Autori > Mark Twain
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 39
A doua zi dimineaţa ne-am dus în tîrg şi-am cumparat o cursa de şoareci. Dupa ce-am adus-o acasa, am destupat cea mai grozava gaura de şobolani; într-o ora, am prins vreo cincisprezece bucaţi clasa-ntîi. Apoi am dus cursa în odaia matuşii Sally, şi-am pus-o la loc sigur, sub patul ei. Din pacate, în vreme ce noi umblam dupa niscaiva paianjeni, piciul ala de Thomas-Franklin-Benjamin-Jefferson-Alexander Phelps a dibuit cursa şi i-a deschis usiţa, ca sa vada daca şobolanii ies afara. Fireşte c-au ieşit, iar tusa Sally a picat taman atunci în odaie. Cînd ne-am întors, am gasit-o cocoţata în pat şi urlînd ca o apucata în vreme ce şobolanii se sileau din rasputeri s-o distreze.
Ne-a luat la rost si ne-a scarmanat pe amîndoi cu nuiaua, iar dupa aia ne-au trebuit vreo doua ceasuri pîna sa prindem alţi cincisprezece-şaisprezece şobolani, si nu de-acceaşi calitate ca ai dintîi, care erau crema.
Fir-ar al dracului de mucos, ce i-o fi venit sa-si bage nasul? N-am vazut în viaţa mea şobolani mai frumoşi ca ai din prima serie.
In schimb, am pus mina pe un sortiment bogat de paianjeni, carabuşi, broaşte, omizi şi alte gînganii d-astea. Tare-am fi vrut sa facem rost si de-un cuib de viespi, dar n-a fost chip, fiindca toata familia era în viespar. Nu ne-am dat însa batuţi cu una cu doua si am ramas acolo cît am putut, crezînd ca viespile au sa osteneasca înaintea noastra, numai ca a ieşit taman pe dos. Ne-am frecat bine cu patlagina locurile muscate, pîna nu ne-a mai durut aproape deloc, doar atît ca nu prea mai puteam şedea. Ne-am dus apoi dupa şerpi şi-am dibuit vreo doua duzini de guşteri şi şerpi de casa, i-am vîrît într-un sac şi i-am adus aşa în odaia noastra.
Se lasase seara şi va-nchipuiţi ca dupa o zi întreaga de munca pe brînci ne era o foame de lup.
Cînd ne-am întors sus, dupa cina, am bagat de seama ca în sac nu mai era nici un şarpe. Se vede treaba ca nu legasem bine sacul si aia facusera ce facusera şi ieşisera afara. Dar nu ne-am necajit prea mult, fiindca ştiam ca-i pe undeva, pe aproape, aşa ca puteam pune mîna macar pe cîţiva. Pot sa va spun ca multa vreme n-am dus lipsa de şerpi în casa! Ii vedeai din cînd în cînd ieşind de pe sub grinzi si de prin alte locuri si te pomeneai cu ei în farfurie sau pe dupa gît — de obicei acolo unde n-ai fi dorit sa-i vezi. De altminteri, erau tare frumoşi, dungaţi si cu totul nevatamatori, dar tusa $ally nu putea sa-i sufere, de orice soi ar fi fost. Se ferea de şerpi ca dracul de tamîie. Ori de cîte ori se tîra vreunul dupa ea, lasa totul
alta si-o lua la fuga, scoţînd nişte zbierete ca la zidurile Ierihonului. N-am pomenit femeie ca asta. Nici cu vatraiul nu voia sa se atinga de ei şi daca se ducea sa se culce în odaia ei şi gasea un şarpe în pat, o zbughea pe uşa, racnind de parc-ar fi luat casa foc. Atîta amar pe barbat-su din pricina asta, ca bietul de el ajunse
curînd sa blesteme tot neamul serpilor, zicînd ca mai bine nu li s-ar fi ivit pe lume samînţa.
La o saptamîna dupa ce casa se goli de şerpi, tusa Sally tot nu se potolise. Cînd şedea dusa pe gînduri şi-o gîdilai la ceafa cu o pana, sarea din papuci, nu alta. Ciudat lucru, îmi spuneam, dar Tom zicea ca toate muierile sînt la fel, cica aşa le-a zamislit al de Sus, nu se ştie din ce pricina.
