Autori > Mark Twain
Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 18
Capitolul 18
În targusor, însa, nu era nici urma de veselie, în acea pasnica dupa-amiaza de sambata. Cu mare jale si cu multe lacrimi familia Harperilor si aceea a matusii Polly îmbracasera vesminte de doliu. O liniste neobisnuita se asternuse peste tot targul, la drept vorbind destul de linistit de felul lui. Targovetii îsi vedeau de treburi cu un aer distrat si nu prea vorbeau; în schimb, oftau adesea. Vacanta de duminica le parea copiilor o povara. Jocurile lor erau lipsite de voiosie si încetul cu încetul le lasau balta.
În acea dupa-amiaza Becky Thatcher se plimba abatuta prin curtea pustie a scolii, cu sufletul plin de melancolie. Dar nici acolo nu gasea nimic care s-o mangaie. Îsi vorbea siesi: "Ah, de-as fi pastrat bumbul lui de alama! Acum n-am nimic care sa-mi aduca aminte de el!" si un hohot de plans i se îneca în gat.
Curand se opri locului si îsi spuse: "Chiar aci a fost. Ah, dac-ar fi sa se mai îmtample vreodata, n-as mai vorbi asa pentru nimic în lume! Dar acum el s-a dus; si n-o sa-l mai vad toata viata, niciodata, niciodata n-o sa-l mai vad!"
Gandul acesta o facu sa-si piarda cumpatul pe de-a-ntregul; rataci mai departe, cu siroaie de lacrimi pe obraji.
O ceata întreaga de baieti si fete, tovarasi de joaca de-ai lui Tom si Joe, trecu pe langa gardul scolii. Se oprira sa priveasca peste uluci, povestind cu evlavie despre cate nu facuse Tom cand îl vazusera pentru ultima data si cum spunea Joe cutare ori cutare lucru de nimic (care acum vedeau ei bine ca fusese plin de-un teribil înteles profetic).
Fiecare dintre vorbitori arata spre locul unde statusera atunci cei disparuti si apoi adauga ceva cam în felul acesta: "Si eu stam, uite-asa, cum stau acu, si el sta cu fata la mine, asa cum stai tu, uite-asa stam de-aproape unu de altul, si el odat a zambit, uite-asa, si atuncea parca m-a trecut un fior, nu stiu cum sa-ti spui, mai, era ceva asa, grozav, dar mie nu-mi da-n gand ce-nseamna, fireste, abia acuma-mi dau seama!"
Apoi urma o controversa aprinsa spre a se stabili care anume dintre baieti îi vazusera pentru ultima data pe raposati, si multi aspirara la aceasta trista distinctie, aducand dovezi mai mult sau mai putin autentice. Cand în cele din urma ramase hotarat care dintre dansii îi vazusera cu adevarat pentru cea din urma oara si schimbasera cu ei cele din urma cuvinte, acei fericiti îsi luara un aer de importanta sacra, în timp ce toti ceilalti se zgaiau la ei si-i invidiau. Un biet baiat, care nu se putea fali cu o amintire mai mareata, spuse, cu vadita mandrie în glas:
– Daca vreti sa stiti, mie Tom Sawyer mi-a tras o data o chelfaneala!…
Aceasta nazuinta catre glorie nu fu luata în seama. Mai toti baietii puteau spune la fel, ceea ce cobora prea de tot pretul distinctiei. Ceata se îndeparta, zabovind din loc în loc si tot evocand, cu glasuri patrunse de veneratie, amintiri despre eroii disparuti.
A doua zi de dimineata, cand se sfarsi lectia scolii de duminica, clopotul începu sa bata domol, ca pentru pomenirea mortilor, si nu repede ca de obicei. Era o zi de sarbatoare foarte tacuta, si acel sunet jalnic parea în armonie cu linistea meditativa ce domnea peste întreaga fire. Targovetii începura sa se adune, zabovind cate putin în tinda, pentru a schimba în soapta cateva cuvinte despre tragicul eveniment. În biserica însa nu se auzeau soapte; acolo, pe cand femeile se adunau la locurile lor, doar fosnetul trist al rochiilor de doliu tulbura tacerea. Nimeni nu mai tinea minte cand mai fusese atata lume la biserica. În cele din urma se lasa o tacere desavarsita, ca-n preajma unui eveniment, o tacere plina de asteptare — dupa care intra matusa Polly, urmata de Sid si de Mary si apoi de familia Harper. Cu totii erau în negru, din cap pana-n picioare. Toti enoriasii, precum si batranul preot, se sculara respectuosi si ramasera în picioare, pana ce familiile nemangaiate luara loc pe banca din fata. Urma o noua tacere de reculegere, strabatuta la rastimpuri de sughituri de plans înabusite. Dupa aceea preotul întinse larg bratele si se ruga. Cantara cu totii un imn emotionant si-apoi preotul citi textul din evanghelie pe care-l alesese ca tema pentru predica: "Eu sunt Învierea si Viata".
