Autori > Mark Twain
Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 06
Capitolul 06
Luni dimineata, Tom Sawyer se trezi amarat. Asa era el întotdeauna luni dimineata, alta saptamana de scoala. De obicei, Tom începea ziua asta gandindu-se ca mai bine n-ar mai fi fost sarbatoare; dupa joaca si libertate, tare greu îi venea sa intre iar în robie si lanturi.
Culcat în pat, Tom cugeta, îsi spunea ca ar fi bine daca s-ar îmbolnavi. Atunci ar putea sa lipseasca de la scoala. Iata o posibilitate, începu sa priveasca chestiunea mai de aproape? Nu-l durea nimic. Se cerceta din nou. De data asta i se paru ca simte un fel de crampe la stomac. Îsi puse toate nadejdile în ele. Curand îl mai lasara si dupa catva timp nu mai simti nimic. Tom continua sa mediteze. Ia stai! I se clatina un dinte de sus. Ce noroc! Tocmai cand se pregatea sa se tanguie, îsi dadu seama ca daca vine cu o asemenea chestie, matusa o sa-i scoata dintele si asta o sa-l doara. De aceea se hotarî sa nu sufle o vorba despre dinte deocamdata, si sa caute altceva. Catava vreme nu se ivi nimic, apoi îsi aduse aminte ca-l auzise pe doctor vorbind de o anumita boala, care-l facea pe pacient sa zaca vreo doua-trei saptamani si-l ameninta cu pierderea unui deget. Asa ca scoase repede de sub cearceaf degetul cu buba si-l cerceta atent. Buclucul era ca nu cunostea simptomele bolii. Totusi, i se paru ca ar merita sa încerce asa ca se porni sa geama din rasputeri.
Dar Sid dormea înainte, dus.
Tom gemu mai tare. Acum parca-parca începuse sa-l doara piciorul.
Dar Sid, nimic.
Între timp Sid obosise de-a binelea gemand. Se odihni putin, apoi, cu puteri reînnoite, scoase un sir de gemete, care de care mai sfasietoare.
Sid sforaia înainte.
Tom nu mai stia ce sa faca. Striga: "Sid! Sid!" si începu sa-l zgaltaie. Procedeul începea sa-si faca efectul si Tom se porni iar pe gemut. Sid casca, se întinse, se ridica într-un cot si se holba la Tom.
Tom îi dadea înainte cu gemutul.
Sid zise:
- Tom! N-auzi, Tom!
Nici un raspuns.
– Mai, Tom! Tom! Ce ai, Tom! îl zgaltaia si-i privea fata cu teama.
– Au, au, Sid. Nu ma zgudui—începu sa se vaiete Tom.
– Dar ce-i… ce-i cu tine? Ce ai? Ma duc s-o chem pe tusica.
– Nu, lasa… Poate-mi trece… Nu chema pe nimeni.
– Ba o chem… cum sa n-o chem? Nu mai geme asa. Tom, ma sperii… De cand ti-e rau?
– Nici nu mai stiu de cate ceasuri. Aoleo! Nu ma zgudui asa, Sid! Mor!
– Tom, de ce nu m-ai desteptat mai de mult? Ah, Tom, înceteaza odata! Tremura carnea pe mine, cand te aud gemand asa. Tom, ce ai?
– Te iert pentru toate, Sid. (Geamat.) Pentru toate cate mi le-ai facut pana acum. Cand o sa ma prapadesc…
– Vai, Tom, nu cumva esti pe moarte? Nu, Tom. Te rog, nu muri. Poate ca…
– Îi iert pe toti, Sid. (Geamat.) Asa sa le spui, Sid. Si, auzi tu, Sid, cerceveaua mea si pisoiul meu chior sa le dai fetei care a venit zilele astea în oras si sa-i spui…
Dar Sid, însfacandu-si haina, o si zbughise. Tom suferea acum cu adevarat, atat de bine îi lucra imaginatia, si gemetele pe care le scotea sunau foarte firesc.
Sid dadu fuga jos.
– Tusa Polly, vino repede! Moare Tom!
– Moare!?!
– Da, tusica. Hai, nu mai sta, vino iute!