De cîte ori îi ieşea în cale vreun şarpe de-al nostru, ne tragea cîteva scatoalce, zicîndu-ne ca asta nu-i nimic faţa de ce ne-ar aştepta dac-am umple iaraşi casa cu şerpi. Nu-mi pasa mie de scatoalce, fiindca nu durea cine ştie ce, dar ma gîndeam ce greu o sa ne fie sa facem rost de-o alta colecţie de şerpi. Pîn la urma, am facut noi rost si de şerpi, şi de toate celelalte.
Sa fi vazut ce trai era în chilioara lui Jim, cînd începea el sa cînte şi toate dihaniile ieşeau din gaurile lor şi tabarau pe el!
Lui Jim nu-i placeau paianjenii, şi nici ei nu-l placeau pe el. Cînd se napusteau asupra-i, era vai de viaţa lui!
Jim se plîngea ca şobolanii, şerpii şi piatra de moara ocupa tot patul şi nu mai are unde sa-şi puna capul. Şi cînd se nimerea sa gaseasca puţin loc, nu putea închide ochii de atîta fojgaiala. N-avea linişte nici o clipa din pricina ca dihaniile nu dormeau toate odata, ci pe rînd, aşa ca atunci cînd picoteau şerpii erau pe coverta şobolanii, iar cînd şobolanii se duceau la culcare, ieşeau şerpii. In felul asta, Jim avea tot timpul un circ sub el, în vreme ce alta echipa juca tontoroiul deasupra lui, iar daca se scula sa-şi caute alt loc, tabarau pe el paianjenii. Jim zicea ca de-ar scapa vreodata de-acolo, n-ar mai primi sa fie prizonier nici macar pentru o leafa.
Pe la sfîrsitul celei de-a treia saptamîni totul era gata. Camaşa a fost trimisa la timp, în placinta. De cîte ori îl muşca vreun şobolan, Jim se scula si mai scria un rînd în jurnal, cît era proaspata cerneala. Penele erau ascuţite, aşa ca inscripţiile si toate celelalte au fost scrijelite pe piatra de moara. Piciorul patului fu despicat în doua cu ferastraul, iar noi am înghiţit talasul alegîndu-ne cu o durere de burta grozava. Credeam c-o sa dam ortul popii, dar am scapat. N-am pomenit talaş mai greu de înghiţit. Tom era de aceeaşi parere. Ei, şi cum spuneam, treaba era gata acum. Cît despre noi, eram cam darîmaţi, mai cu seama Jim.
Batrînul le scrisese de vreo doua ori alora de pe plantaţia de lînga Orleans, ca sa vina sa-şi ia în primire negrul fugar, dar nu capatase nici un raspuns, fiindca plantaţia aia nici nu exista. In cele din urma, moşul se hotarî sa dea un anunţ despre Jim în gazetele din Saint Louis şi New Orleans. Cînd l-am auzit pomenind de Saint Louis, m-au trecut fiori şi mi-am dat seama ca nu era vreme de pierdut.
— E timpul sa trimitem scrisorile anonime! spuse Tom atimci.
— Ce mai e şi asta? îl întrebai.
— Ceva cu care dai de veste cuiva ca se pune ceva la cale. Uneori se face-ntr-un fel, alteori într-altul. Dar întotdeauna se gaseşte cîte o iscoada, care-l înştiinţeaza pe guvernatorul castelului. Cînd Ludovic al XVI-lea a vrut s-o tuleasca din palatul Tuleriilor, l-a pîrit jupî-neasa. E un mijloc foarte bun. La fel si scrisorile anonime. Vom folosi şi-un mijloc, şi celalalt. Se mai obişnuieşte ca mama prizonierului sa schimbe hainele cu el: ea ramîne-n temniţa, iar el o şterge îmbracat în straiele ei. O sa-ncercam si asta.
— Bine, Tom, dar ce rost are sa dam de veste ca se pune ceva la cale? Lasa-i sa afle singuri, e treaba lor.
— Da, ştiu, dar nu te poţi bizui pe aştia. De la bun început ne-au lasat pe noi sa facem totul. Sunt aşa de încrezatori şi de natîngi, ca nu baga de seama nimic, aşa ca daca nu le dam noi de veste, n-o sa ne stînjeneasea nimeni, iar dupa atîta cazna şi bataie de cap, evadarea asta o sa mearga ca-n brînza, şî n-o sa mai faca doi bani.
— Drept sa-ţi spun, Tom, mie aşa mi-ar placea.
— Eşti om prost! spuse el, scîrbit.
— Bine, nu mai zic nimic. Cum spui tu, aşa sa fie. Dar unde gaseşti o jupîneasa?
