• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 24

Capitolul 24


În sfarsit, targusorul fu zgaltait din amortire, si înca zdravan; începu sa se judece procesul omorului. Tot targul nu mai vorbea despre altceva. Tom nu putea scapa în nici un chip de povestea asta. Ori de cate ori se pomenea de omor, îi trecea un fior rece prin inima. Constiinta tulburata si temerile îl faceau mereu sa creada ca cei ce vorbeau în preajma-i aveau de gand sa-l traga de limba. Nu vedea cum putea fi banuit ca stie ceva despre omor si totusi nu se simtea în largul lui, auzind mereu vorbindu-se numai de asta. îl treceau întruna sudori reci.
Într-o zi lua deoparte pe Huck si-l trase dupa dansul într-un loc mai dosnic, departe de ochii lumii, ca sa stea de vorba cu el. Sa-si mai usureze sufletul, dezlegandu-si nitel limba, sa împarta povara ce-l apasa cu altul care suferea deopotriva cu el. Afara de asta, mai voia sa se încredinteze daca Huck îsi tinuse cuvantul.
– Asculta, Huck, ai vorbit vreodata cu cineva despre chestia aia ?
– Care chestie?
– Stii tu.
– As, da ce-am mancat matraguna?
– Nimic, nici o vorba?
– Daca-ti spui… Sa-mi saie ochii, na! Da ce-ti veni sa ma-ntrebi?
– De, stiu si eu… Mi-era teama.
– Se poate, Tom? Pai am mai sta noi la taifas azi, acilea, daca ar sti lumea? Tu ce zici?
Lui Tom parca îi mai veni inima la loc. Dupa o pauza:
– Huck, eu crez ca pe tine nu poate nimeni sa te faca sa spui ceva, daca nu vrei… a, ce zici?
– Pe mine sa ma faca sa spui?… Aoleu! Da ce, crezi c-am chef sa ma dea de
mancare la pesti nenorocitu ala?
– Ei, atunci stam bine. Eu zic ca daca ne tinem gura, e-n regula. Da hai sa ne mai juram o data-n tot cazu, ca sa fim mai siguri.
– Hai!
Jurara asadar din nou, cu un ritual înfricosator.
– Ce mai zice lumea, Huck? Mie mi-au împuiat urechile.
– Ce sa zica? Tot îi da zor cu Muff Potter. Muff Potter în sus, Muff Potter în jos! Ma trec naduselile cand îi auz, îmi vine sa-mi iau campii.
– Tot asa o tin întruna s-ai mei. Sa stii ca se duce pe copca mosu. Nu-ti pare rau de el cateodata?
– Cum sa nu! Mai totdeauna… Nu-i nici o scofala de capu lui, da are inima
buna, n-a facut niciodata rau la nimeni. Mai pescuieste si el cate nitel, sa puie mana pe-un ban, mai trage la masea, si sta toata ziulica cu burta la soare. Da la fel facem toti, si al de ridica ochii la cer si dascaleste lumea. De, el e om bun; o data, din ce-avea, din ce n-avea, mi-a dat si mie o juma de peste, uite-atatica; si de cate ori nu m-a ajutat la necaz, saracul!
– Si mie, Huck, mi-a dres zmeul si mi-a legat carlige de undita… Ce ai zice sa-l scoatem de-acolo?
– Aoleo! nu putem sa-l scoatem noi, Tom! Si chiar sa putem, tot degeaba ar fi; ca l-ar prinde iar.
– Da, sa stii ca ai dreptate, Huck. Da nu pot sa rabd cand îi aud cum îl vorbesc de rau, ca pe-un diavol, cand el nici nu-i vinovat de… chestia aia.
– Si eu la fel, Tom. Cica ar fi al mai mare bandit din tara—se mira, auzi, ca nu l-a spanzurat pana acu.
– Da, asa spun toti. Unii ziceau ca daca i-ar da drumu l-ar omorî lumea.
– Si sa stii c-asa ar face.
Baietii au stat mult de vorba, dar liniste tot n-au gasit. Spre seara, s-au trezit dand tarcoale micii închisori singuratice, cu nadejdea nelamurita ca s-ar putea întampla ceva care sa înlature toate greutatile. Dar nu se întampla nimic; parea ca nici unui înger, nici unei zane nu-i pasa de nefericitul care zacea în închisoare.
Ca si alte dati, baietii se dusera la gratiile celulei si-i dadura lui Potter tutun si chibrituri. El sta închis în partea de jos a cladirii si paznici nu erau.