– Ce gogosi îndrugi acolo? Nu te cred.
Cu toate astea, o lua la goana pe scari, cu Sid si Mary în urma ei. Palise de spaima si-i tremurau buzele. Cand ajunse langa pat abia mai sufla:
– Tom, baiete! Tom, ce e cu tine?
– Aoleou, matusica, nu mai pot.
– Ce ai, spune mai repede, ce-ai patit, baiatule?
– Ah, matusica, buba de la picior a dat în cangrena!
Matusica se prabusi pe un scaun, si rase putin, planse putin, apoi rase si planse deodata.
Dupa asta, putu în sfarsit sa rosteasca:
– Tom, ce spaima am tras! Acu fa bine, te rog, si ispraveste cu prostiile. Da-te jos din pat.
Gemetele încetara, durerea pieri din deget.
Baiatul, prins cu ocaua mica, se simtea cam stanjenit.
– Tusa Polly, zau, na, daca nu credeam c-a dat în cangrena… ma durea asa rau, c-am uitat si de dinte.
– Nu mai spune! Acu ti-ai adus aminte si de dinte! Ce-i cu dintele?
– Am un dinte care se clatina, si ma doare de nu mai pot.
– Haide, haide, lasa, nu mai geme. Deschide gura. Da, ai un dinte care se clatina, da nu mori tu din asta Mary, adu-mi te rog un fir de matase si un taciune aprins de la bucatarie.
Tom spuse:
– Au, te rog. matusica, nu mi-l scoate, ca nu ma mai doare. Sa nu ma misc de-aci daca nu spun drept. Te rog, matusica, nu mi-l scoate. Nici nu ma gandesc sa lipsesc de la scoala.
– Da? Ce spui, baietele? Va sa zica de asta ai facut atata tambalau, ca sa lipsesti de la scoala si sa te duci la pescuit? Tom, Tom, cat te iubesc eu, si tu nu stii ce sa mai scornesti ca sa-mi amarasti inima cu ticalosiile tale!
Între timp uneltele dentare erau gata. Dintr-un capat al firului de matase, batranica facu un lat, pe care-l prinse de dintele lui Tom, iar celalalt capat îl lega de tablia patului. Dupa aceea lua taciunele aprins si odata se repezi cu el spre Tom, mai-mai sa-i atinga fata. Dintele atarna acum, leganandu-se de tablia patului.
Dar orice suferinta îsi are rasplata. Cand se îndrepta Tom spre scoala, dupa ce îmbucase ceva la repezeala, se vazu invidiat de toti baietii pe care-i întalnea în drum, pentru ca golul din falca de sus îi îngaduia sa scuipe într-un fel nou, nemaipomenit. Stranse în jurul lui o droaie de flacai pe care-i interesa demonstratia. Unul care se taiase la deget, si fusese pana atunci centrul de admiratie al tuturor, vazu deodata ca se face gol în juru-i si ca-i apune faima. Mahnit, spuse cu fals dispret ca nu era nici o scofala sa scuipi ca Tom Sawyer, dar cand alt baiat îi raspunse: "Încearca si tu, daca poti!", se departa, ca un erou cazut în dizgratie.
În curand Tom dadu peste tanarul paria6 al targului, Huckleberry Finn, fiul betivanului.
Huckleberry era urat si temut de toate mamele din targ, pentru ca era lenes, nu tinea seama de nici o îngradire, avea purtari de rand—într-un cuvant, era, dupa cum ziceau ele, un derbedeu.
Mamele nu-l puteau suferi pentru ca toate odraslele lor îl admirau, simtindu-se minunat în tovarasia lui interzisa si dorind din suflet sa îndrazneasca a se purta ca el. Tom, ca toti baietii cumsecade, îl invidia pe Huckleberry pentru situatia lui ademenitoare de surghiunit al societatii si avea porunca severa sa nu se joace cu el. Din care pricina se juca cu el ori de cate ori i se ivea prilejul. Huckleberry purta totdeauna haine vechi, de capatat, dar pe el vechiturile dobandeau viata vesnica. Zdrentele îi fluturau în jur ca o aureola, palaria lui era o vasta ruina, ca un crestet imens care se desprindea de margine si salta în timpul mersului; haina, cand avea haina, îi atarna pana la calcaie, nasturii din spate îi veneau cam îndaratul genunchilor. O singura bretea îi tinea nadragii cu marginile ferfenetite pe care îi tara prin toate noroaiele, cand nu si-i sufleca; fundul lor era un fel de sac larg umplut cu aer.
