Autori > Mark Twain
Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 05
Capitolul 05
Pe la zece si jumatate, clopotul ragusit al bisericutei începu sa dangane si curand credinciosii prinsera a se aduna la slujba de dimineata. Elevii scolii de duminica se raspandira prin biserica si luara loc în banci, în preajma parintilor, pentru a putea fi supravegheati de aproape. Matusa Polly sosi si ea, iar Tom, Sid si Mary se asezara langa dansa; lui Tom i se dadu locul de langa trecerea laterala, pentru ca sa fie cat mai departe de fereastra deschisa si de ispitele privelistii de vara. Unul cate unul se perindau enoriasii printre intervalele dintre banci: batranul diriginte al postei, un om nevoias care apucase zile mai bune, primarele cu sotia—targul avea si un primar printre alte lucruri de prisos—judecatorul de pace; apoi doamna Douglas, o vaduva balaie si dichisita, în varsta de patruzeci de ani, femeie cu dare de mana si buna la suflet. (Locuinta ei, asezata pe o colina, era cea mai somptuoasa casa din orasel, casa cea mai primitoare si mai darnica în petreceri cu care se putea fali St. Petersburgul) Veneau apoi venerabilul si garbovul maior Ward cu doamna; avocatul Riverson, un eminent personaj, recent sosit în localitate; apoi "frumoasa" targului, urmata de un stol de fetiscane fermecatoare, gatite cu rochii albe din panza de in si înzorzonate cu panglici; dupa ele, toata trupa junilor functionarasi ai targului, filfizoni spilcuiti care statusera pana atunci în tinda, morfolind manerelor bastoanelor, un adevarat zid de admiratori, zambind gales tuturor fetelor care treceau, nevoite sa le îndure complimentele. La urma de tot trecu Willy Mufferson, baiatul vesnic dat drept pilda celorlalti. O conducea pe maica-sa cu atata grija, de parca ar fi fost de sticla.
Totdeauna venea cu ea la biserica; era mandria tuturor matroanelor. În schimb, baietii nu puteau sa-l sufere: prea era cuminte! Si-apoi prea li se dadea peste nas cu el: "Willy în sus, Willy în jos". Ca în fiecare duminica, din buzunarul de la spate îi atarna o batista alba, chipurile întamplator. Tom nu avea batista, iar pe baietii care aveau îi privea ca pe niste fanfaroni. Parohia fiind acum adunata, clopotul mai dangani o data, pentru a dojeni pe cei zabavnici si pe cei abatuti din cale, apoi se lasa peste întreaga biserica o liniste solemna, întrerupta doar de chicotele si soaptele corului din strana.
Corul întotdeauna chicotea si soptea în timpul slujbei. Am vazut o data un cor bisericesc care se purta cumsecade, dar nu mai stiu unde. Sunt multi ani de atunci si nu-mi amintesc aproape nimic de corul acela, parca într-o tara straina era.
Preotul indica imnul ce trebuia cantat, si-l citi mai întai el în întregime, cu multa simtire, într-un anumit stil, foarte admirat prin partea locului. Vocea sfintiei sale începea într-un registru mediu, si urca mereu pana ajungea la o anumita înaltime, unde staruia cu însufletire asupra celui mai de sus cuvant, iar de aci se arunca în jos ca de pe o trambulina.
Sa fiu purtat spre slava-n culcusuri înflorite,
Cand altii dus-au greul, luptand în mari de sange.
Preotul acesta era socotit un minunat recitator. În adunarile evlavioase, totdeauna era poftit sa citeasca poezii, iar cand sfarsea, doamnele îsi ridicau bratele si le lasau sa cada neputincioase în poala, puneau mana streasina la ochi si clatinau din cap, ca si cum ar fi vrut sa spuna: "Nu se poate exprima prin cuvinte cat e de frumos; e prea frumos, prea frumos pentru biata noastra lume trecatoare".
Dupa ce toata lumea canta împreuna imnul, cuviosul parinte Sprague se preschimba într-un oficiu de mica publicitate si citi un pomelnic de întruniri si adunari si alte asemenea chestii, fara sfarsit parca. E un obicei ciudat, care si astazi se mai pastreaza în America, pana si la orase, în era noastra în care ziarele apar ca ciupercile dupa ploaie. Se întampla adesea ca un obicei mostenit prin traditie sa fie cu atat mai anevoie de lepadat cu cat are mai putina ratiune de a dainui.