Recunostinta ce le-o arata pentru darurile lor le apasa totdeauna constiinta, dar acum le facu mai rau ca oricand. Se simtira cei de pe urma lasi si tradatori, cand Potter le spuse:
– Ati fost tare buni cu mine, baieti, mai buni ca orisicine din targul asta. N-o sa uit, nu. Stau acilea si vorbesc singur si-mi zic: la toti baietii din targ le dregeam zmeele si cate si mai cate lucrusoare, si le aratam unde-s locurile bune de pescuit si-i ajutam cat puteam si acu toti l-au uitat pe bietu Muff, cand a dat necazu peste el; da Tom nu, si Huck nu, ei nu-l uita, zic, si nici eu pe ei… Oooh, dragii mei dragi, ca ticaloasa si cumplita fapta facui. Eu zic ca eram turbat de beat, altfel nu pricep cum de-o facui, si-acu uite, na, o sa-mi puie streangul de gat, c-asa e legea… Poate-i al mai bun lucru pentru mine, eu asa crez—da, da, da… Ei, ce sa mai vorbim de asta! La ce sa va mai amarasc si pe voi acu; voi numa bine mi-ati facut. Da atata va spui: de îmbatat sa nu va-mbatati niciodata, dragii mei, si n-o sa ajungeti unde-am ajuns eu. Dati-va nitel mai la stanga, asa, acu e bine… Tare bine-ti face sa vezi un om bun la fata, cand ai intrat la necaz ca mine… si nu vine nimenea sa te vaza… Numa voi! Numa voi sunteti prietenii mei… Suiti-va unu-n carca aluilalt, sa va pot mangaia pe fata! Asa! Dati mana cu mine.
Manusitele voastre o sa treaca printre gratii, laba mea e prea mare. Maini mititele si far de putere, da lu Muff Potter i-au facut mult bine… si dac-ar putea si mai mult bine i-ar face…
Tom se întoarse acasa tare amarat; în noaptea aceea avu niste vise îngrozitoare.
A doua zi si a treia zi a tot dat tarcoale judecatoriei. O curiozitate de neînvins îl tot îmboldea sa intre; trebuia sa se stapaneasca din toate puterile ca sa ramana afara.
Acelasi lucru se petrecea si cu Huck. Se ocoleau unul pe altul. Din cand în cand, unul din ei pleca, dar de fiece data îl aducea în curand înapoi aceeasi pornire întunecata. De cate ori iesea din judecatorie vreun card de pierde-vara care asistase la dezbateri, Tom tragea cu urechea si mereu auzea doar vesti care-l deznadajduiau. Tot mai nemilos se strangea latul în jurul bietului Potter. La sfarsitul zilei a doua, reiesea din vorbele care circulau prin targ ca marturia lui Joe Indianul ramasese în picioare, nezdruncinata, si ca nu era nici cea mai mica urma de îndoiala cu privire la verdictul juratilor.
În seara aceea, Tom ramase afara pana tarziu si intra la culcare pe fereastra, foarte tulburat. Ceasuri întregi se zvarcoli în pat pana sa atipeasca. În dimineata urmatoare, tot targul se îmbulzea catre judecatorie; sosise ziua cea mare. Sala gemea de lume. Dupa o lunga asteptare, intrara pe rand juratii si se asezara la locurile lor; putin dupa aceea fu adus Potter, ferecat în lanturi, galben si sfios, cu o privire ratacita, deznadajduita. Fu asezat astfel încat toti ochii din sala sa-l poata privi. Tot în vazul tuturor sedea si Joe Indianul, mai netulburat ca oricand. Dupa o alta pauza, intra si judecatorul. Seriful declara sedinta deschisa. Începura obisnuitele susoteli printre avocati si fosnetul hartiilor. Toate aceste amanunte si întarzierile ce le însoteau mareau încordarea publicului, din ce în ce mai impresionat si mai nerabdator.
Primul martor chemat adeveri ca-l vazuse pe Muff Potter spalandu-se la garla, în zorii zilei cand se descoperise omorul si ca inculpatul, de îndata ce îl bagase de seama, se îndepartase hoteste. Dupa alte cateva întrebari, procurorul se adresa apararii:
– Aveti de pus întrebari martorului?
Acuzatul ridica o clipa ochii, dar îi coborî iar, cand aparatorul lui raspunse:
– Nu avem de pus nici o întrebare.
Martorul urmator declara ca gasise cutitul în preajma celui ucis. Procurorul întreba:
– Apararea are vreo întrebare de pus martorului?
Aparatorul lui Potter raspunse:
– Nu avem de pus nici o întrebare.
Un al treilea martor jura ca acela era cutitul lui Potter, ca deseori îl vazuse la el.
– Aveti vreo întrebare de pus martorului?
Aparatorul lui Potter renunta sa puna întrebari martorului.