Huckleberry facea tot ce-i placea. De era vreme frumoasa, dormea pe treptele caselor, de ploua sau ningea, se muta cu domiciliul în vreun butoi gol. Nu era silit sa mearga la scoala sau la biserica, n-avea stapan, nu trebuia sa asculte de nimeni, putea sa mearga la pescuit sau la scaldat cand îi poftea inima si oriunde avea chef si sa zaboveasca cît voia. Nimeni nu-l oprea sa se ia la bataie. Putea sa se culce seara cat de tarziu. Primavara era cel dintai baiat care umbla descult si toamna ultimul care se încalta. Nu era niciodata silit sa se spele sau sa îmbrace haine curate, stia sa înjure de minune, cu alte cuvinte baiatul asta avea tot ce poate sa faca viata placuta. Asa gandea orice baiat "cumsecade" din St. Petersburg, sacait si tinut în frau de parinti. Tom îl striga de departe
pe romanticul surghiunit:
– Noroc, Huckleberry!
– Noroc, ba, si sa cresti mare!
– Ce-ai acolo?
– O pisica moarta!
– Ia s-o vaz si io. Aoleo, e teapana, ma Huck. De unde-o ai?
– Am cumparat-o de la unu…
– Ce-ai dat pe ea?
– Un bilet albastru si-o basica de porc sterpelita de la abator.
– Dar cum te-ai învartit de biletu-albastru?
– L-am cumparat de la Ben Rogers acu doua saptamani, p-un bat de cerc.
– Si la ce-s bune pisicile moarte, Huck?
– Cum la ce-s bune? Vindeca de negi.
– Zau? Ti, ti, ti!… Ei, dar eu stiu ceva mai bun.
– Fugi d-acolo! Ce?
– Pai… apa statuta…
– Apa statuta? Aiurea! Nu face-o para chioara.
– De unde stii tu? Ai încercat v-odata?
– Io, nu. Dar a-ncercat Bob Tanner.
– Cin ti-a spus ?
– Ei, i-a spus el lui Jeff Thatcher, si Jeff i-a spus lu Johnny Baker, si Johnny lu Jim Hollis, si Jim lu Ben Rogers, si Ben la un negru si negru mi-a spus mie. Asta e!
– Ei si? Fac prinsoare c-au mintit toti. Poate negrul nu, ca pe el nu-l cunosc. Gogosi! Ia spune, Huck, cum a facut Tanner?
– Pai a luat si-a bagat mana într-o scorbura cu apa de ploaie.
– Ziua?
– Pai dar!
– Cu fata la buturuga?
– Îhî… adica asa cred.
– Dar a zis ceva?
– Io cred ca n-a zis, dar nu stiu.
– Aha!… Pai cum o sa vindece negii cu apa statuta, daca-i tampit! Nu merge asa! Trebuie sa te duci singur pana-n mijlocul padurii, unde stii ca o scorbura cu apa statuta si, taman la miezul noptii, te razimi cu spatele de buturuga, vari mana-n scorbura si zici:
Bob, bob de mei,
Ia negii mei,
Du-i pe pustie,
La mine sa nu mai vie.
P-orma faci repede unspe pasi înainte, cu ochii închisi, si dai roata buturugii de trei ori, si dupa aia te duci acasa si nu mai zici nici pis. Ca daca vorbesti cu careva, gata, nu prinde descantecu.
– De, o fi, da Bob Tanner n-a facut asa.
– Cred si eu, d-aia are ai mai multi negi din tot targul. Si-ti spun eu ca n-ar mai avea nici un neg pe el dac-ar fi stiut cum sa descante cu apa statuta. Eu am avut o groaza de negi pa maini, Huck, si numa asa am scapat. Mereu fac negi pa maini, fiinca ma joc cu broastele. Cateodata mai scot negii c-o fasole.
