Autori > Mark Twain
Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 22
Capitolul 22
Vacanta se apropia. Învatatorul, de obicei aspru cu copiii, era din zi în zi mai aspru si mai pretentios: voia cu tot dinadinsul ca elevii sa faca o impresie buna în ziua "examenului". Nuiaua si linia lui rar se odihneau: cel putin în ce-i privea pe scolarii mai mici. Nebatuti scapau doar cei mai mari si "domnisoarele" de optsprezece-douazeci de ani. Pedepsele domnului Dobbins erau de altfel foarte drastice, caci desi sub peruca purta un cap cu desavarsire chel si lucios, batran nu era si muschii nu-i slabisera catusi de putin. Pe masura ce se apropia ziua cea mare, toate pornirile tiranice care-i mocneau în suflet iesau la iveala; cu o placere crunta pedepsea pana si cele mai mici abateri.
Urmarea fireasca era ca baietii cei mici tremurau toata ziua de spaima, iar noaptea urzeau tot felul de planuri de razbunare. Si niciodata nu pierdeau prilejul de a-i juca "domnului" cate un renghi. Dar tot el ramanea castigator. Represaliile care urmau dupa fiecare razbunare izbutita erau atat de naprasnice si de coplesitoare, încat baietii paraseau totdeauna campul de bataie amarnic înfranti. în cele din urma s-au vorbit cu totii în taina si au ticluit un plan care promitea o victorie stralucita. L-au atras în complot pe baiatul zugravului de firme, destainuindu-i planul si cerandu-i ajutor.
Baiatul avea motivele lui sa fie încantat, caci "domnul" locuia si lua masa acasa la parintii lui si-i daduse nenumarate pricini sa-l urasca. Sotia "domnului" pleca peste cateva zile într-o vizita la tara si atunci nimic n-avea sa mai stea în calea reusitei planului. Domnul învatator se pregatea totdeauna pentru marele evenimente tragand serios la masea, si baiatul zugravului de firme spuse ca în seara examenului, cand domnia sa va fi afumat tocmai cat trebuia, el va aranja "chestia", pe cand "domnul" va motai acasa în scaun, apoi va avea grija sa fie trezit la timp, ca sa plece în mare graba la scoala.
În cele din urma, sosi si mult asteptata zi. La orele opt seara, scoala era luminata din belsug si împodobita cu ghirlande si cununi de frunze si flori. Pe o estrada trona "domnul", în scaunul sau mare, avand îndaratul lui tabla neagra. Parea destul de bine dispus. Trei siruri de banci de fiece parte si sase siruri în fata sa erau ocupate de catre demnitarii targului si parintii elevilor. La stanga sa, înapoia randurilor de cetateni, se afla improvizata o estrada spatioasa, pe care fusesera asezati scolarii ce urmau sa ia parte la reprezentatia din seara aceea: siruri de baieti mici, care se simteau cat se poate de prost, de mult ce se spalasera si din pricina hainelor de sarbatoare, siruri de baieti mari, stangaci si neciopliti; valurile de zapada ale fetelor si domnisoarelor învesmantate în organdi si muselina, prea constiente de bratele lor goale, de anticele imitatii de bijuterii ce le aveau de la bunica, de funditele lor roze sau albastre si de florile din par.
Restul salii era ocupat de scolari care nu luau parte la program.
Demonstratiile începura. Un baiat mititel de tot se scula în picioare si cu o mutra bleaga recita: "Stiu bine ca va mirati si ca nici nu v-asteptati, mic cum sunt ca îndraznesc, eu în public sa vorbesc" s.a.m.d., însotindu-si performanta cu miscarile penibil de regulate si spasmodice pe care le-ar fi executat o masina putintel deranjata. O scoase la capat cu bine, desi grozav de înspaimantat, si obtinu un ropot de aplauze, cand se retrase facand ca un automat plecaciunea de rigoare.
O fata mica, cu o fetisoara sfioasa, spuse peltic: "Mary cea mica avea o mielusica" s.a.m.d., executa o plecaciune care înduiosa publicul, îsi primi si ea portia de aplauze si se aseza la loc îmbujorata si fericita.
Tom Sawyer se înfatisa plin de trufasa încredere, se avanta catre înaltimile
înflacaratului si nemuritorului poem declamatoriu "Dati-mi libertatea, sau de nu, dati-mi moartea!" — rostit cu patima cuvenita si cu o frenetica gesticulare—si se poticni brusc, pe la mijloc. Îl cuprinse o fastaceala grozava, îi tremurau picioarele si simtea ca se înabusa. E drept ca se bucura de multa întelegere din partea întregii sali—dar si de o tacere desavarsita care, de buna seama, era mai neplacuta chiar decat întelegerea.
Învatatorul se încrunta si asta întregi catastrofa. Tom se mai lupta ce se lupta, apoi se retrase, zdrobit. Se înregistra o slaba încercare de aplauze, care se stinse curand.
