu strica sa încerci. Au mai facut-o şi alţi prizonieri.
— Dom Tom, Jim crede ca o floare de coada-maţei ar putea creste aici, da-i pacat de-atîta bataie de cap.
— Sa nu spui asta. O sa-ţi aducem una mica si-ai s-o sadeşti colo-n colţ. Vezi sa ai grija de ea! Şi ştii, sa nu-i mai zici coada-maţei, zi-i Pitchiola, asa-i spune cînd creşte-ntr-o temniţa. Trebuie s-o stropeşti cu lacrimile tale.
— Dar de ce, cînd e atîta apa-n fîntîna?
— Lasa apa de fîntîna, cu lacrimile tale trebuie s-o uzi, aşa se obişnuieşte.
— Pai, dom Tom, lasa-ma pe mine sa stropesc coada-maţei cu apa din puţ, şi-o sa creasca de zece ori mai bine decît una udata cu lacrimi.
— Nu despre asta-i vorba. Trebuie s-o uzi cu lacrimi!
— Atunci, floarea se prapadeşte în mainile lui Jim, dom Tom, zau aşa, fiinca Jim nu prea e plîngareţ.
Tom paru încurcat. Se gîndi ce se gîndi, apoi spuse ca în cazul asta Jim trebuie sa se ajute cu o ceapa, îi fagadui c-o sa fure o ceapa din colibele negrilor si o sa i-o puna pe ascuns în cana cu cafea, a doua zi dimineaţa.
— Mai bine pui la mine tutun în cafea, îi spuse Jim şi adauga ca i s-a urît pîna peste cap de toate astea, de floarea pe care trebuia s-o creasca, de muzica pe care trebuia s-o cînte şobolanilor, de dresatul şi rîzgîiatul şerpilor şi paianjenilor, de truda cu penele, cu inscripţiile, cu jurnalul si de toate celelalte cazne, care faceau ca meseria de prizonier sa i se para mai grea şi mai afurisita decît toate meseriile ce le încercase vreodata.
Auzindu-l, Tom îşi cam ieşi din fire şi-i raspunse ca, dupa ce ca nici un alt prizonier n-a avut un asemenea prilej stralucit de a ajunge celebru, nici macar nu ştie sa-l preţuiasca.
— Stricam orzul pe gîşte! izbucni el înciudat, iar lui Jim îi paru rau şi-i fagadui ca n-o sa se mai poarte aşa.
Dupa aceea, eu şi Tom ne-am dus la culcare.
— Uita-te la lady Jane Grey, sau la Gilford Dud-Jey, sau la batrînul Northumberland. Sa zicem c-o sa fie prea greu, Huck. Dar tu ce-ai vrea? Ce propui? Jim trebuie sa-si lase inscripţia şi blazonul, ca toata lumea.
— Domnu Tom — spuse Jim — da eu n-am nici un blazon, am doar bluza asta veche, pe care ştii ca trebuie sa ţin un jurnal.
— Ma Jim, n-ai priceput! Un blazon e cu totul altceva.
— Oricum — spusei eu — Jim are dreptate cînd zice ca n-are nici un blazon, fiinca n-are.
— Hop şi tu! ma repezi Tom. Parca eu nu ştiu? Dar pe ce te prinzi c-o sa aiba un blazon înainte de-a ieşi de-aici? O sa faca totul cum scrie la carte, fara nici o abatere.
In vreme ce eu şi Jim ascuţeam penele pe o bucata de caramida (Jim meşterise o pana din sfeşnicul de alama, iar eu facusem alta din lingura), Tom se gîndea la blazon. Nu trecu mult si ne spuse ca se gîndise la atîtea blazoane bune, ca nu mai ştia pe care sa-l aleaga. E drept ca era unul care-i facea cel mai mult cu ochiul.
— Pe pajura — spuse el — o sa avem un cîmp de aur cu baza dextra, cu o cruce maro la fascie şi un caine culcat drept însemn; sub piciorul lui, un lanţ încrenelat ca emblema a sclaviei, cu o tresa verde cu capatul zimţat şi trei linii inversate pe un cîmp de azur, cu punctele buricului aşezate pe o danseta crestata; în creştet, un negru fugar, cu desaga pe umar, cu bara Senestra şi avînd drept suport doua guri, adica tu şi cu mine. Deviza: Maggiore fretta, minore atto. Am citit-o într-o carte şi înseamna: cu cît te grabeşti, cu atît mai încet
mergi.
— Ei, comedie! Dar ce dracu înseamna toate celelalte?
— N-avem timp de pierdut cu chestia asta, trebuie sa ne zorim cu inscripţia.