Dupa asta, sfintia sa trecu la rugaciune. Era o rugaciune marinimoasa, cuprinzatoare, care pomenea tot felul de amanunt—cerand ajutor si milostivire pentru biserica si pentru fiii bisericii, pentru celelalte biserici ale targusorului, pentru tot targul, pentru tot districtul, pentru tot statul, pentru toti slujbasii statului, pentru Statele Unite, pentru bisericile din Statele Unite, pentru Congres, pentru presedinte, pentru slujbasii guvernului, pentru bietii marinari navigand pe mari zbuciumate de furtuni, pentru milioanele de asupriti gemand sub calcaiul monarhiilor europene si al despotismelor orientale, pentru cei carora li s-a daruit lumina si vestea cea buna si care totusi nu au ochi sa vada, nici urechi sa auda, pentru paganii din ostroavele îndepartate ale marilor-si sfarsea cu ruga fierbinte ca vorbele pe care le rostea sa fie primite cu mila si bunavointa si sa cada ca o samanta în pamant roditor, dand la vremea lor o recolta bogata de fapte bune. Amin.
Se auzi fasait de rochii si enoriasii se asezara. Baiatul despre care povestim aci nu se prea dadea în vant dupa rugaciune, atata doar c-o îndura; si asta destul de greu. Sta linistit, fara s-asculte, dar urechea-i urmarea inconstient scurgerea litaniei. O cunostea prea bine, cu tot tipicul ei. Cand se întampla ca preotul sa adauge vreun cuvintel cat de neînsemnat, îsi dadea seama îndata si se încrunta; privea adaugirile drept ceva necinstit, un fel de a trage lumea pe sfoara. În mijlocul rugaciunii o musca se lasase din zbor pe speteaza bancii din fata. Tom se perpelea privind cu cata liniste îsi freca piciorusele,îsi prindea capul cu bratele, si-l peria, inimoasa, de parca ar fi vrut sa-l desprinda de trup, scotand la iveala firicelul subtire al gatului. Îsi scarmana aripile cu picioarele dinapoi, si le netezea pe langa trup, ca pe niste pulpane de haina. Îndeplinea pe îndelete toate dichisurile toaletei ei complicate, ca si cum ar fi stiut ca e în afara de orice primejdie. Asa si era, caci oricat îl mancau pe baiat degetele s-o însface, nu cuteza. Se temea ca sufletul îi va fi pe loc cuprins de flacarile gheenei, daca savarsea asemenea nelegiuire în timpul rugaciunii. Dar o data cu fraza de încheiere, mana lui prinse a se îndoi si a se furisa spre locul cu pricina. În clipa cand se rostea "Amin", musca era prizoniera. Matusa prinse de veste si-l înghionti pe Tom, pana dadu drumul mustei.
Preotul anunta tema predicii. Glasul lui monoton bazaia ca un bondar. Depana un subiect atat de searbad, încat multe capete începura a picoti, desi în predica era vorba de focul cel vesnic si de pucioasa si pana la urma cei alesi ramaneau atat de putini la numar încat te întrebai cum de-si mai batea capul Dumnezeu sa-i mantuie, Tom numara filele pe care era scrisa predica si cand iesea de la biserica stia întotdeauna cate pagini citise preotul, dar din cele ce spusese rareori stia cate ceva. Totusi, de data asta, predica îi trezise catva timp oarecare interes. Sfintia sa facuse o descriere mareata si miscatoare a vremurilor fericite cand ostile lumesti se vor aduna laolalta, iar leul si mielul se vor culca alaturea fara teama, un copil fiindu-le pastor. Maretia, învatamintele, morala acestei evocari grandioase nu se prindeau de baiat. Ei se gandea doar cu cata admiratie avea sa fie privit eroul de catre uriasa adunare. La gandul acesta fata i se lumina. Îsi spuse ca i-ar place sa fie el acel copil-pastor, daca leul ar fi domesticit.
O data cu reluarea temei de capetenie, pe baiat îl cuprinse iarasi plictiseala, o plictiseala crunta. Îsi aminti brusc ca avea o comoara si o scoase din ascunzatoare. Era un gandac mare, negru, cu niste strasnice coarne dintate, o ragace. Tom îl poreclise "Ciupici". Îl tinea într-o cutie de pocnitori. De cum îi dadu drumul, gangania îl înhata de deget. Urma o smucitura fireasca; gandacul zvacni în aer si, tremurand din picioruse se pravali pe spate, în cararea dintre banci.
