Autori > Mark Twain


Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 09



Capitolul 09


În aceeasi seara, la orele noua si jumatate, Tom si Sid au fost, ca de obicei trimisi la culcare. Si-au spus rugaciunile si Sid a adormit îndata. Tom sta întins în pat, treaz, si astepta, plin de nerabdare si neastampar. Cand, în sfarsit, crezu ca se crapa de ziua, auzi ceasornicul batand abia zece! Sa înnebuneasca, nu altceva! S-ar fi sucit în asternut, s-ar fi întors pe o parte si pe alta sa-si mai potoleasca nervii atatati, dar se temea sa nu-l trezeasca pe Sid. Asa ca sta linistit, cu privirea pironita în întuneric. Era o tacere înfioratoare. Treptat, începu sa auda zgomote usoare, pe care mai întai abia le
deslusea si care, încetul cu încetul se întareau. Acum auzea pana si tictacul ceasornicului. Grinzile vechi începura a scartai tainic. Scarile trosneau încetisor. De buna seama ca pe undeva pe-aproape umblau duhuri. Un sforait înfundat venea la intervale regulate din camera matusii. Si acum, iata ca se porni sa mai taraie întruna si un greiere, de a carui ascunzatoare n-ai fi putut da, oricat ti-ai fi batut capul. În clipa urmatoare, Tom tresari de spaima, auzind în tablia patului rontaitul sinistru, ticaitul unui cariu, caruia i se mai spune si "ceasul mortii". Asta însemna ca zilele cuiva erau numarate. Dupa aceea se înaltara, departe în noapte, urletele unui dulau. De la o departare si mai mare îi raspunsera alte urlete, mai slabe.
Tom nu mai stia ce sa faca de frica. În cele din urma, simti cu usurare ca vremea încetase a se mai scurge si ca peste toate se înstapanise vesnicia. Curand-curand începu sa motaie.
Cand ceasornicul batu unsprezece, Tom dormea dus. Deodata, din caierul
încalcit al viselor se desprinse un mieunat jalnic de cotoi. O fereastra se deschise în vecini si mieunatul înceta brusc. Cineva striga: "Zat, cotoi afurisit!" O sticla zvarlita undeva, în spatele sopronului matusii, se sparse cu zgomot. Toate astea îl desteptara de-a binelea pe Tom. Un minut mai tarziu era îmbracat si iesea pe fereastra în patru labe de-a lungul acoperisului pridvorului, miorlaind între timp discret, o data, de doua ori. Apoi sari pe acoperisul sopronului si de acolo jos. Huckleberry Finn îl astepta, cu pisica moarta în mana. Amandoi o luara din loc, facandu-se nevazuti în întuneric. O jumatate de ora mai tarziu, îsi croiau drum prin balariile cimitirului. Era un cimitir dupa moda veche a Vestului, asezat pe un deal, la vreo doi kilometri departare de targusor. Gardul
sta aiurea, aplecat pe o rana, ba în afara, ba înauntru; nici o uluca nu era dreapta. Iarba si buruienile napadisera întreg cimitirul. Toate mormintele vechi erau scufundate si strambe, nici o lespede nu ramasese la locul ei. Scanduri rotunjite la capat, mancate de cari, gata sa cada, se aplecau deasupra mormintelor, cautand zadarnic un sprijin.
Odinioara fusese scris pe ele cu vopsea: "Vesnica pomenire lui… (cutare si cutare), dar pe cele mai multe dintre ele nu se mai putea citi nimic, chiar pe lumina.
Un vanticel de noapte suspina printre arbori. Lui Tom îi era frica sa nu fie duhurile raposatilor, jeluindu-se ca li se tulbura odihna. Baietii vorbeau putin si numai în soapta. Locul, ceasul tainic, solemnitatea si tacerea adanca ce domnea în jur le apasau sufletele. Gasira movila proaspata pe care o cautau si se tupilara îndaratul unor ulmi batrani, crescuti catesitrei dintr-o tulpina, la cativa pasi de mormant.
