Autori > Mark Twain
Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 15
Capitolul 15
Peste cateva minute, Tom strabatea apa mica a bancului de nisip, trecand spre tarmul statului Illinois. înainte ca apa sa-i ajunga pana la mijloc, facuse jumatate de distanta. De aci încolo curentul nu-i mai îngaduia mersul în picioare; se avanta în înot voinicesc, spre a strabate si suta de metri ramasa. înota piezis în susul apei, dar curentul îl tragea la vale mai tare decat se asteptase. Ajunse în cele din urma la mal si apoi pluti, pana gasi un vad, unde iesi din apa. Duse mana la buzunarul hainei, se încredinta ca bucata de coaja de sicomor scapase cu bine, apoi, cu hainele siroind de apa, o lua prin padure, de-a lungul malului. Putin înainte de ora zece, iesi într-un luminis, în dreptul targului, si vazu vaporasul odihnind în umbra pomilor si a malului înalt. Sub stelele scanteietoare linistea era deplina. Coborî de-a busilea malul, cu ochii în patru, se lasa binisor în apa si, din trei, patru zvacnituri de înot, ajunse la barcuta "de serviciu" de la pupa vasului. Se ascunse sub bancuta vaslasului si astepta, gafaind.
Curand clopotelul dogit suna semnalul si un glas dadu ordinul de pornire. Un minut-doua mai tarziu, botul barcii se înalta pana la pupa vaporului. Calatoria începuse. Tom se bucura de norocul lui, caci stia ca era ultima cursa a vaporasului în seara aceea.
Dupa vreo cincisprezece minute, care i se parura un veac, zbaturile se oprira si Tom se strecura peste bord si înota spre mal prin întuneric, iesind la uscat cu vreo treizeci de metri mai jos, unde era ferit de primejdia întalnirii cu niscaiva hoinari. Strabatu în goana niste drumeaguri neumblate si în curand ajunse langa gardul din dos al matusa-sii. Îl sari, se apropie de pridvor si privi pe fereastra iatacului, unde ardea o lumina. Vazu pe matusa Polly, pe Sid si pe Mary, si pe mama lui Joe Harper. Stateau de vorba, stransi laolalta, de partea cealalta a patului. Patul era langa usa. Tom se duse pana la usa si ridica binisor ivarul, apoi împinse usurel. Usa se crapa putin, el o mai împinse cu bagare de seama, tresarind la fiecare scartait. Cand socoti ca poate sa se strecoare de-a busilea, varî capul întai si porni, cu prudenta.
– Da de ce-o fi palpaind asa lumanarea? spuse matusa Polly.
Tom se grabi.
– Mi se pare ca s-a deschis usa. Da, fireste ca s-a deschis! Of, fel de fel de lucruri ciudate se întampla de la o vreme. Nu se mai termina! Hai, du-te si închide-o, Sid.
Tom disparu sub pat tocmai la vreme. Ramase locului pana i se potoli rasuflarea, apoi se tarî mai aproape de matusa-sa; mai-mai sa-i atinga piciorul.
– Si cum spuneam, zicea tusa Polly, nu era rau, doar poznas cum nu se mai afla, zapacit si neastamparat din cale-afara, atat pacat avea. Da el nu-si da seama ce facea, mititelul; era ca un manz. Nu voia sa faca rau, avea inima buna ca painea calda… si începu sa planga.
– Asa si cu Joe al meu; se tinea numa de dracii si de pozne, da n-avea rautate-n el nici cat negru sub unghie. Era bun la inima si iubitor cum nu se mai poate… Of, sa ma ierte Dumnezeu. Cand ma gandesc ca am fost în stare sa-l bat pentru pardalnica aia de smantana… si ce crezi, o lepadasem chiar eu cu mana mea, ca se acrise, si-acu n-am sa-l mai vad cat oi trai; of, of, of, baietasul mamei, baietas, oropsit si necajit!
Si mama lui Joe plangea cu sughituri, de credeai ca i se frange inima.
