Autori > Mark Twain
Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 13
Capitolul 13
Acum Tom se hotarase definitiv. Era abatut si deznadajduit din cale afara. Îsi spunea ca e un baiat parasit si fara de prieteni, ca nimeni nu-l iubea. S-or cai poate, cand or auzi la ce-l împinsesera. El unul încercase sa fie baiat de treaba, sa mearga pe calea cea buna, dar cei din jur mereu i se pusesera de-a curmezisul. Bine! Daca voiau cu tot dinadinsul sa scape de el, fie si-asa!… Tot pe el or sa-l scoata vinovat de urmari si n-aveau decat. Nici nu se putea altminteri. El, sarmanul, singur pe lume, ce drept avea sa se planga?
Da, da, pana la urma îl silisera sa faca pasul asta si al lor va fi vina daca de aci înainte va duce o viata plina de nelegiuri. Alta cale nu-i ramanea. Tot vorbindu-si asa, coborase mult la vale pe Drumul Poienii si auzea slab, din departare sunetul clopotelului care vestea scolarilor începerea lectiilor. Îl podidira lacrimile la gandul ca în veci n-avea sa mai auda acest sunet prietenos, atat de binecunoscut urechii sale. Era cumplit, dar n-avea încotro. De vreme ce-l alungau în lumea rece si haina, el nu putea decat sa se supuna, dar îi ierta pe toti. Aci, sughiturile de plans se întetira.
Tocmai atunci îi iesi în cale bunului sau amic, Joe Harper, cel mai apropiat tovaras de scoala si baiatul de care îl lega prin juramantul o prietenie vesnic. Joe avea cautatura aspra si se vedea cat de colo ca sinea lui urzea un plan mare si sumbru. De buna seama se întalnisera aici doua inimi într-un gand. Stergandu-si ochii cu maneca, Tom începu sa îngaime, bocind, ca el se hotarase sa scape de asuprirea si lipsa de întelegere de acasa, sa-si ia lumea în cap si sa nu se mai întoarca în vecii vecilor, exprimandu-si în cele din urma nadejdea ca Joe nu-l va da uitarii.
Dar numaidecat îsi dadu seama ca si Joe aveau de gand sa-l roage acelasi lucru: ca de aceea pornise pe urmele lui. Îl batuse maica-sa pentru ca mancase, cica, niste smantana din care el nici nu gustase; habar n-avea de smantana aia. De buna seama ca maica-sa se saturase de el si-acum voia sa-l sileasca sa plece-n lume. Daca asa îi era voia, ce putea face el, decat sa se supuna?! Spera ca ea va fi fericita si ca nu se va cai niciodata de a-si fi alungat sarmanul baiat în lumea haina, sa patimeasca si sa moara printre straini.
Cum umblau asa, împreuna, amarati, cei doi baieti reînnoira legamantul sa se ajute întotdeauna si frati sa-si fie nedespartiti pana ce moartea avea sa le închida ochii, izbavindu-i de toate. Dupa asta începura sa ticluiasca la planuri. Joe înclina sa se faca sihastru, sa-si tina zilele cu paine uscata, departe, în vreo pestera, si sa moara candva de frig, mizerie si inima rea. Dupa ce-l asculta însa pe Tom, recunoscu ca sunt într-adevar cateva avantaje serioase în viata de talhar si consimti sa se faca pirat.
Vreo cinci kilometri mai la vale de St. Petersburg, într-un loc unde fluviul Mississippi n-avea nici doi kilometri latime, se afla o insula lunga si îngusta, împadurita, în capul careia era un banc de nisip, cu apa mica. Insula aceasta era un loc de întalnire foarte potrivit. Era nelocuita si asezata departe, catre malul celalalt, în dreptul unei paduri dese, aproape pustii. Asadar, insula Jackson fu aleasa ca salas. Pe cine anume aveau sa jefuiasca nu s-au gandit o clipa. S-au dus sa-l caute pe Huckleberry Finn, care li s-a alaturat fara zabava, caci lui orice cariera îi era totuna; n-avea nici o predilectie. Apoi se despartira, cu gandul sa se reîntalneasca într-un loc singuratic pe malul apei, la vreo trei kilometri mai sus de targ, la ceasul preferat, care era miezul noptii. Stiau acolo o pluta mica din busteni pe care aveau de gand s-o captureze. Urma s-aduca fiecare undite si carlige si orice provizii ce le puteau fura cat mai pe ascuns si misterios, cum se cuvine unor nelegiuiti. Nici nu se sfarsise dupa-amiaza, si toti trei avusesera placerea sa raspandeasca stirea ca; în curand, "o s-auda targul ceva!" Cei carora li se daduse a întelege pe departe ca se va întampla ceva nemaipomenit, fusesera preveniti sa nu suifle o vorba si s-astepte.