Publicul din sala începu sa dea semne de nemultumire. Oare avocatul acesta n-avea de gand sa-si dea nici cea mai mica osteneala ca sa salveze viata clientului sau?
Cativa martori declarara ca Potter avusese o purtare de om vinovat, cand fusese adus la locul crimei. Cu totii au fost lasati sa paraseasca bara, fara a li se mai pune întrebari de catre aparare.
Martorii de încredere confirmara fiece amanunt al întamplarilor agravante care se petrecusera la cimitir în acea dimineata atat de bine întiparita în mintea tuturor, dar avocatul lui Potter se abtinu si de data aceasta sa puna întrebari. Publicul îsi arata prin murmure mirarea si nemultumirea, ceea ce îi atrase o mustrare din partea curtii. Apoi procurorul rosti:
– Pe temeiul marturiilor, depuse sub juramant, ale unor cetateni al caror cuvant sta mai presus de orice banuiala, se dovedeste fara nici un dubiu posibil ca nefericitul de pe banca acuzatilor este faptuitorul acestei crime fioroase. Iata concluziile noastre.
Un geamat zvacni din pieptul sarmanului Potter; îsi ascunse fata în maini si-si legana domol trupul încoace si încolo, în timp ce în sala domnea o tacere apasatoare.
Multi dintre barbati erau miscati si pe multe femei le podidira lacrimile.
Atunci aparatorul acuzatului se ridica si spuse:
– Onorata Curte! În consideratiile ce le-am facut la începutul acestui proces ne-am aratat intentia de a dovedi ca clientul nostru a comis aceasta fapta îngrozitoare într-o stare de inconstienta, fiind, prin urmare iresponsabil, ratacire provocata de bautura. Ne-am schimbat parerea. Nu vom pleda pe acest temei. (Apoi catre grefier): Chemati-l pe Thomas Sawyer!
Uimirea si nedumerirea se zugravira pe toate fetele, si deopotriva pe aceea a lui Potter. Toate privirile se atintira asupra lui Tom, pe cand se ridica si lua loc la bara.
De speriat ce era, baiatul avea o înfatisare ratacita. I se lua juramantul.
– Thomas Sawyer, unde te gaseai la 17 iunie, pe la miezul noptii?
Tom arunca o privire spre fata împietrita a lui Joe Indianul si limba îi ramase înclestata. Publicul astepta cu rasuflarea taiata, dar baiatul nu putea scoate un cuvant.
Dupa cateva minute, prinzand oarecari puteri, izbuti sa se faca auzit de o parte din sala.
– În cimitir!
– Putin mai tare, te rog. Nu-ti fie teama. Te aflai…
– În cimitir!
Un zambet dispretuitor fulgera pe fata lui Joe Indianul.
– Te aflai prin apropierea mormantului lui Horse Williams?
– Da, domnule.
– Vorbeste putintel mai tare. Cat de aproape erai?
– Cum sunt acum de dumneavoastra.
– Erai ascuns sau nu?
– Eram ascuns.
– Unde?
– Îndaratul ulmilor de la marginea mormantului.
Joe Indianul avu o usoara tresarire.
– Mai erai cu cineva?
– Da, domnule. M-am dus acolo cu…
– Stai! Stai o clipa! Nu e nevoie sa spui numele celui care te-a însotit. Îl vom chema aci la timpul potrivit. Ce cautati acolo? Duceati ceva?
Tom sovai, fastacit de tot.
– Vorbeste, baiatule, nu te sfii. Adevarul mai presus de toate. Ce duceati în acel loc ?
– O… o… o pisica moarta.
În sala se starni un val de rasete, pe care Curtea îl stavili numaidecat.
– Vom arata aici scheletul pisicii. Acum, baiete, spune-ne tot ce s-a întamplat, povesteste asa cum te pricepi, nu sari nimic si nu-ti fie teama.
Tom începu sa povesteasca, mai întai sovaind, apoi, pe masura ce subiectul îl însufletea, vorbele prinsera a curge cu tot mai multa usurinta. Sala amutise: nu se mai auzea decat glasul lui Tom. Toate privirile se pironisera asupra lui; cu buzele întredeschise si cu rasuflarea taiata toti oamenii din sala îi sorbeau cuvintele. Prinsi în mrejele înfioratoarei povesti, nu mai bagau de seama cum trecea timpul. Încordarea atinsese culmea, cand baiatul rosti:
– Si cand doctorul a ridicat scandura si Muff Potter s-a pravalit, Joe Indianul a sarit cu cutitul si…
Zdup! Iute ca fulgerul, Joe se repezi spre o fereastra, zvarli în laturi pe toti care încercau sa i se împotriveasca, si dus fu!




Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 24


Aceasta pagina a fost accesata de 628 ori.