Urmara "Flacaul sta pe puntea-n flacari", "Caderea asirienilor" si alte nestemate ale genului declamator. Apoi avura loc exercitii de lectura si o încercare în demonstratii de ortografie. Cei cativa elevi din clasa de latina recitara cu cinste. Acum venea la rand partea cea mai însemnata a serii, "compozitiile" originale ale tinerilor domnisoare.
Fiecare la randul ei înainta pana la marginea estradei, tusea putin ca sa-si dreaga glasul, ridica manuscrisul (legat gingas cu o panglicuta) si începea sa citeasca, trudindu-se a da o deosebita atentie "expresiei" si punctuatiei. Erau aceleasi teme pe care, cu prilejuri similare, le elucidasera mamele lor, bunicile lor, si fara îndoiala ca si trabunicile, de la cruciade încoace. "Prietenia" era una dintre ele; alta "Amintiri de odinioara", apoi "Sentimentul religios în istorie", "Tara visurilor", "Avantajele culturii", "Asemanari si deosebiri între diferitele forme de carmuire politica", "Melancolie", "Dragoste filiala", "Nazuintele sufletului" s.a.m.d., s.a.m.d.
Una din trasaturile izbitoare ale acestor compozitii era o melancolie cultivata cu grija si scumpa autoarei, alta era o revarsare inutila si îmbelsugata de "vorbire aleasa", alta o tendinta de a varî cu tot dinadinsul cuvinte si fraze care se bucurau de mare trecere si de a le folosi pana se toceau cu desavarsire. O particularitate ce le caracteriza si le strica pe toate era nelipsita si nesuferita predica moralizatoare; la sfarsitul fiecareia dintre ele, aparea si ea, gudurandu-se si dand din coada-i bearca. Oricare ar fi fost subiectul, autoarea îsi torturase creierii si-l sucise pana izbutise sa-i gaseasca o latura ce putea fi contemplata cu folos de catre simtul moral si religios. Fatarnicia batatoare la ochi a unor asemenea fraze moralizatoare nu era de ajuns ca sa impuna alungarea acestei mode din scoli si nu este de ajuns nici astazi. Nu e scoala, în tot cuprinsul tarii noastre, unde tinerele domnisoare sa nu se simta obligate a-si încheia compozitiile cu o morala. Si veti gasi pana la urma ca morala celei mai flusturatice si mai putin evlavioase fete din scoala este totdeauna cea mai lunga si cea mai accentuat pioasa. Dar destul despre asta. Adevarul curat nu se înghite usor. Sa ne întoarcem la "examen". Cea dintai compozitie careia i se dadu citire era întitulata: "Asadar, asta e viata?" Speram ca cititorul va putea îndura un extras:
"Pe cararile batatorite ale vietii, cu ce delicioase emotii soarbe mintea adolescentei scena mult asteptata a unei festivitati! Imaginatia schiteaza în nuante roze nesfarsite icoane de fericire. În închipuirea-i robita simturilor, adoratoarea modei se vede în mijlocul multimii festive, "cea mai admirata de catre toti admiratorii".
Gratioasa-i faptura, învesmantata în valuri albe ca zapada, pluteste în vartej prin labirintul plin de delicii al salii de bal. Ai ei sunt ochii cei mai stralucitori, al ei pasul cel mai înaripat în întreaga voioasa adunare. Cu aceste închipuiri nespus de fericite, timpul trece în zbor si iata ca soseste mult dorita clipa a intrarii sale în Campiile Elizee pe care atat de dulce le-a visat. Ca-n basmele cu zane apare totul privirilor ei vrajite! Fiece noua scena este mai rapitoare decat cea dinainte! Dar nu trece mult si copila descopera ca îndaratul acelor marete aratari totul nu e decat desertaciune—complimentele care odinioara îi încantasera sufletul, urechii sale îi suna acum fals si strident, sala de bal si-a pierdut vraja. Cu sanatatea zdruncinata si cu inima plina de amaraciune, tanara abandoneaza pentru totdeauna aceste desertaciuni—încredintata ca placerile pamantesti nu pot satisface nazuintele sufletului".
Si tot asa si iar asa. În timpul cititului, se auzea pe alocuri cate un zumzet de admiratie, însotit de exclamatii soptite: "Ce frumos!", "Cata elocventa!", "Asa e!" s.a.m.d., iar dupa ce chestia se încheie cu o morala deosebit de întristatoare, aplauzele fura entuziaste.
Se ridica apoi o tanara subtire si melancolica, pe a carei fata era asternuta "interesanta" paloare ce-o dau pilulele si indigestia. Ea citi un poem, din care doua strofe ne vor ajunge:
"O FECIOARA DIN MISSOURI ÎSI IA RAMAS BUN DE LA STATUL ALABAMA
— La revedere, Alabama, te iubesc!
Si totusi plec acum pentru un timp de langa tine!
Mi-e trista inima, la tine cand gandesc
Si-n fruntea-mi amintirele-s ciorchine!
Caci m-am plimbat prin codrii tai în floare;
Am hoinarit langa izvorul Talapuzei si-am citit;
Am ascultat cascada locului Talas, frematatoare,
Din valea Coosei raza aurorii am privit.
