• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 04

Capitolul 04


Zorile luminara o lume linistita. Razele soarelui se revarsau ca o binecuvantare asupra pasnicului targusor. Dupa gustarea de dimineata, matusa Polly tinu slujba religioasa în familie.
Începu printr-o rugaciune, cladita pe temelii solide de citate biblice, cimentate între ele cu un strat subtire de idei originale. Din varful acestei cladiri, ca de pe Muntele Sinai, dete drumul uneia din cele zece porunci. Dupa asta, Tom "se duse în pustie", ca sa spunem asa, adica se apuca sa-si învete versetele; Sid învatase lectia cu cateva zile înainte. Tom lupta din rasputeri sa tina minte cinci versete. Alesese o parte din predica de pe Munte, fiindca alte versete mai scurte nu putuse
gasi.
Dupa o jumatate de ora dobandise o vaga idee despre lectie, dar numai atat, caci mintea lui strabatea întregul camp al gandirii omenesti, iar mainile-i neastamparate se îndeletniceau cu tot felul de jocuri odihnitoare. Mary lua cartea sa-l asculte; el începu sa bajbaie, ca prin ceata:
– Fericiti cei… a… a…
– Saraci…
– Da… saraci; fericiti cei saraci… a… a…
– Cu duhul…
– Cu duhul. Fericiti cei saraci cu duhul, ca ei… ei…
– Ca a lor…
– Ca a lor… Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este împaratia cerurilor. Fericiti cei ce plang, ca aceia… aceia…
– Se…
– Aceia se…
– V… o… Vor!
– A da, vor! Ca aceia se vor, ca aceia se vor… a… a…vor plange… a… fericiti cei ce vor… cei ce vor… a… ce vor…plange, ca aceia… ca aceia se vor… Ce se vor? De ce nu-mi spui, Mary? Cum poti sa fii asa rea?
– Vai, Tom, nerod mai esti! Nici prin gand nu-mi trece sa te necajesc, cum poti sa crezi asa ceva? Du-te si mai învata. Nu te descuraja, Tom, sa vezi c-ai sa poti, si cand ai sa stii bine, o sa-ti dau ceva frumos! Hai, fii baiat de treaba!
– Bine! Dar ce-mi dai, Mary? Hai, spune, ce?
– Ai rabdare. Daca-ti spun ca e ceva frumos, poti sa ma crezi.
– Asa e, Mary. Ai dreptate. Bine. Ma pun iar pe tocit.
Si se puse iar pe tocit. Împins de curiozitate, cat si de dorinta de castig, se apuca sa învete cu atata însufletire, încat ajunse la un rezultat stralucit.
Mary îi dete un briceag nou-nout, marca "Barlow", în valoare de doisprezece centi si jumatate. Tom era beat de fericire. Adevarat ca briceagul nu taia defel, dar era chiar "Barlow", asa ca Tom avea de ce sa fie mandru. Nu stiu cine le-a bagat în cap baietilor din Vest ca existau contrafaceri dupa o arma ca asta. Niciodata n-am sa înteleg cum puteau crede unii asemenea lucru.
Straduindu-se, Tom izbuti sa cresteze muchia bufetului, si tocmai se pregatea sa împodobeasca în acelasi fel si biroul, cand fu chemat sa se îmbrace pentru scoala de duminica.
Mary îi dadu un lighean si o bucata de sapun. Tom iesi cu ele afara si aseza ligheanul pe un scaunel, muie sapunul în apa si-l puse iar jos; îsi sufleca manecile, varsa binisor apa în tarana, apoi intra în bucatarie si începu sa-si stearga de zor obrazul cu prosopul agatat dupa usa. Dar Mary îi lua prosopul si-l dojeni.
– Nu ti-e rusine, Tom? Ce ti-e asa frica de apa? Hai, fii baiat cuminte si spala-te!