– Da, fasolea-i buna. Am încercat si io.
– Zau? Tu cum faci?
– Iau si crap bobu-n doua, p-orma zgandar negu pana da nitel sange, p-orma pui sangele p-o juma de bob, dupa aia iau si fac o gaura-n pamant
si îngrop bobu la o rascruce, pa la miezu noptii, cand e luna-n nor, s-apoi ard jumatatea ailalta de fasole… Acu cred ca-i prins miscarea: jumatatea cu sangele tot trage si trage s-aduca jumatatea ailalta, si asa sangele trage la el negu si nu trece mult, si gata! a cazut negu.
– Îhî, asa e, ma Huck, da , sa stii ca mai bine e daca atunci cand îngropi bobu zici:
Bob de fasole uscat,
Cu negii mei te-am îngropat.
Tu ai înverzi,
Negii mi-or pieri.
– Asa face Joe Harper, si stii ca el a fost pana la Coonville, si unde n-a fost!… Da, ia spune, cum vindeci tu negii cu pisica moarta?
– Ei, iac-asa: iei pisica moarta si te duci înainte de miezu noptii cu ea în cimitir, la locul unde-a fost îngropat un om afurisit. Si la miezul noptii vine un drac, ori poate ca-i auzi soptind. Cand ridica dracii mortu sa plece cu el, arunci cu pisica moarta dupa ei, si zici:
"Dracii pleaca cu mortu, pisica cu dracii, negii cu pisica, la mine sa nu va mai întoarceti". Si s-a zis cu negii!
– O fi. Da tu ai încercat, Huck?
– Io nu, da mi-a spus baba Hopkins.
– Atunci sa stii c-asa e, fiinca lumea zice ca-i vrajitoare.
– Ce-i aia ca zice lumea? E vrajitoare, ce mai vorba! L-a vrajit si pe babacu. Mi-a spus el.
Într-o zi, venea pe drum si vede cum îl vrajeste cotoroanta, si-atunci ia o piatra s-arunca dupa ea; de nu se ferea baba, o nimerea. Ei ce sa-ti spui, chiar în noaptea aia, babacu, s-a rostogolit dupa un sopron unde adormise beat, si si-a rupt mana.
– Ti, ti, ti!… Si cum a stiut ca-l vrajeste?
– Ei, stie el, babacu … El ti-ar spune numaidecat. Zice ca daca o vezi ca se holbeaza la tine, la sigur ca te vrajeste, mai ales daca mai si mormaie… Fiinca atuncea cand mormaie, zice Tatal Nostru de-a-ndaratelea.
– Si cand vrei sa-ncerci cu pisica, Huck?
– La noapte… ca la noapte o sa vie dracii dupa mos Hoss Williams.
– Pai l-au îngropat de sambata…Daca l-au luat sambata noaptea?
– Fugi d-acolo! Cum puteau sa prinda farmecele lor pan la miezu noptii? Ei, si-apoi, a doua zi n-a fost duminica ? Io stiu una si buna: ca dracii nu-si prea fac mendrele duminica.
– Vezi, la asta nu m-am gandit. Asa e. Ma iei si pe mine?
– Te iau, de ce sa nu te iau, daca nu ti-e frica.
– Mie, frica? Asa ma stii? Vii la fereastra si miorlai?
– Îhî! Numai sa miorlai si tu cat ai putea de repede ca randul trecut m-ai facut sa miorlai pan-a-nceput mos Hays sa zvarle cu pietre-n mine. Zicea: "Zat, zat! Fir-ar a naibii de pisica!" I-am trimis si o cogeamite caramida pan fereastra, da sa nu ma spui.
– Nu te spun. În seara aia n-am putut sa miorlai, ca era matusa cu ochii pe mine, da acu o sa miorlai la sigur. Asculta, Huck, asta ce-i?
– O chichirita.
– Unde ai gasit-o?
– În padure.
– Ce cei pe ea?
– Stiu si io?… Da nu vreau s-o vanz.
– N-ai decat. Tot e mica.
– Hm, da. Ca nu-i a ta… Mie-mi place. Pentru mine-i destul de buna.
– Fugi d-aci, ca sunt în padure cu duiumul. Eu, daca m-as duce sa caut, as gasi cu miile.