Apoi asteptara în tacere un timp, care li se paru o vesnicie. Tipatul îndepartat al unei bufnite era singurul zgomot care linistea aceea de mormant. Gandurile lui Tom deveneau tot mai apasatoare. Simtea tot mai mult nevoia sa spuna ceva, sa auda un glas raspunzandu-i. Luandu-si inima în dinti, sopti:
– Huck, m-auzi?… Ce-or fi zicand mortii, ca umblam asa p-aci?…
Huckleberry raspunse tot în soapta:
– La asta ma gandesc si io. Simt asa… ca mi se face parul maciuca…
– Si mie…
Iar tacere îndelungata, apasatoare.
Apoi iar soapta lui Tom:
– Auzi, Huck, ce zici, Hoss Williams ne-o fi auzind cum vorbim?
– Ba bine ca nu. Duhu lui ne aude la sigur.
Dupa o noua tacere, iar Tom:
– Îmi pare rau ca n-am zis "domnul Williams". Da n-am vrut sa-l supar. Toata lumea îi zicea Hoss.
– Trebuie sa fii cu luare-aminte cand vorbesti de morti, Tom.
Dupa aceasta încercare neizbutita, lui Tom îi pieri iar curajul si iar amutira amandoi.
Deodata Tom însfaca bratul tovarasului sau:
– Sst!
– Ce e, Tom?
Se agatara unul de altul, cu inimile cat un purice.
– Sst! Auzi, iar! N-ai auzit?
– Ce?
– I-auzi! Acu cred c-auzi!
– Doamne, Dumnezeule! Tom, sa stii ca vin! Vin la sigur. Ce ne facem?
– Nu stiu. Crezi c-or sa ne vada?
– Aoleo, Tom, dracii vad pe-ntuneric, ca pisicile. Mai bine nu mai veneam.
– Hai si nu te mai speria asa… Eu nu cred c-o sa se lege de noi… Doar nu facem nici un rau. Daca nu miscam, poate nu ne dibuie.
– Sa stam asa nemiscati, Tom. Aoleo, mi s-au muiat picioarele.
– Asculta!…
Baietii ciulira urechea, cu capetele apropiate, tinandu-si rasuflarea. Un zgomot înabusit de glasuri venea adus de vant, tocmai din partea cealalta a cimitirului.
– Iete colo – sopti Tom. Ce sa fie?
– E focu iadului. Aoleo, Tom, mor de frica!
Niste siluete se apropiau prin întuneric, balabanind un felinar vechi de tinichea, care împestrita pamantul în juru-i cu o puzderie de fluturi de lumina.
Curand Huckleberry sopti, cutremurandu-se:
– Dracii sunt, ce mai vorba! Si înca trei! Doamne sfinte! Ne-am dus pe copca, Tom! Tu stii sa te rogi?
– Sa-ncerc, da nu te mai speria asa, ca n-o sa ne faca nimic.
– St!
– Ce e, Huck?
– Sunt oameni, ma! Unul din ei e la sigur om. E glasul lu mos Muff Potter.
– Nu zau?
– Pun ramasag. Ce, nu-l stiu eu? Stai asa, nu te misca. Da lasa, ca nu-i el chiar atat de treaz, ca sa ne simta. Mai mult ca sigur ca-i pilit, pacatosu, ca de obicei.
– Bine, n-ai grija ca nu ma misc. Iete ca s-au oprit. Nu stiu încotro s-o ia. Acu uite… Ptii, o ia de-a dreptu încoace. Eu parc-as mai cunoaste un glas… Eii! Sa stii ca asta-i Joe Indianul!
– Asa e, e banditu ala! Ticalosu! Mai bine erau dracii! Ce-or fi vrand? Ce blestematii or fi punand la cale?
Soaptele se stinsera cu totul. Cei trei barbati ajunsesera langa mormant si erau acum la cativa pasi de ascunzatoarea baietilor.