Tom se cam fastaci. Mary îi puse iarasi apa în lighean. De da asta, statu catva timp aplecat deasupra ligheanului, pana sa prinda curaj; apoi rasufla adanc si începu. Cand intra în bucatarie, cu amandoi ochii închisi si bajbaind cu mainile întinse dupa prosop, darele de clabuc si de apa ce i se prelingeau pe fata dovedeau îndeajuns de graitor intentiile lui onorabile. Dar cand se arata de dupa prosop, înfatisarea lui tot nu era multumitoare, zona curata se sfarsea brusc în dreptul barbiei, ca o masca, mai jos începea un tinut întunecos si neirigat, care-i cuprindea tot gatul si ceafa. Mary se hotarî sa-l ia ea în primire. Cand iesi din mainile ei, Tom era om ca toti oamenii, fara deosebire de culoare. Parul bine udat era periat cu îngrijire, iar carliontii scurti asa fel randuiti, încat produceau un efect general cochet si simetric. (Cand scapa de sub supraveghere, baiatul îsi descretea parul cu multa truda si-l netezea cat putea: carliontii îi umpleau viata de amaraciune, deoarece îi socotea ceva femeiesc.) Mary îi aduse randul de haine pe care de doi ani încoace le purta numai duminicile; erau numite "hainele alelalte", ceea ce ne arata cuprinsul garderobei lui. Dupa ce se îmbraca singur, fata îl mai dichisi: îi încheie pana la gat haina curata, îi rasfranse gulerul mare al camasii peste umeri, îi zbarli iar parul, cu peria, si la urma îi aseza pe crestet palaria pestrita de pai. Acum arata cu mult mai îngrijit si totodata mai stingherit; se simtea cum nu se poate mai prost: hainele întregi si curatenia îl stanjeneau din cale-afara. Nadajduia ca Mary va uita ghetele, dar speranta aceasta se dovedi desarta; fata le unsese zdravan cu seu, dupa cum era obiceiul, si i le aduse. Tom îsi iesi din fire si spuse ca totdeauna era silit sa faca ce nu-i placea.
Mary raspunse pe un ton convingator:
– Hai, Tom, te rog, fii baiat de treaba!
Se încalta asadar, bombanind. Mary fu repede gata si cei trei copii pornira spre scoala de duminica, un loc pe care Tom îl ura din toata inima, dar unde Sid si Mary se simteau bine.
Lectiile duminicale de religie tineau de la noua pana la zece si jumatate si erau urmate de slujba religioasa. Doi dintre copii ramaneau totdeauna de bunavoie la predica, celalalt—statea si el, din motive mai puternice. În bancile tari, cu speteaza înalta, ale bisericii, încapeau vreo trei sute de insi; cladirea era mica si lipsita de orice frumusete; un fel de lada din scanduri de brad o încununa în chip de turn. La usa, Tom ramase putin în urma si atinu calea unui coleg îmbracat si el de duminica.
– I-asculta, Bill, ai vreun biletel galben?
– Am.
– Ce cei?
– Ce dai?
– O acadea si un carlig de undita.
– Sa vaz.
Tom scoase la iveala cele oferite. Erau satisfacatoare si targul se facu. Dupa asta, Tom negocie doua bilete albe pe trei biletele rosii si alte cateva nimicuri pe doua biletele albastre. Pandi si pe alti baieti care soseau si timp de vreun sfert de ora tot cumpara bilete de diferite culori.Dupa aceea intra în biserica, într-un card de copii, care de care mai sclivisiti si mai galagiosi, apoi se duse la locul lui si se lua la harta cu primul venit. Învatatorul, un om în varsta, interveni. Cum îsi lua ochii de la el, Tom trase de par pe un baiat din banca din fata si cand baiatul întoarse capul, Tom se prefacu ca citeste cu atentie. Dupa aceea îl împunse pe un altul cu un ac, pentru placerea de a-l auzi tipand, si se alese iar cu o mustrare de la învatator. Toti din clasa lui Tom erau dupa acelasi calapod: neastamparati, galagiosi si poznasi. Cand venea timpul sa spuna lectiile, nici unul nu-si stia ca lumea versetele. Profesorul trebuia sa le sufle întruna, de la început pana la sfarsit. Totusi, pana la urma, cu chiu cu vai o scoteau si fiecare îsi primea rasplata sub forma de biletele colorate, pe care era tiparit un citat din scriptura. Un biletel albastru era rasplata pentru doua versete stiute pe de rost.
Zece biletele albastre pretuiau cat unul rosu si puteau fi schimbate pentru un asemenea bilet, zece bilete rosii faceau cat unul galben; pentru zece biletele galbene directorul fericea pe scolar cu o biblie legata în panza, care costa patruzeci de centi în acele timpuri. Cati dintre cititorii mei ar avea siguranta si rabdarea sa memoreze doua mii de versuri, chiar si în schimbul unei biblii ilustrata de Dore? Totusi, Mary dobandise în felul acesta doua biblii, dupa o munca rabdatoare de doi ani, iar un baiat stranse patru sau cinci exemplare. Recitase odata trei mii de versete în sir, dar îsi încordase într-atat mintea, încat, începand din ziua aceea, ramasese aproape cretin, un mare ghinion pentru scoala, fiindca la zile mari, cand era de fata lume straina, directorul pe el obisnuia sa-l scoata si, dupa cum spunea Tom, cu el "se falea". Numai scolarii mai mari izbuteau sa-si pastreze biletelele si sa se tina de aceasta munca plicticoasa un timp destul de îndelungat pentru a dobandi o biblie, asa ca înmanarea unui asemenea premiu era o împrejurare rara si vrednica de tinut minte. Premiantul era în ziua aceea un personaj atat de maret si de admirat, încat în inima fiecarui scolar se aprindea o ambitie, care adesea dainuia doua saptamani. Se prea poate ca mintea lui Tom sa nu fi ravnit serios la asemenea hrana, dar fara îndoiala ca sufletul lui jinduia de mult la faima si stralucirea legata de cucerirea premiului.