– Si de ce nu te duci? Ca stii ca nu gasesti. Asta-i timpurie. E a dintai care am vazut-o anul asta.
– Asculta-aicea, Huck, îti dau dintele meu pe ea.
– Sa-l vaz.
Tom scoase o bucata de hartie si o despaturi cu grija. Huckleberry cerceta dintele cu luare-aminte. Ispita era prea puternica. În cele din urma, spuse:
– E dinte adevarat?
Tom îsi salta buza, aratand locul gol.
– În regula—zise Huckleberry—bate palma.
Tom închise gangania în cutia de pocnitori, pana mai deunazi temnita ragacei, si cei doi baieti se despartira, fiecare din ei simtindu-se mai bogat ca înainte.
Cand ajunse la scoala, o cladire mica, pierduta în mijlocul campului si întocmita din scanduri, Tom intra în clasa repezit, ca si cum pana atunci ar fi alergat într-un suflet. Îsi agata palaria în cuier si se tranti la locul lui, cu prefacuta voiosie. Învatatorul, tronand deasupra clasei, în scaunul lui mare cu fund de rachita, motaia, leganat de zumzetul adormitor al scolarilor care repetau lectia. Întreruperea îl trezi:
– Thomas Sawyer!
Tom stia ca atunci cand i se pronunta numele întreg era bucluc.
– Da, domnule!
– Vino sus la mine. Bine, Sawyer, de ce-ai întarziat iar? Cand ai de cand sa vii regulat la scoala?
Tom tocmai se pregatea sa-i traga o minciuna, cand deodata vazu doua cosite lungi de par balai atarnand pe un spate pe care-l recunoscu prin unda magnetica a iubirii. Langa acel spate era singurul loc liber din clasa, pe partea fetelor. Tom spuse îndata:
– M-am întalnit pe drum cu Huckleberry Finn si am stat nitel de vorba cu el.
Învatatorul încremeni, holband uluit ochii la Tom; murmurul din clasa înceta ca prin farmec; toti scolarii se minunau întrebandu-se daca nazdravanul asta de Tom era în toate mintile. Învatatorul mai întreba o data:
– Ce… ce zici ca ai facut ?
– Am stat nitel de vorba cu Huckleberry Finn.
Nu mai încapea nici o îndoiala, învatatorul auzise bine.
– Thomas Sawyer, asta-i marturisirea cea mai nerusinata pe care-am auzit-o vreodata. Pentru obraznicia asta n-ai sa scapi c-o pedeapsa oarecare. Scoate-ti haina!
Învatatorul lovi cu sete, pana ce bratul îi amorti si loviturile începura sa se rareasca. Apoi porunci:
– Si-acum, magarule, du-te sa sezi la rand cu fetele si alta data sa te înveti minte!
Baiatul parea rusinat de rasetele înfundate care strabateau clasa, dar, în realitate, era tulburat de adoratia pentru idolul sau necunoscut, de bucurie, amestecata cu teama, fata de norocul ce-l coplesea. Se aseza la capatul bancii de brad, iar fata se trase cat putu mai departe de el, cu o miscare dispretuitoare a capului. Prin clasa, copiii isi dadeau coate, îsi faceau semne si sopteau, dar Tom sedea linistit, cu bratele pe pupitrul lung si marunt tarand cufundat în cartea de citire. Curand, atentia se abatu de la el si obisnuitul murmur al clasei se înalta iarasi în aerul îmbacsit de plictiseala.
Acum baiatul începu sa strecoare priviri furise spre fata. Ea baga de seama, se stramba la el, apoi îi întoarse ceafa si statu asa timp de un minut. Cand întoarse iar capul, cu bagare de seama, zari o piersica pe pupitrul ei. O împinse deoparte. Tom o puse frumusel înapoi, ea iar o împinse în laturi, dar cu mai putina dusmanie. Tom o puse iarasi la loc, rabdator. Dupa asta, ea o lasa acolo. Tom mazgali pe tablita lui: "Te rog, ia-o, am mai multe". Fata arunca o privire asupra sirului de cuvinte, dar nu dete nici un semn. Acum baiatul, se apuca sa deseneze ceva pe tablita, ascunzandu-si opera cu mana stanga. Catava vreme fata nu voia sa ia în seama ce facea el, dar pana la urma, biruita de curiozitate, întoarse capul. Baiatul lucra înainte de parca n-ar fi stiut nimic. Fata arunca o privire, chipurile întamplatoare, dar baiatul se facea ca nu observa. În cele din urma, ea ceda ispitei si sopti cu sovaiala:
– Lasa-ma sa vad si eu.