— Stai niţel, spune-mi macar o parte! Ce-i aia o jascie?
— O fascie, hm! O fascie este ... nu-i nevoie sa ştii ce e. Am sa-i arat eu cum devine cazu, cînd o ajunge acolo.
— Da-o-ncolo, Tom, zi si mie, daca te rog! Ce-i aia o bara senestra?
— Nu ştiu, dar trebuie s-o aiba. Toţi nobilii au aşa ceva.
Uite-aşa era Tom: daca nu-i convenea lui sa-ţi lamureasca un lucru, nu ţi-l lamurea nici mort. Puteai sa-l pisezi o saptamîna şi tot degeaba era.
Acum, ca ispravise cu blazonul, se apuca de cealalta treaba, întocmirea unei inscripţii funerare. Zicea ca Jim trebuie neaparat sa aiba o inscripţie, ca toata lumea. Scrise cîteva pe o bucata de hîrtie şi ni le citi:
1. Aici a fost zdrobita o inima captiva.
2. Aici si-a trait viaţa chinuita un biet prizonier, parasit de lume şi de prieteni.
3. Aici s-a sfarîmat o inima singuratica şi un suflet ostenit şi-a gasit hodina, dupa treizeci şi şapte de ani de captivitate.
4. Aici s-a stins, dupa treizeci şi şapte de ani de amara captivitate, departe de casa si de prieteni, un nobil strain, fiul natural al lui Ludovic al XIV-lea.
In timp ce citea, îi tremura glasul şi era cît pe ce sa izbucneasca în plîns. Nu se putea hotarî cu nici un chip pe care din inscripţiile astea s-o zgîrie Jim pe perete, toate i se pareau atît de frumoase! In cele din urma hotarî ca Jim sa le scrie pe toate, dar Jim îi spuse ca i-ar trebui un an pîna sa zgîrie cu un piron atîtea semne pe nişte bîrne, mai ales ca nici nu cunoştea buchiile.
Tom îi raspunse însa ca o sa i le deseneze şi ca n-o sa aiba nimic altceva de facut decit sa le copieze întocmai.
— De fapt — adauga el peste citeva clipe — ma gîndesc ca bîrnele nu prea se potrivesc, într-o temniţa nu-s pereţi de lemn. Trebuie sa crestam în stînca inscripţiile. O sa aducem o stînca.
Jim îşi dadu cu parerea ca o stînca ar încurca şi mai mult lucrurile fiindca i-ar lua atîta vreme ca sa cresteze inscripţiile în ea, încat n-ar mai ieşi niciodata afara.
Dupa ce-l linişti, spunîndu-i c-o sa-mi îngaduie mie sa-i dau o mîna de ajutor, Tom arunca o privire sa vada cum merge treaba cu penele. Era al dracului de greu şi de plicticos, iar mainile mi-erau numai rani. Pe deasupra, n-aveam deloc spor.
— Uite ce-o sa facem — spuse Tom. Ne trebuie o stînca si pentru blazon, şi pentru inscripţiile funerare, în felul asta împuşcam doi iepuri deodata. Colo, lînga moara, e un pietroi mare şi pestriţ. O sa-l aducem aici, o sa-l crestam şi, în afara de asta, o sa-l folosim la ascuţirea penelor şi a ferastraului.
Era o idee, nu gluma! Şi nici cu pietroiul nu era de glumit, dar ne-am hotarît sa încercam. Nu batuse înca de miezul nopţii, aşa ca ne-am dus spre moara, lasîndu-l pe Jim sa-şi vada de lucru.
Am urnit piatra de moara şi am început s-o dam de-a dura, dar mergea tare greu. Uneori ne scapa din mîini si era gata-gata sa ne zdrobeasca. Tom zise ca pîna s-ajungem cu ea acasa, piatra o sa-i vie de hac unuia din noi. Cînd am ajuns la jumatatea drumului, nu mai puteam de oboseala si eram leoarca de sudoare. Vazînd ca singuri n-o s-o scoatem la capat, ne-am gîndit sa-î aducem şi pe Jim. Jim ridica patul, îşi desfacu lanţul prins de piciorul patului şi şi-l trecu în jurul gîtului. Am ieşit unul cîte unul pe brînci prin tunel si am pornit spre moara. Cînd am ajuns, eu şi Jim ne-am apucat sa-mpingem pietroiul; acum se rostogolea ca o minge. Tom ne supraveghea. N-am pomenit barator de seama mai grozav ca el. La toate se pricepea baiatul asta!