— Tu o sa fii jupîneasa. La miezul nopţii, te strecori în odaia mulatrei şi-i şterpeleşti o rochie.
— Nu se poate, Tom, fiinca fata n-are decît o rochie, mai mult ca sigur, şi-ar ieşi tambalau a doua zi.
— Ştiu, dar n-o s-o ţii decît un sfert de ceas, cît sa duci anonima, şi s-o vîri sub uşa.
— Aşa mai merge. Dar aş putea s-o duc tot aşa de bine si îmbracat în ţoalele astea.
— N-ai mai arata a jupîneasa atunci!
— Pai, tot n-o sa vada nimeni cum arat!
— Nu conteaza. Trebuie sa ne facem datoria, fara sa ne pese daca ne vede sau nu careva. Ce naiba, tu n-ai deloc prin tipuri?
— Bine, fie, nu mai zic nimic. Am sa fiu şi jupîneasa. Dar cine-o sa fie mama lui Jim?
— Eu. Am sa iau o rochie de la tuşa Sally.
— Asta-nsemna c-o sa ramîi în coliba dupa ce plec eu şi Jim.
— Dar de unde! Am sa umplu hainele lui Jim cu paie şi-am sa le-ntind pe pat, aşa ca sa semene cu mama luî Jim, iar el o sa îmbrace rochia matuşii Sally si-o sa evadam împreuna cu toţii. Cînd fuge un prizonier de soi, asta se numeşte evadare. De pilda, cînd e vorba de-un rege ori de-un fiu de rege, fie el naturel sau nenaturel.
Tom scrise aşadar nonima. In aceeaşi seara am furat rochia mulatrei, am pus-o pe mine şi-am strecurat scrisoarea sub uşa din faţa, întocmai cum ma învaţase Tom.
Scrisoarea zicea aşa:
"Pazea. Se pune ceva la cale. Fiţi cu ochii-n patru.
UN PRIETEN NECUNOSCUT”
In seara urmatoare, Tom desena cu sînge pe uşa din faţa o tidva şi doua oase încrucişate, iar o seara dupa aceea, zugravi pe uşa din dos un coşciug. Toata familia începu sa tremure de frica. Dac-ar fi aflat ca li-e casa plina de strigoi gata sa se repeada asupra-le din toate parţile, de sub paturi şi din tavan, n-ar fi fost mai speriaţi. Cînd se trîntea vreo uşa sau cadea ceva pe jos, tusa Sally sarea în sus, zbierînd. Cînd şedea în jilţ si-i puneai mîna pe umar, tot aşa. Nu mai avea linişte, saraca. Una-doua, i se parea ca-n spatele ei se mişca ceva. aşa ca întruna sarea şi ţipa, N-apuca sa faca doi paşi şi se repezea înapoi, zbierînd. Ii era teama sa se duca la
culcare, dar nici sa stea treaza nu-i venea. Tom zicea ca treaba merge struna:
— In viaţa mea n-am vazut ceva mai straşnic, asta înseamna ca am lucrat cum scrie la carte. Şi-acum — adauga el — sa dam asaltul cel mare!
A doua zi, în zori, am pregatit o noua scrisoare. Ne întrebam cum o sa le-o ducem, fiindca în ajun, la cina, Phelpsii spusesera ca vor sa puna cîte un negru la fiece uşa sa stea toata noaptea de veghe.
Tom coborî pe paratrasnet ca sa cerceteze locurile.
Vazînd ca negrul de la uşa din dos adormise, îi lipi scrisoarea de ceafa şi se întoarse.
Scrisoarea glasuia:
"Nu ma tradaţi, vreau sa va fiu prieten. Asta-seara o banda de ucigaşi desperaţi din Teritoriul Indian va sosi aici ca sa vi-l rapeasca pe negrul fugar. Au încercat sa va bage-n sperieţi ca sa ramîneţi în casa şi sa nu-i stînjeniţi. Eu fac parte din banda, dar mi-am pastrat credinţa-n Dumnezeu şi vreau sa parasesc banda şi sa duc din nou o viaţa cinstita. De aceea. va dezvalui planul lor diavolesc. Taman la miezul nopţii vor veni dinspre miazanoapte şi, tarîndu-se de-a lungul gardului, vor descuia c-un şperaclu coliba negrului, ca sa puna mîna pe el. Mie-mi s-a dat porunca sa stau de veghe ceva mai încolo si sa suflu într-o trompeta la caz de pericol. In loc de asta, însa, o sa behai ca o oaie de îndata ce bandiţii vor intra in coliba; în vreme ce ei vor dezlega lanţurile negrului, daţi fuga şi închideţi-i acolo. Puteţi sa-i şi omorîţi daca vreţi. Faceţi întocmai cumva spun, altminteri au sa intre la banuiala şi-au sa dea iama-n voi.