Pe la miezul noptii, Tom sosi cu o bucata de sunca fiarta si cu alte cateva maruntisuri, si se opri într-un desis de lastari, la marginea unei rape care domina locul de întalnire. Cerul era înstelat si peste tot domnea o tacere adanca. Fluviul, ca un sarpe urias, dormea linistit. Tom ciuli urechea catava vreme, dar nici un sunet nu tulbura tacerea. Atunci fluiera încet si limpede. De sub rapa veni raspuns. Tom mai fluiera de doua ori; i se raspunse în acelasi fel. Apoi un glas rosti cu fereala:
– Cine-i acolo ?
– Tom Sawyer, Razbunatorul Negru al Marilor Vijelioase. Voi cine sunteti?
– Huck Finn, Mana însangerata si Joe Harper, Spaima Marilor.
Tom spicuise aceste nume din cartile lui preferate.
– Bine. Parola!
Si atunci, în tacerea neagra a noptii, acelasi cuvant fioros se înalta din doua guri deodata, în soapta aspra:
– "Sange!"
Apoi Tom zvarli sunca peste marginea rapei si se lasa si el dupa ea, zgaraindu-se putin în aceasta stradanie si sfasaindu-si straiele. De-a lungul malului se deschidea o carare usoara, lina, pe sub rapa, dar era lipsita de greutatile si primejdiile atat de pretuite de un pirat.
Spaima Marilor ausese o halca de slanina si se istovise carand-o pana aci. Finn, Mana Însangerata, furase o tigaie si o multime de frunze de tutun, pe jumatate uscate si mai adusese si cativa coceni de porumb, ca sa faca lulele. Dar nici unul din pirati nu fuma, nici nu "mesteca" tutun, afara de el. Razbunatorul Negru al Marilor Vijelioase era de parere ca nu se poate începe nimic pana nu aveau foc. Era un gand întelept, chibriturile fiind pe atunci aproape necunoscute prin meleagurile acelea.
Deodata vazura un foc fumegand pe o pluta mare, cam la o suta de metri mai la vale; se furisara pana acolo, sa fure un taciune aprins, prilej sa ia parte la o aventura grozava. Din cand în cand se opreau brusc, sasaind cu degetul pe buze, înaintau prudent, cu mainile pe manerele unor pumnale închipuite si porunceau în soapta înfricosatoare sa i se "împlante taisul pana-n prasele" "vrajmasului", daca clinteste cumva, caci "numai mortii tac". Stiau prea bine ca plutasii erau plecati cu totii în targ si stateau la taifas prin dughene, sau la cate un paharel, dar asta nu era o scuza pentru a nu respecta regulile pirateriei.
Apoi o luara numaidecat în larg. Tom la comanda, Huck la rama din urma si Joe la cea dinainte. Tom sta în picioare în mijlocul plutei, încruntat, cu bratele încrucisate, si dadea comenzile în soapta grava:
– Carmiti si aduceti-o în vant!
– S-a-nteles, capitane!
– Drept, dre-e-e-pt!
– E drept, capitane!
– Lasati sa mai mearga un cart!
– S-a facut, capitane!
Cum baietii îndreptau întruna pluta spre mijlocul apei, nimeni nu se îndoia ca aceste comenzi erau date de forma si nu aveau pretentia sa însemne ceva.
– Ce panze avem întinse?
– Velele mari, gabierii si focurile, capitane!
– Ridicati randunicile! Întindeti-o, sus, neispravitilor! La catargul din prova! Hai, iute, acum sa va vad!
– Da, da, capitane!
– Scoborati zburatorii! La scote si la brate! Acum, baieti!
– S-a-nteles, capitane!
– Carma sub vant, toata la babord! Atentiune, o îndreptati cand va veni la drum! Babord, babord! Acum, baieti, sa va vad, cu putere! Dre-e-ept!
– E drept, capitane!