Tunelul sapat de noi era maricel, dar nu destul de mare pentru piatra de moara. Jim apuca tîrnacopul si largi repede trecerea. Apoi Tom -desena cu pironul literele inscripţiei aleia, şi-l puse pe Jim sa le scrijeleasca în piatra cu pironul în chip de dalta şi c-un drug de fier, gasit printre vechiturile din şopron, în chip de ciocan, îi porunci sa munceasca pîna ce luminarea o sa se mistuie toata. Dupa aceea, avea voie sa se culce, dar mai întîi trebuia sa ascunda piatra sub mindir, la capatai. L-am ajutat apoi sa-şi lege lanţul la loc de piciorul patului si eram gata sa ne ducem si noi la culcare, cînd lui- Tom îi mai trecu prin minte ceva:
— Ia zi, Jim, ai niscaiva paianjeni pe-aici?
— Nu, dom Tom, mulţumesc lui Dumnezeu, n-am.
— Bine, o sa-ţi facem noi rost de cîţiva.
—— Dar, dom Tom, nu vreau paianjeni! Lu Jim i-e frica de ei. Mai bine un şarpe cu clopoţei decît un paianjen!
Dupa ce se gîndi vreo doua minute, Tom spuse:
— Buna idee! S-a facut, sigur ca da! Ţii! E-o idee grozava! Unde-o sa-l ţii?
— Ce sa ţin, dom Tom?
— Pai, şarpele cu clopoţei!
— Sfinte Dumnezeule, dom Tom, daca vad un şarpe cu clopotei aici, sparg cu capul peretele şi fug, zau aşa!
— Lasa, Jim, cu timpul n-o sa-ţi mai fie teama, ai sa te obişnuieşti cu el. Ai sa-l îmblînzeşti!
— Sa-l îmblînzesc?!
— Da, nu-i deloc greu. Orice animal e bucuros sa-l mîngîi şi sa-l alinţi si nu i-ar trece prin cap sa faca rau unuia care-l alinta. Aşa scrie în toate carţile, încearca şi-ai sa-ţi dai seama, încearca macar doua-trei zile. N-o sa treaca mult si-o sa te placa, o sa doarma cu tine-n pat si n-o sa te mai paraseasca nici o clipa. Ba chiar o sa te şi lase sa-l înfaşori pe dupa gît si sa-i pui capul în gura ta.
— Dom Tom, nu mai vorbi aşa! Simt ca mor! Sa ma lase pe mine sa pun capul lui în gura mea, grozav hatîr! Poate s-astepte mult pîn sa-i cer aşa ceva! Şi-apoi, nu vreau sa dorm cu el în pat.
— Jim, nu fi prost! Un prizonier trebuie sa aiba neaparat un animal care sa-i ţina de urît; si daca un şarpe cu clopoţei n-a mai fost încercat pîna acum, cu atît mai mare o sa-ţi fie gloria dac-ai sa-l încerci tu al dintîi. O sa fie ceva colosal, zau aşa!
— Dar, dom Tom, lui Jim nu-i trebuie aşa glorie. Daca şarpele-l musca pe Jim de barbie, ce fel de glorie-i asta? Nu domle, Jim nici nu vrea s-auda de-aşa ceva.
— La dracu, ce ţi-e greu sa-ncerci? Asta-i tot ce-ţi cer. Nu te silesc sa-l ţii daca vezi ca nu merge.
— Dar daca şarpele ma musca atunci cînd încerc, s-a zis cu mine! Dom Tom, Jim este gata sa faca tot ce trebuie, da daca dumneata şi Huck aduci aici şarpe cu clopoţei, ca sa-l îmblînzesc pe el, Jim îşi ia talpaşiţa, aşa sa ştiţi!
— Bine, fie, daca eşti aşa de încapaţînat. O sa-ţi aducem cîţiva şerpi de casa şi-ai sa le prinzi niscaiva nasturi pe cozi, ca sa para ca-s şerpi cu clopoţei. Asta-i povestea.
— Aşa da, dom Tom, dar zau ca merge şi fara ei! Nu ştiam ca-i aşa bataie de cap sa fii prizonier.
— Aşa e, daca faci totul cum scrie la carte. Spune, ai ceva şobolani pe-aici?
— Nu, n-am vazut nici unul!
— Atunci o sa-ţi aducem noi cîţiva.
— Dar, dom Tom, lui Jim nu-i trebuie şobolan. Şobolanul asta afurisit nu lasa omul în pace, trece peste tine şi te muşca de picior cînd vrei sa dormi. Nu, domle, mai bine şerpi de casa, daca-i musai, dar şobolani nu! Nu-mi trebuie!