Ne-a luat la rost si ne-a scarmanat pe amîndoi cu nuiaua, iar dupa aia ne-au trebuit vreo doua ceasuri pîna sa prindem alţi cincisprezece-şaisprezece şobolani, si nu de-acceaşi calitate ca ai dintîi, care erau crema.
Fir-ar al dracului de mucos, ce i-o fi venit sa-si bage nasul? N-am vazut în viaţa mea şobolani mai frumoşi ca ai din prima serie.
In schimb, am pus mina pe un sortiment bogat de paianjeni, carabuşi, broaşte, omizi şi alte gînganii d-astea. Tare-am fi vrut sa facem rost si de-un cuib de viespi, dar n-a fost chip, fiindca toata familia era în viespar. Nu ne-am dat însa batuţi cu una cu doua si am ramas acolo cît am putut, crezînd ca viespile au sa osteneasca înaintea noastra, numai ca a ieşit taman pe dos. Ne-am frecat bine cu patlagina locurile muscate, pîna nu ne-a mai durut aproape deloc, doar atît ca nu prea mai puteam şedea. Ne-am dus apoi dupa şerpi şi-am dibuit vreo doua duzini de guşteri şi şerpi de casa, i-am vîrît într-un sac şi i-am adus aşa în odaia noastra.
Se lasase seara şi va-nchipuiţi ca dupa o zi întreaga de munca pe brînci ne era o foame de lup.
Cînd ne-am întors sus, dupa cina, am bagat de seama ca în sac nu mai era nici un şarpe. Se vede treaba ca nu legasem bine sacul si aia facusera ce facusera şi ieşisera afara. Dar nu ne-am necajit prea mult, fiindca ştiam ca-i pe undeva, pe aproape, aşa ca puteam pune mîna macar pe cîţiva. Pot sa va spun ca multa vreme n-am dus lipsa de şerpi în casa! Ii vedeai din cînd în cînd ieşind de pe sub grinzi si de prin alte locuri si te pomeneai cu ei în farfurie sau pe dupa gît — de obicei acolo unde n-ai fi dorit sa-i vezi. De altminteri, erau tare frumoşi, dungaţi si cu totul nevatamatori, dar tusa $ally nu putea sa-i sufere, de orice soi ar fi fost. Se ferea de şerpi ca dracul de tamîie. Ori de cîte ori se tîra vreunul dupa ea, lasa totul
alta si-o lua la fuga, scoţînd nişte zbierete ca la zidurile Ierihonului. N-am pomenit femeie ca asta. Nici cu vatraiul nu voia sa se atinga de ei şi daca se ducea sa se culce în odaia ei şi gasea un şarpe în pat, o zbughea pe uşa, racnind de parc-ar fi luat casa foc. Atîta amar pe barbat-su din pricina asta, ca bietul de el ajunse
curînd sa blesteme tot neamul serpilor, zicînd ca mai bine nu li s-ar fi ivit pe lume samînţa.
La o saptamîna dupa ce casa se goli de şerpi, tusa Sally tot nu se potolise. Cînd şedea dusa pe gînduri şi-o gîdilai la ceafa cu o pana, sarea din papuci, nu alta. Ciudat lucru, îmi spuneam, dar Tom zicea ca toate muierile sînt la fel, cica aşa le-a zamislit al de Sus, nu se ştie din ce pricina.
De cîte ori îi ieşea în cale vreun şarpe de-al nostru, ne tragea cîteva scatoalce, zicîndu-ne ca asta nu-i nimic faţa de ce ne-ar aştepta dac-am umple iaraşi casa cu şerpi. Nu-mi pasa mie de scatoalce, fiindca nu durea cine ştie ce, dar ma gîndeam ce greu o sa ne fie sa facem rost de-o alta colecţie de şerpi. Pîn la urma, am facut noi rost si de şerpi, şi de toate celelalte.
Sa fi vazut ce trai era în chilioara lui Jim, cînd începea el sa cînte şi toate dihaniile ieşeau din gaurile lor şi tabarau pe el!
Lui Jim nu-i placeau paianjenii, şi nici ei nu-l placeau pe el. Cînd se napusteau asupra-i, era vai de viaţa lui!