Sunt mandra ca mie inima prea plina,
Cu ochii-nlacrimati privesc napoi,
Nu ma despart de-o tara ce-i straina,
Nu-nchin unor straini acest suvoi.
Ce bun a fost si primitor ca mama,
Statul acest cu vai si munti ce-mi pier!
Cand te-oi uita, preascumpa Alabama,
În sufletu-mi va fi de-a pururi ger!"
Nu prea se dumerisera oamenii ce era cu gerul din suflet, totusi poezia le placu foarte mult.
Aparu apoi o tanara domnisoara, cu pielea oachesa, cu ochii negri, cu parul negru. Dupa un moment de tacere, menit sa creeze atmosfera, ea lua o expresie tragica si începu sa citeasca cu glas solemn si masurat:
"VEDENIA
Neagra si frumoasa era noaptea. În jurul tronului suprem, nici o stea nu
sclipea; doar adancile intonatii ale tunetelor masive îti vibrau constant în auz, iar fulgerele sinistre se dezlantuiau furioase în camarile înnourate ale cerului, parand sa-si rada de puterea ce-o exercita asupra teroarei lor ilustrul Franklin! Pana si vanturile vehemente coborasera unanim din misticele lor adaposturi, vajaind atat de înfiorator, ca si cum ar fi voit sa sporeasca grozavia scenei. Într-astfel de clipe, atat de întunecate, atat de nebuloase, simtirea mea profunda tanjea dupa apropierea unui suflet omenesc, cand, dimpotriva, iata ca:
Prietena-mi cea mai iubita
Cea ce cu sfat si mangaiere
De-a pururi m-a calauzit.
Durerii dandu-i alinare
Si bucuriei gust sporit,
Veni alaturea sa-mi steie.
Ea se misca asemeni acelor fiinte radioase, închipuite pe cararile însorite ale Paradisului, de carte cei cu imaginatia romantica si juna, o regina a frumusetii, împodobita doar cu propriul ei farmec transcendent. Atat îi era de usor pasul, atat de lin si catifelat, încat fara de vraja magica ce emana eterica-i fiinta, ea ar fi lunecat pe langa mine si s-ar fi destramat în neant, nesimtita, necercetata, asemenea atator altor frumuseti din cale afara de sfioase.
O stranie mahnire era asternuta pe chipu-i, asemenea lacrimilor de gheata pe hlamida lui Dechemvrie, pe cand cu bratul întins arata catre elementele ce se înfruntau dezlantuite în natura si înfatisa contemplatiunii mele cele doua aspecte ale creatiunii fata în fata".
Aceasta vedenie înfioratoare ocupa vreo zece pagini de manuscris si se revarsa catre sfarsit într-o predica atat de distrugatoare de nadejdi pentru nepresbiterieni, încat lua premiul întai. Compunerea aceasta a fost considerata ca reprezentand cea mai frumoasa stradanie a serii. Primarul targului, înmanand autoarei premiul, tinu o calduroasa cuvantare, în care spuse ca aceasta era cea mai "elocinta opera literara pe care i-a fost dat s-o asculte si ca însusi Daniel Webster s-ar fi mandrit pe buna dreptate s-o fi scris".
În treacat fie spus, la fel de numeroase erau compunerile care foloseau din belsug cuvantul "minunat" si în care întamplari banale ale oamenilor se numeau "pagini de viata".
Apoi domnul învatator, foarte bine dispus, îsi împinse scaunul la o parte, întoarse spatele catre public si începu sa deseneze pe tabla harta Americii, pentru a face cu elevii demonstratii de geografie. Dar cum mana îi tremura, harta iesea ca vai de ea si chicote înabusite se raspandeau prin sala. Învatatorul stia care e pricina si se straduia s-o dreaga. Sterse cu buretele cateva linii si le desena din nou, dar mai rau le strica.
Chicoteala sporea. Învatatorul îsi concentra toata atentia asupra desenului, hotarat sa nu se lase descurajat. Simtea toti ochii atintiti asupra-i. I se parea ca desenul iese mai bine, dar chicoteala nu mai contenea, ba chiar se întetea. Avea si de ce. Prin gura podului, deschisa drept deasupra capului sau, se lasa o pisica, prinsa de o sfoara ce-i era petrecuta pe dupa labele dinapoi. în jurul capului era legata cu o carpa, care-i strangea falcile, ca sa nu poata mieuna. Pe cand cobora cu încetineala, ba se încovriga, înfigandu-si ghearele în sfoara, ba scapa iar în jos si-si înclesta ghearele în vant. Lumea era în culmea veseliei; pisica ajunsese la o palma de capul învatatorului, care n-avea ochi decat pentru harta. Tot cobora, mai jos, mai jos, si mai jos, pana ce, cu energia desperarii, pisica se agata de peruca "domnului", îsi înfipse ghearele în ea si, în aceeasi clipa, fu repede trasa înapoi în pod, tinand strans trofeul. Ce mai stralucire radia din tigva cheala a "domnului", pe care baiatul zugravului de firme o poleise cu aur!
Aceasta întamplare puse capat serbarii. Baietii erau razbunati. Vacanta sosise.
Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 22
Aceasta pagina a fost accesata de 757 ori.