La timpul cuvenit, directorul scolii se urca pe amvon si porunci luare-aminte. Tinea în mana o carte de imnuri religioase, între ale carei file îsi varase degetul aratator. Cand un director de scoala duminicala rosteste obisnuita cuvantare introductiva, trebuie neaparat sa tina în mana o carte de imnuri religioase, dupa cum un cantaret solist, la un concert, nu-si face intrarea fara o partitura în mana. De ce? Nu se stie, fiindca nici cartea de imnuri religioase, nici partitura nu sunt vreodata consultate de bietul om. Directorul nostru era o faptura firava, de treizeci si cinci de ani, cu o barbita de tap si cu par scurt, de culoarea nisipului. Purta un guler înalt si teapan, cu marginea de sus aproape pana la urechi, si ale carui varfuri se îndoiau în afara, în dreptul colturilor gurii, o îngradire care-l silea sa priveasca drept înainte si sa întoarca capul cu trup cu tot, cand voia sa se uite într-o parte. Barbia îi era proptita într-o cravata înnodata ca o funda, lata si lunga cat o bancnota si cu marginile în franjuri. Purta ghete cu varfurile întoarse mult în sus, dupa moda zilei, ca niste talpice de sanie: efectul acesta îl obtineau tinerii de pe atunci cu multa rabdare si truda, sezand ore întregi cu varfurile picioarelor apasate pe un perete. Domnul Walters avea o înfatisare grava si era sincer si cinstit pana în fundul sufletului. Respecta într-atata lucrurile si locurile sfinte si într-atata le deosebea de cele lumesti, încat, fara sa-si dea seama, glasul cu care vorbea la scoala de duminica dobandise o anume intonatie, care-i lipsea cu desavarsire în zilele obisnuite ale saptamanii. Începu cam asa:
– Copii, acum va rog sa sedeti cat puteti de drept si frumos si sa ma ascultati un minut-doua, cu toata bagarea de seama. Asa, foarte bine. Asa trebuie sa stea baietii si fetele cuminti. Vad o fetita uitandu-se pe fereastra—o fi crezand ca sunt afara si ca m-am urcat într-un copac, sa tin o cuvantare pasarelelor. (Rasete înfundate.) Trebuie sa va spun cat de placut îmi este sa ma aflu într-un lacas ca acesta, unde copiii învata sa faca fapte bune si sa fie cuminti. Si asa mai departe… Nu e nevoie sa asternem pe hartie restul cuvantarii. Era întocmita dupa un tipic care nu se schimba, asa încat ne este tuturor binecunoscut.
Ultima parte a cuvantarii fu stirbita de neastamparul unor copii rai, care îsi reluasera înghiontelile si alte nazbatii distractive; soaptele se raspandeau în valuri tot mai galagioase, atingand la rastimpuri chiar si stanci izolate si de neclintit cum erau Sid si Mary.
Dar cand glasul domnului Walters se potoli, tot zgomotul înceta si încheierea discursului fu întampinata cu o revarsare recunoscatoare de tacere.
Cele mai multe soapte se starnisera din pricina unei întamplari oarecum rare—intrarea unor oaspeti: notarul Thatcher, însotit de un batran pirpiriu, de un domn frumos si voinic, de varsta mijlocie, cu par carunt, si de o doamna impunatoare, care fara îndoiala era sotia celui din urma.