– Aici e — glasui cel de-al treilea.
Felinarul se înalta si lumina fata tanarului doctor Robinson.
Potter si Joe Indianul duceau o targa, pe care se aflau o franghie si doua lopeti.
Asezara targa jos si se apucara sa deschida mormantul. Doctorul puse felinarul la un capat al gropii si sezu si el pe jos, cu spatele rezemat de unul din ulmi. Era atat de aproape, încat baietii ar fi putut sa-l atinga.
– Dati zor! Spuse el cu glas scazut. Luna poate sa iasa dintr-o clipa în alta.
Ceilalti doi bombanira un raspuns sapand mai departe. Catava vreme nu se mai auzi decat harsaitul lopetilor, care-si descarcau povara pe pamant si petris. În cele din urma, s-a auzit un sunet înabusit de lemn lovit; o lopata izbise cosciugul. Cei doi barbati ridicara sicriul si-l asezara la marginea gropii. Fortara cu lopetile capacul, scoasera trupul mortului si-l trantira jos. Luna iesi de dupa nori si-i dezvalui fata galbena ca ceara. Asezara targa la îndemana, culcara cadavrul pe ea, îl ocoperira cu o patura si-l legara teapan cu franghii. Potter scoase un cutit mare si, pe cand taia capatul de prisos al franghiei spuse:
– Acum suntem gata cu treaba asta parsiva, felcere, si-mneata fa bine si mai scoate pe loc cinci bistari, ca de nu, ti-l lasam aci plocon.
– Asa, asa! Încuviinta Joe Indianul.
– I-ascultati: ce va sa zica asta? Se mira doctorul. Ati cerut plata înainte si v-am platit.
– Cum sa nu, mi-ai platit cu varf si îndesat-izbucni Joe Indianul, înaintand spre doctor, care sarise în picioare. Acu cinci ani cand intrasem în bucataria lui taica-tu, sa cer ceva de mancare, m-ai gonit, zicand ca venisem cu gand rau. M-am jurat atunci sa ma rafuiesc cu tine, de-ar fi sa fie si peste o suta de ani. Da taica-tu, de frica, m-a bagat la gherla pentru vagabondaj. Ce, crezi c-am uitat? Nu degeaba am sange de indian în vine. Acu te am la mana si-ai sa mi-o platesti, asa sa stii!
În timp ce vorbea astfel, începuse sa-l ameninte pe doctor, varandu-i pumnul sub nas. Deodata doctorul îi dete el un pumn si-l tranti pe ticalos la pamant. Potter scapa cutitul, strigînd :
– I-asculta, sa nu dai în prietenul meu!
Iar în clipa urmatoare se încaiera cu doctorul. Se luptau amandoi cu sete, rascolind pamantul cu talpile. Joe Indianul tasni în picioare, cu ochii scanteind de patima, puse mana pe cutitul lui Potter si începu sa le dea tarcoale, tarandu-se cu capul aplecat înainte, ca o pisica. Astepta momentul potrivit. Deodata doctorul se smuci si scapand din stransoare, apuca tablia grea de pe capul gropii lui Williams si îl pocni pe Potter, doborandu-l la pamant. Pe loc, Indianul profita de prilej si înfipse cutitul pana în prasele în pieptul tanarului, care se împletici cazand peste Potter si împroscandu-l cu sange. În aceeasi clipa norii înfasurara în negura îngrozitoarea priveliste, iar cei doi baieti, înfricosati, o luara la goana prin întuneric.
În curand luna s-a ivit iar dintre nori. Joe Indianul, aplecat peste cele doua trupuri, le privea îndelung. Doctorul a mai murmurat ceva nedeslusit, a scos un suspin lung, si înca unul, apoi s-a linistit. Ticalosul bombani: Cu blestematu asta-mi încheiai socotelile!" Dupa aceea scotoci cadavrul si-l jefui, apoi puse cutitul ucigator în dreapta desfacuta a lui Potter si se aseza pe sicriul deschis. Trecura astfel trei, patru, cinci minute.
