Autori > Mark Twain
Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 10
Capitolul 10
Cei doi fugeau într-un suflet spre targ, muti de spaima. Din cand în cand aruncau cate o privire speriata înapoi, ca si cum s-ar fi temut sa nu fie urmariti. În fiecare ciot ivit în care li se parea ca vad un om, un dusman si li se taia rasuflarea. Cand trecura în fuga prin dreptul catorva cocioabe laturalnice aflate în apropierea targului,latratul cainilor îl facu sa goneasca de parca ar fi avut aripi la picioare.
– Numai de-am ajunge la tabacaria veche cat mai putem fugi-sopti Tom, gafaind din greu. N-o mai tin mult.
Drept raspuns nu se auzi decat gafaiala suieratoare a lui Huckleberry. Amandoi alergau cu ochii atintiti spre limanul nadejdilor lor si se sileau din rasputeri s-ajunga. Se apropiau vazand cu ochii. În cele din urma, se napustira amandoi deodata pe usa deschisa a tabacariei si se pravalira în bezna ocrotitoare dinauntru, plini de recunostinta si istoviti din cale-afara. Încetul cu încetul, vijeliaosa bataie a inimilor se mai alina si Tom sopti:
– Huck, tu cum crezi c-o sa iasa afacerea asta?
– Daca moare doctorul Robinson, iese cu spanzuratoare.
– Zau, asa crezi?
– Sunt sigur, Tom.
Tom se gandi ce se gandi, apoi zise:
– Cin' sa spuie? Noi?
– Ce esti nebun? Închipuie-ti ca cine stie ce se-ntampla si Joe Indianu scapa nespanzurat. Mai curand ori mai tarziu, ne face de petrecanie, cum te vaz si ma vezi.
– Asa m-am gandit si eu, Huck.
– Daca e sa spuie careva, n-are decat sa spuie Muff Potter, dac-o fi dobitoc. Cum e el mai totdeauna beat, nu m-as mira…
Tom nu raspunse nimic. Statea dus pe ganduri, chibzuind în sinea lui. Curand sopti iar:
– Huck, da Muff Potter nici nu stie. Cum poate sa spuna?
– Cum nu stie?
– Pai alalalt tocmai îl pocnise cu scandura-n cap cand a-nfipt Joe Indianu cutitul în el. Ce, tu crezi c-a vazut ceva ? Crezi c-are habar?
– Asa e, Tom! Ai dreptate! Asa e cum spui tu!
– S-apoi, mai stii, poate ca scandura aia-n scafarlie l-o fi dat gata si pe el.
– Asta n-o prea cred, Tom. Era afumat rau, se vedea cat colo. Ala cand îl cauti e beat. Stiu de la babacu, el cand e pilit, poate sa-i caza si-o turla de biserica-n cap si n-are nici pe dracu. Chiar el zice asa. Sigur c-asa e si Muff Potter. P-altul, treaz, o lovitura ca aia l-ar fi dat gata. Tom mai tacu o bucata de vreme, apoi întreba :
– Huck, tu esti sigur ca poti sa-ti tii gura ?
– Tom, noi doi, vrem nu vrem, trebuie sa ne tinem gura, stii prea bine. De suflam ceva, diavolul ala indian ne suceste gatu la amandoi daca scapa de spanzuratoare. Io stiu ce zic! Hai sa ne jurarn unu altuia, asta trebuie sa facem, sa ne juram ca nu suflam o vorba.
– Foarte bine, Huck. Al mai bun lucru. Ridica mana si jura ca…
– As, pentru asa ceva n-ajunge. Juramantul asta e bun pentru fleacuri, ori cand ai d-a face cu fete, care si-asa si-asa tot nu stie sa-si tie gura si te paraste cand e la o anaghie. Într-o chestie serioasa ca asta, trebuie sa avem ceva în scris. Cu sange trebuie sa iscalim juramantul.
Tom încuviinta cu înflacarare. Era o idee pe placul lui: neagra, înfioratoare, plina de talc. Si toate se potriveau de minune: si ceasul de noapte, si împrejurarile, si locul unde se aflau. Culese de pe jos o scandurica neteda de brad, care lucea în bataia lunii, scoase din buzunar o farama de creta rosie, se trase mai la lumina si, încruntand din sprancene, mazgali randurile ce urmeaza, opintindu-se la fiecare litera, îndesand limba între dinti sau îndoindu-si-o, dupa cum literele coborau sau suiau:
"Huck Finn si cu Tom Sawyer jura sa taca chitic la chestia asta si sa pice Morti pe loc dac-or sufla ceva si oasele sa le sa le Putrezeasca."
Iscusinta cu care scria Tom si stilul lui ales îl dadura gata pe Huck. Numaidecat scoase de sub gulerul hainei un ac cu gamalie, si tocmai se pregatea sa se întepe în deget cand Tom îl opri:
– Stai! Nu cu asta. Acu cu gamalie-i de arama. Sa nu fie coclit.
– Si ce daca-i coclit?