Pluta trecuse dincolo de mijlocul raului. Baietii îi pusesera capul drept în firul apei si, încetand lopatatul, gustara un pic de ragaz. Apele erau scazute, astfel încat curentul n-avea o iuteala mai mare de patru-cinci kilometri. În rmatoarele trei sferturi de ora, rar se mai auzi cate o vorba. Iata ca pluta trecea acum prin fata targului îndepartat. Doar sclipirile a doua-trei luminite îi aratau asezarea. Dincolo de întinderea nelamurita si vasta a suvoiului împodobit cu nestematele stelelor, targul dormea nestiutor de fapta senzationala care se petrecea la cativa kilometri de el. Razbunatorul Negru sta linistit cu bratele încrucisate, "aruncand o ultima privire" spre locul fostelor sale bucurii si recentelor sale suferinte si dorind ca "ea" sa-l poata vedea acum, pe puntea unei nave ce plutea pe valurile marii dezlantuite, înfruntand primejdia si moartea cu inima neînfricata si mergand spre pieire cu un zambet amar pe buze. Era un fleac pentru imaginatia lui sa mute insula Jackson dincolo de orizontul targusorului, asa încat îsi arunca "ultime priviri". Aruncau cu totii priviri atat de lungi încat mai-mai sa-i abata curentul din directia insulei. Si-au dat seama însa la timp de primejdie si au carmit, reusind astfel s-o evite. Cam pe la ceasurile doua dimineata, pluta atinsese pamantul, bancul de nisip ce se gasea la vreo doua sute de metri mai sus de capul insulei. Baietii trecura în picioare prin apa mica a bancului, spre insula, si înapoi, pana sfarsira de carat pe uscat toata încarcatura lor. Parte din echipamentul plutei consta dintr-o prelata veche, pe care o întinsesera în chip de cort într-un colt al zavoiului, sa-si adaposteasca proviziile, urmand ca ei sa doarma, pe vreme frumoasa, sub cerul liber, cum le sade bine unor pirati.
La adapostul unui bustean mare, atatara un foc în adancul întunecos al padurii; prajira apoi pentru cina niste slanina la tigaie si dadura gata jumatate din provizia de turta de malai. Li se parea o petrecere strasnica sa se ospateze astfel, în deplina libertate, în padurea virgina a unei insule neumblate, departe de hartuielile lumii, si se hotarara sa nu se mai întoarca niciodata printre oamenii civilizati. Flacarile focului le luminau fetele si aruncau reflexe rosietice pe trunchiurile copacilor care alcatuiau coloanele templului lor din padure, pe frunzisul lucios si pe iedera ce unduia în ghirlande. Dupa ce au dat gata cea din urma felie de slanina rumenita si au înghitit si ultima farama de turta de malai, s-au tolanit pe iarba, cuprinsi de o adanca multumire. Ar fi putut gasi un loc mai racoros, dar nu se îndurau sa se lipseasca de tabloul atat de romantic al focului de tabara.
– Nu-i asa ca-i frumos? zise Joe.
– Pa cinste — raspunse Tom.
– Ce-ar zice baietii daca ne-ar vedea?
– Ce-ar zice? Ar da orice sa fie si ei aici, tu ce crezi, Hucky?
– Asa zic si io—fu de parere Huckleberry. În tot cazul, mie-mi place. Mai bine ca asa nici ca se poate! Io, stiti, de obicei, nu prea mananc pe saturate, si unde mai pui ca aci nu poate sa vie nimeni sa te-nhate si sa te ia la bataie.
– Asa viata zic si eu—spuse Tom. Mai întai ca nu esti silit sa te scoli cu noaptea-n cap, sa te duci la scoala, sa te speli si toate astea, care de care mai plicticoase si neroade. Vezi, Joe, ca un pirat n-are nici o treaba cand e pe uscat, pe cand in pustnic trebuie sa se tot roage, si apoi n-are nici un fel de distractie, orice-ai zice, asa, singur cuc.
– Da, ai dreptate, asta asa e—încuviinta Joe—da vezi ca nu prea ma gandisem eu mult la treaba asta. Da' acum, cand stiu cum e, îmi pare bine ca m-am facut pirat.
– Vezi tu—urma Tom—în zilele noastre lumea nu prea se mai da în vant dupa
pustnici, ca-n vremurile de demult, da piratu e totdeauna respectat. Si-apoi, un pustnic, vrea, nu vrea, trebuie sa doarma pe locul al mai tare pe care-l gaseste, trebuie sa poarte straie de sac, si sa-si puie cenusa-n cap, si sa stea afara în ploaie, si…
– Da de ce trebuie sa poarte straie de sac si sa-si puie cenusa-n cap? întreba Huck.