Doamna ducea de mana un copil. Pana atunci Tom statuse ca pe ghimpi, se tot framînta, parca-l întepa si-l rodea ceva, apoi mai avea si constiinta încarcata; nu putea sa se uite în ochii Amyei Lawrence, nu putea îndura privirea ei iubitoare. Dar în clipa în care o vazu pe fetita nou-venita, sufletul i se umplu de o fericire fara seaman. În clipa urmatoare începu "sa faca pe grozavul" pe cat putea, ghiontindu-si vecinii, tragandu-i de par, schimonosindu-se în fel si chip, pe scurt, folosindu-se de toate mestesugurile ce-i pareau potrivite pentru a vraji inima unei fete si a-i castiga admiratia. Doar amintirea rusinii patite în gradina acelui înger îi cam tulbura fericirea; nu era însa mai mult ca o urma de nisip, repede stearsa de valurile de fericire ce se revarsau asupra-i. Oaspetii fura asezati la cele mai înalte locuri de cinste si îndata ce domnul Walters îsi sfarsi cuvantarea, îi prezenta elevilor. Barbatul de varsta mijlocie se dovedi a fi un personaj cu vaza. Nici mai mult, nici mai putin decat judecatorul districtului, cea mai ilustra faptura omeneasca ce le fusese dat pana acum acestor copii s-o vada de aproape. Se întrebau daca era la fel ca toti oamenii; ar fi vrut sa-l auda racnind ca un leu, dar în acelasi timp le era teama ca asa va face. Era din Constantinopole, orasel la douazeci de kilometri departare, calatorise deci si vazuse lumea. Ochii acestia privisera tribunalul districtului, despre care se spunea ca are acoperis de tabla.
Veneratia inspirata de aceste reflectii se manifesta prin tacerea impresionanta ce domnea si prin sirurile de ochi holbati. Aveau în fata lor pe marele jude Thatcher, frate cu propriul lor notar. Jeff Thatcher iesi numaidecat în întampinarea acestui barbat de seama, starnind invidia întregii clase. Ar fi fost peste masura de încantat, daca ar fi auzit soaptele baietilor.
– Ia uite la el, Jim! Se suie sus, acolo! Iii, ia te uita, mi se pare ca vrea sa dea mana cu el, zau, ma, îi strange mana. Spune tu, ce n-ai da sa fii în locul lui Jeff?
Domnul Walters începu sa-si arate importanta cautand sa faca tot felul de treburi si trebusoare oficiale, cu si fara rost: dadea porunci, pronunta sentinte, împartea instructiuni încolo si încoace. Bibliotecarul îsi arata importanta si el, alergand de … colo pana colo cu teancuri de carti în brate si facand împrejurul lui larma cu care se mangaie de obicei oamenii maruntei. Tinerele învatatoare îsi aratau importanta, aplecandu-se cu dragalasenie asupra scolarilor pe care mai adineaori îi trasesera de urechi, ridicand cu gingasie degete amenintatoare spre baietasii rai si mangaindu-i dragastos pe cei buni. Tinerii învatatori îsi aratau importanta cu dojeni marunte si cu alte mici exhibitii de autoritate si deosebita atentie pentru disciplina, si cea mai mare parte dintre învatatori si învatatoare îsi cautau de lucru pe la biblioteca din preajma amvonului, fiind adesea nevoiti a face de doua-trei ori în sir aceasta treaba si parand foarte suparati din pricina asta. Fetitele îsi aratau importanta în fel si chip; baietii îsi aratau importanta cu atata însufletire, încat peste tot nu vedeai decat ghemotoace de hartie si n-auzeai decat zvon de încaierari. Si deasupra tuturora trona marele personaj, revarsand asupra întregii adunari un zambet larg si maiestuos de judecator, încalzindu-se la soarele propriei lui maretii, caci si el îsi arata importanta. Nu lipsea decat un singur lucru pentru ca încantarea domnului Walters sa fie deplina, si anume prilejul de a acorda o biblie ca premiu si de a se fali cu un copil-minune. Unii dintre copii aveau cateva bilete galbene, dar nici unul n-avea destule: facuse el o inspectie printre asii clasei, dar în zadar. Ce n-ar fi dat acum ca acel mic elev sa aiba din nou mintea sanatoasa!
Si iata ca în clipa în care orice nadejde era pierduta, Tom Sawyer se înfatisa cu noua rosii si zece albastre si cere o biblie! Aparitia lui avu efectul unui trasnet cazut din senin. Walters nu se asteptase la o cerere din partea unui asemenea baiat nici peste zece ani. Dar n-avu încotro: dovezile erau în regula si indiscutabile! Asadar, Tom fu înaltat la loc de cinste, langa judecator si ceilalti alesi, iar mareata veste se anunta de la amvon. Era cea mai uluitoare surpriza a deceniului si facu atata valva, încat îl ridica pe noul erou pana la înaltimea judecatorului, iar scoala se putea zgai acum la doua minuni în loc de una. Pe toti baietii îi rodeainvidia, dar mai crunt decat toti sufereau aceia care abia acum si dadeau seama ca la aceasta marire nesuferita contribuisera ei însisi, vanzand lui Tom bilete în schimbul bogatiilor adunate de el prin concesionarea privilegiului de a varui. Auzi, sa se lase ei trasi pe sfoara de un sarlatan marsav, de un sarpe viclean.