– Poate lui Tom îi mai bine acolo unde se afla, spuse Sid, dar daca era si el mai asezat…
– Sid! (Tom simtea vapaia din privirea batranei, desi n-o vedea). O vorba sa nu mai rostesti împotriva lui Tom al meu, acu cand nu mai e printre noi! Are Dumnezeu grija de el, nu te sinchisi tu, musiu! Vai, doamna Harper, nu stiu cum o sa ma împac cu gandul ca l-am pierdut, nu stiu cum o sa ma împac! Atat de drag mi-era sa-l vad, cu toate ca ma chinuia adesea de credeam ca-mi scoate sufletul, nemernica de mine!
– Domnul a dat, Domnul a luat! Fie numele Domnului binecuvantat! Da tare-i greu, of, greu mai e! Uite, nu mai departe ca sambata trecuta, Joe al meu ce crezi c-a facut? Mi-a zvarlit o pocnitoare drept în fata, si eu l-am batut de l-am spetit. Sa fi stiut atunci ce curand… of, de l-as mai vedea o data facand asa, l-as strange în brate si l-as binecuvanta.
– Da, da, da, stiu ce e-n sufletul dumitale, doamna Harper. Stiu prea bine. Uite si eu… ieri—ieri pe la amiaza—Tom al meu s-a apucat si i-a turnat pe gat motanului "Moartea durerilor"; biata lighioana, am crezut ca darama casa. Si pacatoasa de mine, Dumnezeu sa ma ierte, l-am ciocanit în cap cu degetarul. Ah, baietasul mamei, cum s-a prapadit el! Eeh, acuma, mititelul, a scapat de toate supararile. Si cu cele din urma vorbe pe care le-am auzit din gura lui m-a mustrat…
Amintirea aceasta era de neîndurat pentru biata batrana, asa ca începu sa
boceasca. Tom începu sa smiorcaie si el, cuprins de o mila de sine mai mare decat a tuturora. O auzea pe Mary plangand si rostind din cand în cand cate o vorba buna despre el. Începuse sa aiba despre sine însusi o parere mai aleasa ca pana acum. Pe de alta parte, era atat de miscat de mahnirea matusii, încat îi dadea ghes inima s-o zbugheasca de sub pat si s-o bucure la culme (felul spectaculos în care s-ar fi desfasurat scena îl ispitea grozav). Rezista însa siramase locului linistit, ascultand mai departe. Din franturi si aluzii întelese ca mai întai s-a crezut ca baietii se înecasera la scaldat, apoi se descoperise lipsa micii plute. Dupa aceea venisera niste baieti si povestisera cum disparutii au vestit ca "în curand va auzi targul ceva". Cei cu scaun la cap însailasera una cu alta si ramasesera încredintati ca baietii au plecat cu pluta si ca aveau sa iasa la iveala mai la vale, în targul urmator. Dar catre amiaza, pluta fusese gasita împotmolita în mal, la vreo opt kilometri mai la vale de targusor, si atunci se spulberara toate nadejdile. Trebuie sa se fi înecat, îsi ziceau oamenii, altminteri i-ar fi manat foamea spre casa la lasarea noptii, daca nu si mai înainte. Cautasera în zadar cadavrele, fiindca desigur baietii se înecasera hat-departe, pe la mijlocul apei; altfel, buni înotatori cum erau, ar fi izbutit ei sa ajunga la mal.
Acum era miercuri seara. Daca pana duminica nu li se gaseau trupurile, înseamna ca orice nadejde era pierduta si în acea dimineata avea sa se faca slujba de îngropaciune. Tom se cutremura.
Doamna Harper îsi lua ramas bun cu un ultim sughit de plans si dadu sa plece.
Dar, manate de acelasi imbold, cele doua femei deznadajduite se aruncara una în bratele celeilalte si trasera împreuna un plans zdravan, care le mai mangaie, apoi se despartira.
Matusa Polly se arata cu mult mai dragastoasa decat îi era obiceiul, cand le ura copiilor noapte buna. Sid varsa si el cateva lacrimi, iar Mary iesi din odaie hohotind din toata inima.
Dupa aceea, matusa Polly îngenunche si se ruga pentru Tom. Se ruga atat de duios, cu atata înfocare si cu atata nespusa dragoste în vorbele si în glasul ei batran si tremurat, încat baiatului îi curgeau lacrimile siroi pe obraz cu mult înainte ca ea sa fi terminat.
Dupa ce matusa se culca, ramase multa vreme asa, nemiscat. Din cand în cand matusa Polly scotea cate un oftat jalnic si se tot zvarcolea în pat, sucindu-se mereu, cand pe-o parte, cand pe alta. Dar în cele din urma se linisti—doar prin somn mai gemea cate putin. Atunci baiatul se furisa de sub pat, se ridica binisor pana la capataiul batranei si, umbrind cu mana flacara lumanarii, statu nemiscat si o privi îndelung. I se rupea inima de mila. Scoase din buzunar sulul de coaja de sicomor si-l aseza langa lumanare.
Dar deodata îi veni în gand ceva; sovai chibzuind. Cand gasi o solutie multumitoare, fata i se lumina. Varî repede coaja de sicomor în buzunar, se apleca, saruta buzele vestede, apoi se îndrepta tiptil spre usa si o închise cu grija în urma lui.
Lua iar drumul spre debarcader, unde nu gasi tipenie de om, si pasi cutezator pe puntea vasului, stiind ca nu era nimeni acolo afara de un paznic, care totdeauna se culca pe-o ureche si dormea bustean. Dezlega barca de la pupa, se strecura în ea si în curand manuia cu luare-aminte lopetile, îndreptandu-se în susul apei. Cand ajunse la vreun kilometru si jumatate mai sus de targ, o lua piezis, vaslind vartos. Acosta cu îndemanare pe malul celalalt. Asta era o treaba obisnuita pentru el. Se simtea ispitit sa captureze barca, spunandu-si ca ar putea fi socotita nava si deci prada legitima pentru un pirat, dar stia ca va fi cautata cu de-amanuntul si ca ar fi fost descoperita. Sari asadar pe mal si intra în padure. Se întinse pe iarba si se odihni o buna bucata de vreme, straduindu-se sa ramana treaz, apoi lua cu luare-aminte drumul înapoi spre salas. Noaptea era pe sfarsite.
Pana sa ajunga în dreptul bancului de nisip, se luminase de-a binelea. Tom mai facu un popas pana ce soarele se înalta bine pe cer, învaluind marele fluviu în stralucirea-i aurie, apoi se arunca în apa. Peste putin se opri în pragul taberei cu trupul siroind de apa si îl auzi pe Joe spunand:
– Nu, Huck, Tom nu e din aia, pun mana-n foc pentru el.O sa vina negresit înapoi. Nu dezerteaza el. Stie foarte bine c-asa ceva ar fi rusinos pentru un pirat. Tom e prea mandru ca sa faca una ca asta. Sa stii ca pune ceva la cale. Ma întreb si eu ce-o fi.
– Bine, da lucrurile în tot cazu sunt ale noastre, nu?
– Asa as zice, Huck, da înca nu e sigur. Ravasul spune ca sunt ale noastre daca nu se-ntoarce pana la gustarea de dimineata.
– Si iata ca s-a-ntors! exclama Tom, cu un frumos efect dramatic, pasind cu maretie în tabara.
În curand fu gata o gustare împarateasca, alcatuita din slanina cu peste, si pe cand înfulecau de zor, Tom îsi povestea cu de-amanuntul ispravile (înfrumusetandu-le).
Cand povestea se termina, toti se simteau viteji, niste viteji înfumurati si laudarosi! Mai apoi Tom se piti undeva la umbra, sa mai traga un pui de somn pana catre amiaza, în timp ce piratii ceilalti sa pregateau sa pescuiasca si sa faca noi explorari în insula.
Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 15
Aceasta pagina a fost accesata de 653 ori.