– E otrava, ma. Înghite tu cocleala de arama si-o sa vezi ce patesti.
Tom desfasura ata de pe acul de cusut pe care-l purta întotdeauna la el si se întepara pe rand, în buricul degetului mare storcand din el cate o picatura de sange.
Încetul cu încetul, tot storcandu-si cu putere degetul, Tom izbuti sa-si semneze initialele folosind drept condei degetul mic. Apoi îi arata lui Huckleberry cum sa traga un H si un F. Acum juramîntul era pecetluit. Nu le mai ramanea decat sa îngroape scandurica langa zid, cu un ceremonial sinistru cu tot felul de descantece, dupa care însemna ca-si pusesera lacat gurii si lepadasera cheia.
În clipa aceea, printr-o gaura din celalalt capat al sandramalei se furisa o faptura; dar nici unul dintre baieti nu baga de seama.
– Tom-sopti-Huckleberry-oare asta ne fereste pe vecie sa nu trancanim? Bagi mana-n foc?
– Fireste! Orice s-o-ntampla, noi trebuie sa tacem chitic. N-am vazut, n-am auzit nimic. C-altminteri e vai de noi, am pica pe loc morti… ce, parca tu nu stii?
– Ba stiu…
Mai susotira asa catava vreme.
Deodata, de afara, ca de la o departare de zece pasi, se auzi urletul lung si jalnic al unui dulau. Baietii se agatara unul de altul, înnebuniti de spaima.
– Pentru care din noi o fi urland? gafai în soapta Huckleberry, cu sufletul la gura.
– Nu stiu. Uita-te prin crapatura. Hai, vezi repede!
– Nu! Uita-te tu, Tom!
– Nu pot, zau ca nu pot, Huck!
– Haide, Tom, te rog! I-auzi… iar!
– O, Doamne, Dumnezeule, îti multumesc! rasufla usurat Tom. Acum stiu ce e…
Asta e dulaul lui Harbison.
– A, ce bine! Îti spui drept, Tom, ca mie mi se taiase picioarele de frica; puteam sa fac prinsoare ca-i caine bagabont.
Cainele mai urla o data.
Baietii se bagara unul într-altul, cu inima cat un purice.
– Aoleo! Nu-i dulau lu Harbison- sopti Huckleberry. Ia uita-te, Tom!
Temurand din tot trupul, Tom îi împlini voia si se uita prin crapatura. Abia i se mai auzea soapta cand spuse:
– Iiii, Huck, adevarat ca-i caine bagabont.
– Ia te uita repede, Tom, repede, pentru care din noi urla?
– Huck, eu cred ca pentru amandoi, ca stam alaturi.
– Aoleo, Tom, ne-am dus pe copca. Io unu, la sigur ca ma duc în iad, prea mi-am facut de cap.
– M-a luat dracu! Asa-mi trebuie, daca trag chiulul de la scoala si fac tot ce mi se spune ca n-am voie. Puteam sa fiu si eu baiat de treaba, ca Sid, daca ma cazneam, da ti-ai gasit, nici macar sa-ncerc n-am vrut. Da acu, daca scap, ma jur c-o sa stiu totdeauna lectia ca pe apa la scoala de duminica!
Si Tom începu sa bazaie.
– Tu si rau! Îi tinu isonul Huckleberry, începand si el sa bazaie. Afurisit sa fiu daca nu esti tu… sfant, pe langa pacatosul de mine. Ehei, sa fiu io macar pe juma cat tine!
Înabusindu-si cu greu un sughit, Tom sopti:
– Ia te uita, Huck, ia te uita! Sta cu spatele la noi!
Huck arunca si el o privire prin crapatura si încredintandu-se ca dulaul statea cu spatele la ei, inima i se umplu de bucurie.
– Da, zau, sta cu spatele la noi! Asa sta si-nainte!
– Da, asa sta. Si prostu de mine n-am bagat de seama. Pai, atunci e bine. Ei, da pentru cine o fi urland?
Urletele încetara. Tom ciuli urechile,
– St! Dar asta ce-o mai fi?
– Parca… parc-ar grohai niste porci. Ba nu, sforaie careva, Tom.
– Sa stii c-asa e! Da unde-o fi oare, Huck?
– Io crez ca-i colo, în capu alalalt. Asa mi se pare. Babacu doarme din cand în cand printre porci, da el cand sforaie, sa te tii! Urneste, si casa din loc. Si-apoi, io zic ca n-o sa se mai întoarca niciodata pan targu nostru.
Spiritul de aventura se trezi din nou în baieti.
– Hucky, ai curaj sa vii dupa mine, daca merg io nainte?
– Tom, parca n-as avea chef. Daca e Joe Indianu?…
Tom se înfricosa. Dar, curand, ispita se trezi iar în ei si mai puternica. Se hotarara sa riste, dupa ce mai întai se întelesera s-o ia numaidecat la sanatoasa, daca sforaitul ar fi încetat. Pornira în varful picioarelor catre celalalt capat al magaziei, unul în urma celuilalt. Cand ajunsera la cinci pasi de cel ce sforaia. Tom calca pe un bat, care se franse, trosnind. Omul gemu, se zvarcoli putin si fata îi nimeri în bataia lunii.