Deodata Potter începu sa se framante si sa geama. Mana i se înclesta si cuprinse cutitul. Îl ridica, îl privi o clipa, îl lasa din mana, cutremurandu-se ; se ridica în capul oaselor, împinse deoparte cadavrul, îl cerceta cu ochi tulburi, apoi aceeasi privire ratacita o roti împrejur, pana întalni privirea lui Joe.
– Doamne, cum s-a întamplat, Joe?
– În mare încurcatura te bagasi, vere—spuse Joe fara sa clinteasca. Ce-ti veni? De ce-ai sarit la el cu cutitul?
– Eu?! Fereasca sfantu! N-am facut eu una ca asta!
– I-asculta! Crezi c-o sa scapi daca îndrugi de-alde astea?… Fii serios!
Potter se cutremura si se îngalbeni la fata.
– Credeam ca mi-am venit în fire. Cin ma puse sa beau în seara asta! Vad ca mi s-a urcat la cap, mai rau decat cand ne apucaram de treaba asta blestemata. M-am fastacit de tot. Nu mai tiu minte nimic. Spune, Joe, te rog din suflet baiatule, i-adevarat ca facui una ca asta? Joe, n-am vrut! Sa mor dac-am vrut, afurisit sa fiu! Pe cinstea mea ca nici prin gand nu mi-a trecut! Spune tu cum a fost, Joe? Ce grozavie! Om tanar, în
pragul vietii!"
– Cum a fost? V-ati luat la harta, v-ati ghiontit, s-apoi dansu te-a pocnit o data cu scandura de colo, de-ai ramas lat jos. Dupa aia te-ai ridicat, împleticindu-te, ai însfacat cutitu si l-ai bagat în el, tocmai cand te izbea zdravan a doua oara. De atunci si pana acu aui zacut colo, teapan ca o buturuga.
– Of, of, of! Vai si-amar de mine! N-am stiut ce fac. Sa ma trasneasca Dumnezeu dac-am stiut. Io zic ca numa rachiul e de vina… si treaba asta blestemata, care m-a facut sa-mi ies din fire. De cand sunt n-am pus mana pecutit ori pe arma, Joe. M-am batut si eu, da niciodata cu arme. Poate sa spuie oricine ma cunoaste! Joe sa nu ma dai în vileag! Te rog, Joe, baiatule, zi ca n-o sa ma spui! Totdeauna am tinut la tine, Joe si ti-am luat parte. Adu-ti aminte! Asa-i ca nu ma spui, Joe?
Cu mainile împreunate a rugaciune, bietul om cazu în genunchi în fata ucigasului netulburat.
- Asa e, totdeauna ai fost de treaba cu mine, Muff Potter, si n-o sa te las. Ai cuvantul meu. Mai mult decat atata ce vrei sa-ti spun?
- Joe esti un înger, nu alta. O sa te binecuvantez cat oi trai!
Si Potter începu sa planga.
- Haide, potoleste-te. Ce, acuma-i vreme de bocit? Fa bine si ia-o pe drumul ala si eu o iau p-astalalt. Hai, misca si vezi sa nu lasi urme.
Potter o lua repede la picior si în curand începu sa alerge. Ticalosul de Joe ce statu, uitandu-se dupa el, apoi mormai:
– Daca-i ametit de lovitura si pilit pe cat se pare, nu-si mai aduce aminte de cutit pan se departeaza si nu mai are el curaj sa vie singur înapoi, într-un loc ca asta, niciodata!
Doua-trei minute mai tarziu, omul ucis, cadavrul învelit cu patura, sicriul descoperit si groapa cascata ramasesera sub singura priveghere a lunii. Peste tot locul se lasase iar liniste deplina.




Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 09


Aceasta pagina a fost accesata de 594 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio