• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 17

Capitolul 17


Pe la miezul noptii Joe se destepta si-i striga si pe ceilalti. Se lasase o zapuseala apasatoare, care parea sa prevesteasca ceva. Baietii se ghemuira laolalta, aproape de tovarasia prietenoasa a focului, cu toate ca în aerul fara de suflare mocnea o caldura înabusitoare. Sedeau nemiscati si asteptau cu încordare. Dincolo de vapaia focului bezna înghitise totul. Curand scapara pe cer, în zare, o flacara tremuratoare, luminand o clipa, tulbure, frunzisul si pierind; peste putin timp, alta, mai puternica. Si iar alta. Apoi un vaier slab suiera printre ramurile padurii si baietii simtira o adiere trecatoare pe obraji si se înfiorara ca trecuse Duhul Noptii. Urmara cateva clipe de liniste. Deodata o fulgerare stranie schimba noaptea în zi, dand în vileag, cat se poate de limpede, fiecare firicel de iarba care crestea la picioarele lor. Si mai dadu în vileag trei fete albe care tresarisera de frica. Un sir de bubuituri se rostogoli bufnind din ceruri si se pierdu duduind înfundat în departare. O pala de aer rece trecu, starnind frunzisul si viscolind cu fulgi albi de cenusa în jurul focului. Alta vapaie apriga lumina orbitor padurea si în aceeasi clipa un trasnet cumplit paru sa sfasie varfurile copacilor, chiar deasupra capetelor baietilor. Se agatara unul de altul, cuprinsi de spaima, în bezna groasa ce se lasase iar. Cateva picaturi mari de ploaie cazura rapaind pe frunze.
– Fuga, baieti, la cort! striga Tom.
Au sarit repede si-au luat-o la goana, poticnindu-se în radacini, încalcindu-se în balarii, alergand care-ncotro. Un vant naprasnic mugea printre arbori. Unul dupa altul zvacneau fulgerele orbitoare, urmate de bubuituri prelungi care-ti luau auzul. Si-acum începu sa toarne cu galeata, udandu-i pana la piele, iar vantul salbatic, care tot crestea,
mana cu sfichiul trambe de ploaie de-a lungul pamantului. Baietii se strigau unul pe altul, dar glasurile lor se înecau în mugetul vantului si în exploziile trasnetelor. Totusi, dupa ce ratacira asa catava vreme, au nimerit în cele din urma, unul cate unul, în adapostul cortului, patrunsi de frig, înspaimantati, cu hainele siroind de apa. Dar bine ca
se regasisera; în astfel de clipe grele era mare lucru sa nu fii singur. Nu puteau vorbi, chiar daca celelalte zgomote le-ar fi dat pas, fiindca prelata cea veche a cortului se zbatea cu furie. Furtuna tot sporea fara încetare si în curand prelata se smulse din legaturi si zbura, dusa de vijelie. Baietii se prinsera de maini si izbutira sa fuga, cazand adesea si alegandu-se cu o sumedenie de cucuie, pana sub adapostul unui stejar batran de pe malul raului. Acum furtuna se dezlantuise la culme. Sub vapaia neîncetata a fulgerelor care brazdau cerul, totul se desprindea în contururi limpezi, deslusit si fara umbre; copacii încovoiati, suvoiul navalnic si înspumat al fluviului, stropii de spuma tasnind din valuri. Liniile nelamurite ale rapelor înalte de pe celalalt mal mijeau printre norii calatori si prin urzeala piezisa a ploii. La rastimpuri dese cate un copac urias, istovit de împotrivire, se pravalea trosnind printre tufisurile tinere, iar trasnetele se tineau lant acum, cu izbucniri de explozie, care-ti sfasiau urechile cu zgomotul lor naprasnic, strident, nespus de înspaimantator. Furtuna culmina într-o sfortare fara pereche, ce parea ca vrea, în aceeasi clipa, sa sfasie în bucati insula întreaga, s-o mistuie în flacari, s-o înece pana în varfurile copacilor, s-o spulbere, si sa asurzeasca orice vietate de pe cuprinsul ei. Pentru niste copilandri, departe de-acasa, era cumplit sa petreaca afara o asemenea noapte.
Dar în cele din urma batalia se sfarsi, puterile dusmane se retrasera, cu amenintari si mormaieli tot mai slabe, si pacea îsi relua domnia. Baietii se întoarsera la tabara cu inima stransa. Descoperira însa ca tot aveau pentru ce sa fie bucurosi, caci sicomorul cel mare care le slujise de adapost culcusurilor era acum o ruina, fiind faramat de trasnet; noroc ca se aflasera departe de el cand se întamplase nenorocirea.
Totul era inundat în tabara, fireste si focul, caci fusesera niste flacai nechibzuiti, ca toti cei de-o seama cu dansii, si nu prevazusera nimic împotriva ploii. Iata o pricina de deznadejde. Îi patrunsese ploaia si frigul pana-n maduva oaselor. Se jeluira amarnic, descoperira însa curand ca focul mancase atata, pe dedesubt, din busteanul cel mare ce-i slujea de adapost (în locul unde arcuia în sus, departandu-se de pamant), încat un lat de palma ori doua scapase de udatura si pastrase putina spuza. Se trudira rabdatori, pana ce, cu bucatele de scoarta de copac adunate de sub bustenii adapostiti, izbutira sa atate iar focul. Apoi îngramadira crengi uscate, pana facura un rug care trosnea zdravan, si iarasi li se umplura inimile de voie buna. Dupa ce zvantara slanina si se ospatara, sezura pana dimineata langa foc, tot înflorind si slavind peripetiile de la miezul noptii, caci nu era jur-împrejur nici un locsor uscat unde ar fi putut dormi.
Cand soarele îsi strecura cele dintai raze pana la ei, îi cuprinse o toropeala si se dusera pe plaja bancului de nisip, unde se tolanira sa doarma. Curand însa soarele începu sa dogoreasca atat de tare, încat, mahmuri, se sculara si se dusera sa-si pregateasca gustarea de dimineata. Dupa ce mancara, se simtira greoi, cu încheieturile tepene si napaditi iarasi de un usor dor de casa. Tom deslusi semnele si se stradui sa-i învioreze pe pirati cum se pricepea mai bine. Dar nu le pasa nici de bile, nici de circ, nici de scaldat, de nimic. Tom le aminti de secretul lor strasnic si trezi o raza de veselie.
Cat dainui, se grabi sa le starneasca interesul pentru un plan nou, anume: sa lase balta catava vreme pirateria si, ca variatie, sa se faca piei-rosii. Aceasta idee îi ademeni. Asa ca nu trecu mult si, goi-pusca, vargati din cap pana în picioare cu namol negru, ca niste zebre, fiecare din ei o capetenie, fireste, dadeau goana prin padure, sa atace o colonie engleza.
Curand s-au despartit în trei triburi dusmane, care zvacneau din ascunzatori, atacandu-se unul pe altul cu înfioratoare racnete razboinice, ucigandu-se si scalpandu-se cu miile. Fu o zi sangeroasa, asadar multumitoare.
Catre vremea cinei s-au strans în tabara, flamanzi si bucurosi. Dar iata ca se ivea o dificultate: indienii vrajmasi nu puteau frange laolalta painea ospitalitatii, fara sa faca pace mai întai, si asta era absolut imposibil, daca nu fumau împreuna "pipa pacii".
Niciodata nu auzisera de vreun alt procedeu. Doi dintre salbatici aproape c-ar fi preferat sa fi ramas pirati. Dar cum alta cale nu era, au cerut pipa, cautand sa para cat mai bucurosi, si au tras din ea, precum se cuvenea, trecandu-si-o unul altuia. Bagau de seama ca fusese o idee buna sa se salbaticeasca, caci iata, se alesesera cu ceva: acum puteau fuma nitelus, fara sa fie nevoiti sa plece dupa aceea în cautarea unui briceag pierdut. Nu li se facu chiar atat de greata, încat sa se simta cu adevarat rau. Nu erau prosti sa se lipseasca, din lene, de o perspectiva atat de promitatoare. Dimpotriva, facura cu prudenta exercitii care, dupa cina, se vadira încununate de un real succes. Petrecura astfel o seara de bucurie si de triumf. Erau mandri si fericiti de noua lor cucerire. Sa-i lasam sa fumeze, sa flecareasca si sa se laude, caci deocamdata nu mai avem nevoie de dansii.




Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 17


Aceasta pagina a fost accesata de 639 ori.