În timpul predicii, preotul zugravi cu atata maiestrie dragalaseniile, purtarile cuceritoare ale baietilor pierduti si sperantele rare pe care le îndreptateau, încat fiecare ascultator, recunoscand aceste portrete, simtea un junghi în inima cand îsi amintea ca pana în clipa aceea ramasese mereu orb fata de acele însusiri frumoase si ca nu vazuse la bietii baieti decat cusururi si naravuri. Preotul povesti de asemenea o multime de întamplari înduiosatoare din vietile raposatilor, întamplari care toate dovedeau firea lor blanda si marinimoasa, iar lumea vedea bine acum cat de învatatoare si de frumoasa erau acele fapte si-si amintea cu mahnire ca, la vremea cand avusesera loc, parusera pozne de rand, care nu meritau decat nuiaua. Parohia era tot mai miscata, pe masura ce zguduitoarea poveste continua, pana cand, în cele din urma, toata adunarea, deznadajduita, se alatura bocetelor familiilor nemangaiate si alcatui un cor de jalnice sughituri. Predicatorul însusi, dand frau liber sentimentelor sale, plangea în amvon.
Sus, la galerie, se starni un freamat, pe care nimeni nu-l baga în seama. O clipa mai tarziu usa bisericii scartai. Preotul îsi ridica din batista ochii, din care tasneau siroaie de lacrimi si ramase încremenit! Una cate una, alte perechi de ochi privira încotro privea preotul, pentru ca, în cele din urma, aproape într-o pornire, parohia întreaga sa se ridice în picioare, holbandu-se la cei trei baietasi morti, care se apropiau de-a lungul cararii dintre banci. Tom în frunte, dupa el Joe si în coada Huck, cu hainele mai zdrentuite si mai mototolite ca oricand, cu capul plecat si zambind prosteste. Statusera ascunsi în galeria nefolosita, ascultand predica la propria lor înmormantare!
Matusa Polly, Mary si Harperii se napustira asupra scumpilor lor regasiti, înabusindu-i cu sarutari si multumind întruna Cerului, pe cand bietul Huck sta stingherit, nestiind ce trebue sa faca si unde sa se ascunda de atatea priviri ce nu erau bucuroase sa-l vada. Dupa oarecare sovaiala, o lua din loc, pe furis, dar Tom puse mana pe el si zise:
– Matusa Polly, drept e asta? Nu se bucura nimeni ca-l vede pe Huck?
– Fireste, copile! Fireste ca ma bucur sa-l vad, sarman baietas fara de mama!
Atentiile dragastoase cu care îl coplesea acum matusa Polly erau tocmai ce-i trebuia lui Huck ca sa fie si mai fasticit ca înainte.
Deodata preotul striga cat îl tinea gura:
– "Laudati pe Domnul, de la carele se revarsa asupra-ne toate bucuriile!" Cantati! Haideti! Din toata inima!
Si-asa facura. Pe cand psalmul al o sutalea se înalta triumfator din tot mai multe piepturi, zguduind grinzile vechi, Tom Sawyer piratul privea spre flacaii invidiosi din juru-i si marturisea în inima lui ca aceasta era clipa cea mai mareata din viata sa.
Pe cand parohia pacalita se îmbulzea spre iesire, spuneau cu totii ca n-ar avea nimic împotriva sa mai fie iar dusi de nas ca niste caraghiosi, numai pentru a mai auzi o data cantat în asa chip psalmul o suta.
În ziua aceea Tom a luat mai multe ghionturi si mai multe pupaturi, dupa dispozitia schimbatoare a matusii Polly, decat dobandise mai înainte într-un an întreg, si nici el nu stia prea bine care din ele aratau recunostinta catre Dumnezeu si care dragostea pentru el.
Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 18
Aceasta pagina a fost accesata de 596 ori.