Jim se plîngea ca şobolanii, şerpii şi piatra de moara ocupa tot patul şi nu mai are unde sa-şi puna capul. Şi cînd se nimerea sa gaseasca puţin loc, nu putea închide ochii de atîta fojgaiala. N-avea linişte nici o clipa din pricina ca dihaniile nu dormeau toate odata, ci pe rînd, aşa ca atunci cînd picoteau şerpii erau pe coverta şobolanii, iar cînd şobolanii se duceau la culcare, ieşeau şerpii. In felul asta, Jim avea tot timpul un circ sub el, în vreme ce alta echipa juca tontoroiul deasupra lui, iar daca se scula sa-şi caute alt loc, tabarau pe el paianjenii. Jim zicea ca de-ar scapa vreodata de-acolo, n-ar mai primi sa fie prizonier nici macar pentru o leafa.
Pe la sfîrsitul celei de-a treia saptamîni totul era gata. Camaşa a fost trimisa la timp, în placinta. De cîte ori îl muşca vreun şobolan, Jim se scula si mai scria un rînd în jurnal, cît era proaspata cerneala. Penele erau ascuţite, aşa ca inscripţiile si toate celelalte au fost scrijelite pe piatra de moara. Piciorul patului fu despicat în doua cu ferastraul, iar noi am înghiţit talasul alegîndu-ne cu o durere de burta grozava. Credeam c-o sa dam ortul popii, dar am scapat. N-am pomenit talaş mai greu de înghiţit. Tom era de aceeaşi parere. Ei, şi cum spuneam, treaba era gata acum. Cît despre noi, eram cam darîmaţi, mai cu seama Jim.
Batrînul le scrisese de vreo doua ori alora de pe plantaţia de lînga Orleans, ca sa vina sa-şi ia în primire negrul fugar, dar nu capatase nici un raspuns, fiindca plantaţia aia nici nu exista. In cele din urma, moşul se hotarî sa dea un anunţ despre Jim în gazetele din Saint Louis şi New Orleans. Cînd l-am auzit pomenind de Saint Louis, m-au trecut fiori şi mi-am dat seama ca nu era vreme de pierdut.
— E timpul sa trimitem scrisorile anonime! spuse Tom atimci.
— Ce mai e şi asta? îl întrebai.
— Ceva cu care dai de veste cuiva ca se pune ceva la cale. Uneori se face-ntr-un fel, alteori într-altul. Dar întotdeauna se gaseşte cîte o iscoada, care-l înştiinţeaza pe guvernatorul castelului. Cînd Ludovic al XVI-lea a vrut s-o tuleasca din palatul Tuleriilor, l-a pîrit jupî-neasa. E un mijloc foarte bun. La fel si scrisorile anonime. Vom folosi şi-un mijloc, şi celalalt. Se mai obişnuieşte ca mama prizonierului sa schimbe hainele cu el: ea ramîne-n temniţa, iar el o şterge îmbracat în straiele ei. O sa-ncercam si asta.
— Bine, Tom, dar ce rost are sa dam de veste ca se pune ceva la cale? Lasa-i sa afle singuri, e treaba lor.
— Da, ştiu, dar nu te poţi bizui pe aştia. De la bun început ne-au lasat pe noi sa facem totul. Sunt aşa de încrezatori şi de natîngi, ca nu baga de seama nimic, aşa ca daca nu le dam noi de veste, n-o sa ne stînjeneasea nimeni, iar dupa atîta cazna şi bataie de cap, evadarea asta o sa mearga ca-n brînza, şî n-o sa mai faca doi bani.
— Drept sa-ţi spun, Tom, mie aşa mi-ar placea.
— Eşti om prost! spuse el, scîrbit.
— Bine, nu mai zic nimic. Cum spui tu, aşa sa fie. Dar unde gaseşti o jupîneasa?
— Tu o sa fii jupîneasa. La miezul nopţii, te strecori în odaia mulatrei şi-i şterpeleşti o rochie.
— Nu se poate, Tom, fiinca fata n-are decît o rochie, mai mult ca sigur, şi-ar ieşi tambalau a doua zi.
— Ştiu, dar n-o s-o ţii decît un sfert de ceas, cît sa duci anonima, şi s-o vîri sub uşa.
— Aşa mai merge. Dar aş putea s-o duc tot aşa de bine si îmbracat în ţoalele astea.
— N-ai mai arata a jupîneasa atunci!