— Bine, Jim, dar nu se poate fara şobolani! Toata lumea are. Ia nu mai face atîta galagie. Unde s-a mai vazut prizonier fara şobolani? Eu unul nu cunosc nici un caz. Prizonierii îi dreseaza, îi razgaie si-i învaţa fel de fel de trucuri, pîna ajung sa se simta bine printre oameni, întocmai ca muştele. Numai ca trebuie sa le faci niţica muzica. Ai ceva la care sa cînţi?
— N-am decît un piepten vechi, o bucata de hîrtie şi o drîmba. Dar Jim crede ca drîmba nu le place.
— Ba cum de nu. Nu le pasa din ce le cînţi, numai muzica sa fie. O drîmba e destul de buna pentr-un şobolan. Toate jivinele astea se dau în vînt dupa muzica, mai ales într-o închisoare. Muzica trista le place al mai mult, si dintr-o drîmba nu scoţi decît muzica trista. Asta-i atrage totdeauna şi vin sa vada ce-i cu tine. Da, da, e foarte bine, te-ai procopsit. Uite cum o sa fie. Seara, înainte de culcare, si dimineaţa, devreme de tot, te-ntinzi pe pat şi cînţi din drîmba. Canţi, de pilda, "Totul s-a sfîrşit", si cît ai bate din palme te şi pomeneşti cu un şobolan. Dupa ce cînţi aşa vreo doua minute, ai sa vezi ca toţi şobolanii, şerpii si paianjenii vin sa ia parte la necazurile tale. O sa mişune în jurul tau si-o sa petreaca de minune.
— Cred şi eu, dom Tom, dar Jim n-o sa petreaca bine deloc. Zau daca pricep ce rost are! Dar daca aşa trebuie, fie! Mai bine sa fie mulţumite jivinele, decît sa am cearta în casa.
Tom statu niţel pe gînduri, sa vada daca nu cumva uitase ceva, apoi spuse:
— A, da, era sa uit! Ia zi, ai putea sa creşti o floare în hruba asta?
— Nu ştiu, poate ca da, dom Tom. Numai ca aici e tare întuneric, şi-apoi Jim n-are nevoie de floare, ar încurca si mai mult lucrurile.
— Nu-i nimic, nu strica sa încerci. Au mai facut-o şi alţi prizonieri.
— Dom Tom, Jim crede ca o floare de coada-maţei ar putea creste aici, da-i pacat de-atîta bataie de cap.
— Sa nu spui asta. O sa-ţi aducem una mica si-ai s-o sadeşti colo-n colţ. Vezi sa ai grija de ea! Şi ştii, sa nu-i mai zici coada-maţei, zi-i Pitchiola, asa-i spune cînd creşte-ntr-o temniţa. Trebuie s-o stropeşti cu lacrimile tale.
— Dar de ce, cînd e atîta apa-n fîntîna?
— Lasa apa de fîntîna, cu lacrimile tale trebuie s-o uzi, aşa se obişnuieşte.
— Pai, dom Tom, lasa-ma pe mine sa stropesc coada-maţei cu apa din puţ, şi-o sa creasca de zece ori mai bine decît una udata cu lacrimi.
— Nu despre asta-i vorba. Trebuie s-o uzi cu lacrimi!
— Atunci, floarea se prapadeşte în mainile lui Jim, dom Tom, zau aşa, fiinca Jim nu prea e plîngareţ.
Tom paru încurcat. Se gîndi ce se gîndi, apoi spuse ca în cazul asta Jim trebuie sa se ajute cu o ceapa, îi fagadui c-o sa fure o ceapa din colibele negrilor si o sa i-o puna pe ascuns în cana cu cafea, a doua zi dimineaţa.
— Mai bine pui la mine tutun în cafea, îi spuse Jim şi adauga ca i s-a urît pîna peste cap de toate astea, de floarea pe care trebuia s-o creasca, de muzica pe care trebuia s-o cînte şobolanilor, de dresatul şi rîzgîiatul şerpilor şi paianjenilor, de truda cu penele, cu inscripţiile, cu jurnalul si de toate celelalte cazne, care faceau ca meseria de prizonier sa i se para mai grea şi mai afurisita decît toate meseriile ce le încercase vreodata.
Auzindu-l, Tom îşi cam ieşi din fire şi-i raspunse ca, dupa ce ca nici un alt prizonier n-a avut un asemenea prilej stralucit de a ajunge celebru, nici macar nu ştie sa-l preţuiasca.
— Stricam orzul pe gîşte! izbucni el înciudat, iar lui Jim îi paru rau şi-i fagadui ca n-o sa se mai poarte aşa.
Dupa aceea, eu şi Tom ne-am dus la culcare.
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 38
Aceasta pagina a fost accesata de 558 ori.