Baiatul baga degetul în gura si începu sa si-l suga. Apoi cauta din ochi gandacul, care zacea miscand din labutele-i neputincioase si trudindu-se în zadar sa se întoarca. Tom ravnea sa-l aiba iar, dar gandacul era departe, nu era chip sa-l ajunga de la locul unde sedea. Alti oameni satui de predica începura sa zambeasca privind gangania.
Pe negandite se ivi un catelus, un pudel fara stapan. Ratacea alene prin biserica, mahnit nevoie mare, toropit de aerul zilei de vara si de linistea dimprejur. Tanjea dupa libertate, jinduia dupa o schimbare. Dadu tarcoale gandacului; coada-i pleostita salta si începu sa se miste. Statu locului, fara a slabi din ochi prada. Ocoli gandacul cu bagare de seama, îl adulmeca de la o distanta care-l punea în afara de orice primejdie, iar îl ocoli, prinse curaj si-l mirosi mai de aproape. Îsi dezveli dintii si, cu luare-aminte , încerca sa înhate bazdagania. N-o nimeri: se mai repezi o data si înc-o data; începuse sa-i placa jocul. Se lasa pe burta, cu gandacul între labe, si se juca mai departe asa cu el, pana i se urî. Îl cuprinse nepasarea, apoi o desavarsita uitare de toate. Capul începu sa-i motaie, botul cobora putin cate putin, pana-l atinse pe vrajmas, care se grabi sa-l însface. Se auzi un
chelalait strident, catelul smuci capul si gandacul fu zvarlit cat colo, cazand iar pe spate. Pe cei din apropiere îi cuprinse veselia; icneau întruna pe înfundate, fetele se piteau pe dupa evantaie si batiste. Tom era în culmea fericirii. Cainele avea o mutra pleostita; parca stia ca se facuse de ras, si îi era necaz; dar mai tare ca orice îl stapanea setea de razbunare. Se îndrepta spre ganganie si reîncepu un atac chibzuit. Tot ocolind-o se repezea întruna, se oprea cu labele dinainte la un pas de gandac, încerca sa-l apuce cu dintii, si-si smucea capul, de i se balabaneau urechile. Dupa catava vreme, iar i se urî, încerca sa-si amageasca plictisul fugarind o musca, dar nu-i placu jocul. Cu nasul în podea, se lua dupa o furnica, dar se satura curand si de ea, casca, scoase un oftat, uita cu desavarsire de gandac si se aseza pe el. Urma un urlet înspaimantator, ca din gura de sarpe, si pudelul o zbughi în goana nebuna pe langa sirurile de banci. Chelalaia si fugea. Traversa biserica, iesi în dreptul altarului, o lua razna de-a lungul celeilalte carari dintre banci, coti spre usa, trecu pragul… parca l-ar fi apucat strechea. În cele din urma, gonind cu o iuteala turbata, lua înfatisarea unei comete latoase, rotindu-se în propria-i orbita cu repeziciunea luminii. În culmea desperarii, schimba directia si se napusti în poala stapanului sau, care-l zvarli pe fereastra. Deznadajduitele-i tanguiri se auzira din ce în ce mai slab, pana se stinsera în departare.
Între timp, toata lumea din biserica se îmbujorase la fata si se îneca în ras stapinit. Predica se împotmolise de-a binelea. În curand fu reluata, dar mergea ca vai de lume. Pas de mai misca sufletele într-o asemenea împrejurare! Enoriasii nu conteneau sa raspunda celor mai înalte simtaminte cu izbucniri înabusite de veselie pacatoasa. În randurile dinapoi, cate unul, ascunzandu-si obrazul în speteaza bancii din fata, se prapadea de ras, de parc-ar fi auzit din gura bietului parinte cine stie ce caraghioslac. Întreaga adunarerasufla usurata cand se ispravi chinul si auzi rostindu-se binecuvantarea.
Tom Sawyer se duse acasa înveselit, spunandu-si ca era destul de placut sa mergi la liturghie cand mai intervenea cate-o schimbare în tîmpul slujbei. Un singur gand îi cam strica cheful; întelegea sa se joace catelul cu “Ciupici", dar sa plece cu el, asta nu era frumos din partea lui.
Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 05
Aceasta pagina a fost accesata de 673 ori.