Directorul îi înmana asadar lui Tom premiul, cu toata caldura de care era în stare în asemenea împrejurari; dar avantul lui obisnuit se cam domolise. Bietul om simtea ca e la mijloc o taina care nu prea îndura lumina zilei: ar fi fost ridicol sa creada ca tocmai baiatul asta putea înmagazina în mintea lui doua mii de snopi de întelepciune biblica; fara îndoiala ca si o duzina i-ar fi depasit puterile. Amy Lawrence era mandra si bucuroasa si încerca sa-l faca pe Tom sa citeasca asta pe chipul ei; dar el nu-i arunca nici o privire. Întai fata se arata mirata, apoi se cam îngrijora.
O banuiala îi încolti în minte, se stinse, palpai iar… Începu sa pandeasca; o privire strecurata pe furis îi dezvalui o sumedenie de lucruri, inima i se franse brusc; era geloasa, coplesita de manie, o podidi plansul. Îi ura, îi ura pe toti si pe Tom mai mult ca pe oricare altul.
Tom fu prezentat judecatorului, dar parca avea limba legata; abia mai rasufla de tare ce i se zbatea inima, în parte din pricina maretiei coplesitoare a omului în fata caruia se gasea, dar mai ales fiindca acest om era tatal ei. Sa fi fost întuneric, i-ar fi cazut în genunchi si i s-ar fi închinat.
Judecatorul îi puse mana pe crestet, îi spuse ca e un baiat de isprava si-l întreba cum îl cheama.
Baiatul se balbai, se îneca si în sfarsit putu sa rosteasca:
– Tom.
– A, nu Tom.
– Thomas.
– Asa da. Mi-am închipuit eu ca nu-i mai lung. Si banuiesc ca mai ai un nume. Vrei sa mi-l spui si pe acela ?
– Spune-i domnului numele tau întreg, Thomas—spuse Walters—si nu uita sa spui "domnule". Trebuie, sa fii cuviincios.
– Thomas Sawyer… domnule.
– Asa, vezi ! Stiam eu ca esti baiat destept. Bun baiat, bravo! Cuminte, întelept, mai e vorba, un baiat si jumatate! Doua mii de versete e ceva! Înseamna învatatura, nu gluma. N-o sa-ti para rau niciodata de osteneala: ce ti-ai dat-o ca sa le înveti, caci învatatura pretuieste mai mult decat orice pe lume; multumita ei avem oameni mari si oameni buni. Si tu vei fi într-o zi un om mare si un om bun, Thomas, si atunci vei privi înapoi si vei spune: “Toate acestea le datorez norocului ce l-am avut de a putea merge în copilarie la scoala de duminica, le datorez scumpilor mei profesori, care m-au îndemnat sa învat, le datorez bunului director al scolii, care m-a încurajat, a vegheat asupra mea si mi-a dat o biblie frumoasa, o biblie splendida, eleganta, o biblie care sa fie numai a mea si pe care am s-o pastrez toata viata. Toate acestea le datorez unei bune educatii!" Asa vei spune, Thomas. Si cele doua mii de versete pe care le-ai învatat acum nu le vei schimba pe nici o avere din lume, de asta sunt sigur. Ei, si acum, nu-i asa ca ne vei spune, mie si acestei doamne, cate ceva din cele ce ai învatat? Sunt sigur ca ne vei spune—noi suntem mandri de baietasii care învata greu. E-ei, fara îndoiala ca stii numele tuturor celor doisprezece apostoli. Hai, spune-ne cum îi chema pe primii doi care au fost alesi de Domnul?
Tom tragea întruna de un nasture si facea o mutra bleaga. Apoi rosi si pleca ochii în pamant. Domnului Walters i se facu inima cat un purice. Îsi spuse: "Baiatul asta nu e în stare sa raspunda nici la cea mai simpla întrebare: cine dracu îl pune pe judecator sa-l întrebe?" Totusi se simti dator sa spuna ceva cu glas tare si zise:
– Raspunde domnului, Thomas… nu te teme.
Tom tot mai pregeta.
– Haide, nu-i asa ca mie îmi spui? zise doamna. Pe primii doi apostoli îi chema…
– David si Goliat!
Sa fim milostivi si sa tragem perdeaua asupra celor ce au urmat.




Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 04


Aceasta pagina a fost accesata de 600 ori.