– Habar n-am. Da asa trebuie. Asa fac pustnicii totdeauna. Daca te faci pustnic, musai sa faci asa.
– Sa fiu al dracului dac-as face io asa-spuse Huck.
– Pai, da cum, ce-ai face?
– Habar n-am. Da atata stiu, ca n-as face de-alde astea.
– Ei, si tu, Huck! N-auzi ca-i musai? Cum ai face altminteri?
– Ei, uite-asa, n-as rabda. As fugi.
– Ai fugi! Bravo tie, halal pustnic! Te-ar arata lumea cu destiu.
Mana Însangerata nu raspunse, avand o îndeletnicire de mai mare folos.
Ispravise de scobit un cocean de porumb si îi potrivea o coada dintr-o tulpina de buruiana. Îndesa tutun în scobitura, apasa înauntru un carbune aprins si slobozi pe nas un nor de fum îmbalsamat. Era în al noulea cer. Ceilalti pirati îl invidiau pentru acest narav ispititor si hotarara pe tacute sa-l deprinda si ei cat de curand. Dupa un rastimp,
Hucky vorbi:
– Da piratii cam ce fac?
Tom îi raspunse:
– A, piratii numa-ntr-o petrecere o duc, captureaza corabii si le dau foc, iau banii si îngroapa în locuri groaznice, în insula lor, unde sunt stafii si alte de-alea de le pazesc, omoara oamenii de pe vase, îi pun sa sara-n mare cu ochii legati.
– Si pe femei le duc pe insula-spuse Joe-pe femei nu le omoara.
– Nu încuviinta Tom- pe femei nu le omoara, sunt prea marinimosi ca sa faca una ca asta. Si apoi femeile-s totdeauna frumoase.
– Si sa vezi ce mai straie poarta. Numa aur si argint si brelante—adauga Joe, înfierbantandu-se.
– Cine? intreba Huck.
– Ei cine? Piratii!
Huck îsi cerceta pe rand zdrentele, cu luare-aminte si deznadejde.
- Mi se pare ca-n toalele mele nu prea am io mutra de pirat—rosti el, cu durere în glas-da altele n-am!
Ceilalti baieti îi spusera însa ca îmbracamintea frumoasa are sa vina destul de curand, dupa ce-si vor începe pirateria. Îi detera a întelege ca bietele sale zdrente erau destul de bune pentru început, desi piratii bogati îsi începeau de obicei cariera cu o garderoba potrivita.
Treptat, convorbirea se stinse si somnul prinse a se furisa printre genele micilor fugari.
Mana însangerata lasa sa-i scape luleaua si cazu într-un somn adanc, cu inima împacata si trupul trudit. Spaima Marilor si Razbunatorul Negru al Marilor Vijelioase au adormit ceva mai greu. Si-au spus rugaciunile în gand si culcati, de vreme ce nu era nimeni care sa-i sileasca sa îngenunche si sa se roage tare. De fapt, ar fi avut chef sa nu le spuna deloc, dar se temeau sa mearga chiar atat de departe, ca nu cumva sa se abata asupra-le un trasnet din cer senin. Apoi au lunecat pana la hotarul somnului si-au zabovit acolo, caci între timp se înfiintase un oaspe nepoftit, care nu se lasa alungat. Era constiinta. Mai întai au simtit o teama nelamurita ca facusera rau fugind, apoi si-au amintit de carnea furata, si abia atunci a început chinul adevarat. Au încercat sa-l înlature, amintind constiintei lor de cate si de cate ori nu sterpelisera zaharicale si mere, dar constiinta nu se lasa înduplecata cu asemenea subrede argumente.
Pana la urma, vrand-nevrand, au ramas la parerea ca era furtisag nevinovat sa-ti iei singur din camara dulciuri, însa hotie în toata regula sa iei slanina si sunca si alte asemenea provizii; de altfel era si în Biblie o porunca ce oprea astfel de fapte. Asa încat au luat în sufletul lor hotararea ca atata vreme cat se vor tine de meseria de pirat, sa n-o mai spurce cu pacatul hotiei. Dupa asta, constiinta le-a îngaduit un ragaz si acesti pirati plini de ciudate contraziceri s-au cufundat într-un somn adanc si linistit.
Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 13
Aceasta pagina a fost accesata de 1184 ori.