Tom descoperi în parte caricatura stangace a unei case, cu cate un turn ascutit la amandoua capetele si cu un rotocol de fum iesind pe horn. De aci înainte, fata nu-si mai lua ochii de la desen, uitand de toate. Cand lucrul fu gata, ea îl privi o clipa, apoi sopti:
– Ce dragut ! Fa un om.
Artistul înalta în curtea casei un om, care semana mai degraba cu o macara. Un pas sa fi facut si ar fi încalecat casa. Dar simtul critic al fetei nu era prea ascutit: monstrul o multumea. Sopti:
– Ce om frumos! Acum fa-ma pe mine, cum viu spre casa.
Tom desena un tub si îi alatura o luna plina si niste brate si picioare ca paiele, apoi înzestra degetele rasfirate cu un evantai impunator. Fata spuse:
– Vai, ce frumos! As vrea sa stiu si eu sa desenez.
– E lesne—sopti Tom. Te învat eu.
– Da? Vrei? Cand?
– La pranz. Mergi acasa la masa?
– Stau aici daca vrei.
– Bine, ne-am înteles. Cum te cheama?
– Becky Thatcher. Dar pe tine? A, stiu, Thomas Sawyer.
– Asa ma striga cand vrea sa ma bata. Cand sunt cuminte, îmi zice Tom. Zi-mi Tom, da?
– Bine.
Tom începu acum sa mazgaleasca ceva pe tablita, ferind cuvintele de privirea fetei. De data asta, ea nu se mai sfii. Se ruga s-o lase sa vada ce facea. Tom spuse:
– A, nu-i nimic.
– Ba este.
– As, nu e. N-o sa-ti placa.
– Ba o sa-mi placa, zau ca da. Te rog, lasa-ma sa vad.
– Si daca ma spui…
– Nu, zic zau ca nu spun!
– N-o sa ma spui numeni? N-o sa spui cat ai trai?
– Nu n-am sa spun niciodata, niciodata, la nimeni. Acuma hai arata-mi!
– Zici tu asa, da nici nu vrei sa vezi!
– Acum chiar ca vreau cu tot dinadinsul sa-l vad! Tom de ce te porti asa cu mine? Îsi puse manuta mica luptandu-se cu el, iar Tom se prefacea ca se împotriveste si lasa treptat sa-i alunece mana, pana iesira la iveala cuvintele: "Te iubesc".
– Vai, nu ti-e rusine? Si-l lovi repede peste palma, însa rosind si cu fata bucuroasa.
În clipa aceea, baiatul simti ca-l însfaca încet de ureche o mana apriga, care-l salta tot mai sus. Se simti tarat astfel prin toata încaperea si asezat la locul lui obisnuit, sub focul usturator al chicotelilor întregii clase. Statura matahaloasa a învatatorului ramase aplecata asupra lui Tom timp de cateva clipe groaznice. În cele din urma "domnul" se îndrepta catre tronul lui, fara sa rosteasca un cuvant. Dar, desi-l ustura urechea, Tom se simtea în al noualea cer.
Cand clasa se linisti, Tom facu mari sfortari sa fie atent la învatatura, dar zbuciumul din sufletul lui era prea puternic. Rand pe rand, fu ascultat la lectia de citire—o facu harcea-parcea—apoi la lectia de geografie—unde schimba lacurile în munti, muntii în fluvii, si fluviile în continente, pana restabili haosul de la începutul lumii—apoi la dictare—si aici se încurca în asa fel în niste fleacuri de cuvinte, încat se împotmoli de-a binelea si fu nevoit sa predea medalia de cositor pe care o purtase cu fala luni în sir.
Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 06
Aceasta pagina a fost accesata de 893 ori.