Era Muff Potter. Baieti înghetara de spaima cand îl vazura miscand prin somn. Dar, încetul cu încetul, le veni inima la loc. Iesira tiptil de sub streasina darapanata, apoi se oprira la o mica departare sa-si ia ramas bun. Urletul prelung si sinistru de adineaori se înalta în noapte. Întorcand capetele, vazura faptura ciudata a cainelui la cativa pasi de culcusul lui Potter. Sta cu fata la cel ce dormea si cu botul înaltat spre cer.
– Aoleo, la el urla! exclamara amandoi într-o suflare.
– Auzi, Tom, lumea zice ca un caine bagadont a urlat odata langa casa lu Johny Miller, pe la miezu noptii, sut vreo doua saptamani d-atunci, s-o cucuvaie i-a intrat pe usa, s-a lasat pe parmalacu scarii s-a cantat, tot în noaptea aia si pan acu n-a dat nimeni din casa ortul popii.
– Ei, o fi. Si ce daca! Da Gracy Miller n-a cazut peste cuptor chiar în sambata ailalta? Si n-ai vazut ce-a patit. A luat foc.
– Da, asta asa e, da vezi ca n-a dat ortu popii. Si unde mai pui ca fata pe zi ce trece e mai bine.
– Asteapta tu, si-ai sa vezi! Nici o nadejde sa scape! O ia Aghiuta, cum o sa-l ia si pe Muff Potter. Asculta tu ce spun negrii, ca ei se pricep la de-alde astea.
S-au despartit apoi îngandurati.
Cand Tom se furisa de-a busilea pe fereastra odaii sale, noaptea era pe sfarsite.
Se dezbraca cu mare bagare de seama si adormi, multumit ca nu stia nimeni de fuga lui nocturna. Nu banuia ca Sid, care sforaia încetisor, sta treaz de mai bine de o ora.
Cand se destepta Tom, Sid se si îmbracase si plecase. Dupa lumina, parea a fi tarziu. Tom sari în sus, speriat. Oare de ce nu-l strigasera, de ce nu-l sacaisera ca de obicei, sa se scoale? Gandul asta îl muncea si-l facu sa cada la baniala. În cinci minute era gata îmbracat si cobora scarile. Pica de somn si-l durea tot trupul, de parc-ar fi fost batut. Cei ai casei mai erau înca adunati în jurul mesei, dar sfarsisera gustarea de dimineata. Nici un glas nu se ridica sa-l dojeneasca, dar cu totii îi ocoleau privirea.
Domnea o tacere, o gravitate, care-l îngheta pe vinovat. Tom lua loc la masa si se cazni sa para voios, dat truda era zadarnica; nu izbutea sa trezeasca nici un zambet, nici o reactie din partea celorlalti. În cele din urma tacu si inima i se cufunda într-o adanca deznadejde.
Dupa gustarea de dimineata, matusa-sa îl lua deoparte si baiatul parca se mai înviora, gandindu-se la bataia care-l astepta. Dar ea nu-l batu; planse si-l întreba cum de-l lasa inima sa mahneasca într-atat o biata batrana. La urma, îi spuse ca n-are decat sa mearga înainte pe calea pierzaniei, pe care o apucase si s-o bage în mormant, de griji si de inima rea, fiindca acuma stie ca degeaba se mai straduieste sa faca din el baiat de treaba. Toate astea Tom le gasea mai usturatoare decat o suta de batai si inima îi era acum mai îndurerata decat trupul.
A plans, s-a rugat sa-l ierte, a fagaduit iarasi si iarasi ca se va îndrepta si apoi a fost lasat sa plece, simtind ca nu dobandise nici iertare deplina, nici prea mare încredere.
Pleca atat de mahnit, încat în inima lui n-avu timp sa încolteasca nici cel mai mic gand de razbunare împotriva lui Sid, a carui retragere grabita pe portita din dos era inutila. O porni spre scoala, îngandurat si trist. Chelfaneala ce-o lua, împreuna cu Joe Harper, pentru chiulul din ajun, o îndura ca unul care, coplesit de griji cu mult mai apasatoare, e indiferent fata de nimicuri. Se îndrepta apoi spre locul sau, îsi propti coatele pe pupitru si obrajii în maini, cu privirea pironita în perete, privire ajunsa la limita îndurarii. Deodata simti sub cot ceva tare. Vreme îndelungata ramase nemiscat, apoi agale, mahnit, îsi schimba pozitia si oftand, ridica obiectul. Era înfasurat într-o hartie. O despaturi. Urma un oftat lung, nesfarsit, formidabil. Tom simtea ca i se frange inima, ca-i fuge pamantul de sub picioare. Era bumbul lui de alama.
Asta le punea varf la toate.
Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 10
Aceasta pagina a fost accesata de 615 ori.