— Pai, tot n-o sa vada nimeni cum arat!
— Nu conteaza. Trebuie sa ne facem datoria, fara sa ne pese daca ne vede sau nu careva. Ce naiba, tu n-ai deloc prin tipuri?
— Bine, fie, nu mai zic nimic. Am sa fiu şi jupîneasa. Dar cine-o sa fie mama lui Jim?
— Eu. Am sa iau o rochie de la tuşa Sally.
— Asta-nsemna c-o sa ramîi în coliba dupa ce plec eu şi Jim.
— Dar de unde! Am sa umplu hainele lui Jim cu paie şi-am sa le-ntind pe pat, aşa ca sa semene cu mama luî Jim, iar el o sa îmbrace rochia matuşii Sally si-o sa evadam împreuna cu toţii. Cînd fuge un prizonier de soi, asta se numeşte evadare. De pilda, cînd e vorba de-un rege ori de-un fiu de rege, fie el naturel sau nenaturel.
Tom scrise aşadar nonima. In aceeaşi seara am furat rochia mulatrei, am pus-o pe mine şi-am strecurat scrisoarea sub uşa din faţa, întocmai cum ma învaţase Tom.
Scrisoarea zicea aşa:
"Pazea. Se pune ceva la cale. Fiţi cu ochii-n patru.
UN PRIETEN NECUNOSCUT”
In seara urmatoare, Tom desena cu sînge pe uşa din faţa o tidva şi doua oase încrucişate, iar o seara dupa aceea, zugravi pe uşa din dos un coşciug. Toata familia începu sa tremure de frica. Dac-ar fi aflat ca li-e casa plina de strigoi gata sa se repeada asupra-le din toate parţile, de sub paturi şi din tavan, n-ar fi fost mai speriaţi. Cînd se trîntea vreo uşa sau cadea ceva pe jos, tusa Sally sarea în sus, zbierînd. Cînd şedea în jilţ si-i puneai mîna pe umar, tot aşa. Nu mai avea linişte, saraca. Una-doua, i se parea ca-n spatele ei se mişca ceva. aşa ca întruna sarea şi ţipa, N-apuca sa faca doi paşi şi se repezea înapoi, zbierînd. Ii era teama sa se duca la
culcare, dar nici sa stea treaza nu-i venea. Tom zicea ca treaba merge struna:
— In viaţa mea n-am vazut ceva mai straşnic, asta înseamna ca am lucrat cum scrie la carte. Şi-acum — adauga el — sa dam asaltul cel mare!
A doua zi, în zori, am pregatit o noua scrisoare. Ne întrebam cum o sa le-o ducem, fiindca în ajun, la cina, Phelpsii spusesera ca vor sa puna cîte un negru la fiece uşa sa stea toata noaptea de veghe.
Tom coborî pe paratrasnet ca sa cerceteze locurile.
Vazînd ca negrul de la uşa din dos adormise, îi lipi scrisoarea de ceafa şi se întoarse.
Scrisoarea glasuia:
"Nu ma tradaţi, vreau sa va fiu prieten. Asta-seara o banda de ucigaşi desperaţi din Teritoriul Indian va sosi aici ca sa vi-l rapeasca pe negrul fugar. Au încercat sa va bage-n sperieţi ca sa ramîneţi în casa şi sa nu-i stînjeniţi. Eu fac parte din banda, dar mi-am pastrat credinţa-n Dumnezeu şi vreau sa parasesc banda şi sa duc din nou o viaţa cinstita. De aceea. va dezvalui planul lor diavolesc. Taman la miezul nopţii vor veni dinspre miazanoapte şi, tarîndu-se de-a lungul gardului, vor descuia c-un şperaclu coliba negrului, ca sa puna mîna pe el. Mie-mi s-a dat porunca sa stau de veghe ceva mai încolo si sa suflu într-o trompeta la caz de pericol. In loc de asta, însa, o sa behai ca o oaie de îndata ce bandiţii vor intra in coliba; în vreme ce ei vor dezlega lanţurile negrului, daţi fuga şi închideţi-i acolo. Puteţi sa-i şi omorîţi daca vreţi. Faceţi întocmai cumva spun, altminteri au sa intre la banuiala şi-au sa dea iama-n voi.
Nu cer nici o rasplata, îmi ajunge sa ştiu ca mi-am facut datoria.
UN PRIETEN NECUNOSCUT"
UN PRIETEN NECUNOSCUT"
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 39
Aceasta pagina a fost accesata de 588 ori.