Autori > Mark Twain
Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 26
Capitolul 26
În viata oricarui baiat vine un timp cand îl apuca o dorinta nebuna sa plece undeva, sa sape ca se dea de comori ascunse. Dorinta aceasta se abatu într-o buna zi si asupra lui Tom. Alerga sa-l caute pe Joe Harper, dar n-avu noroc sa-l gaseasca. Atunci se duse dupa Ben Rogers; acesta însa plecase la pescuit. Pana la urma dadu peste Huck Finn — Mana însangerata. Huck fireste ca era disponibil. Tom îl duse într-un loc ascuns si-i dezvalui confidential planurile sale. Huck era gata sa-l urmeze. Asa era el, totdeauna gata sa ia parte la orice întreprindere care fagaduia distractie si nu cerea capital; caci timp, de cel care nu costa bani, avea si prea avea, de nu stia ce sa faca cu el.
– Si-unde o sa sapam? întreba Huck.
– Asa, peste tot.
– Da ce, sunt ascunse peste tot?
– Ei, si tu, Huck, cum o sa fie peste tot? Comorile sunt ascunse în niste locuri anume, cateodata în insule, alteori în lazi putrede, sub cate o craca de copac uscat, în locul unde-i cade umbra la miezu noptii, da mai totdeauna le gasesti sub dusumeaua caselor bantuite de strigoi.
– Cine le ascunde acolo?
– Ei, cine? Banditii, fireste, cine altii? Doar n-o sa le-ascunza vrun director de la scoala de duminica?
– De unde vrei sa stiu eu? Sa fie comorile mele, eu nu le-as ascunde deloc; le-as cheltui si as petrece.
– Si eu la fel. Da banditii nu fac asa; ei totdeauna le ascund si apoi le lasa în plata Domnului.
– Nu mai vin sa si le ia?
– As, de unde! Au ei de gand sa vie, da mai totdeauna uita semnele, ori daca nu, dau ortul popii. În tot cazu comoara zace multa vreme într-un loc, pana rugineste, si într-o buna zi da careva de-o hartoaga galbejita care-l învata cum sa gaseasca semnele, o hartoaga veche, de trebuie sa se cazneasca omu o saptamana s-o citeasca, fin ca e tot numa semne si ieroclife.
– Iero… ce?
– Ieroclife, astea-s un fel de poze si dracii, întelegi, care-ai crede întai ca nu-nseamna nimic.
– Si tu ai pus mana pe-o hartoaga d-alea, Tom?
– Noo…
– Pai atunci cum gasesti semnele?
– Eu n-am nevoie de semne. Banditii ascund totdeauna comorile sub o casa
bantuita de strigoi, ori într-o insula, ori sub craca cea mai mare a unui copac uscat. Foarte bine! Noi cam cunoastem insula Jackson, finc-am explorat-o si putem sa încercam si-acolo într-o zi; pe-urma e casa aia veche cu stafii, sus, pe drumu Casei Mortilor, si copaci uscati gasim cati vrem, ca sunt cu duiumul.
– Da ce, sub fiecare copac uscat e cate-o comoara?
– Ce prostii vorbesti si tu! Cum o sa fie?
– Pai atunci cum stii sub care sapi?
– Sapi sub toti!
– Ei, si tu, Tom! Pai atunci trebuie sa stai sa sapi toata vara.
– Ei si ce? Da daca gasesti o oala de arama cu o suta de dolari în ea, ruginiti colo de mai mare dragul, ori un cufar putred, plin cu brelante… ai? ce-ai zice?
Lui Huck îi steclira ochii.
– Hm! Ce sa zic… Brava mie! Ei, sa pui eu mana pe-o suta de dolari, ca nu mai îmi trebuie brelantele.
– Treaba ta! Eu unu îti dau cuvantu meu ca n-am de gand sa zvarl la gunoi
brelantele. Sunt cate unele care face si douazeci de dolari bucata. Nu e unu sa nu faca pe putin saptezeci si cinci de centi sau un dolar.
– Nu zau! Chiar asa?
– Pai sigur! Asta poate sa-ti spuie orisicine. N-ai vazut nici unu, Huck?
– Nu-mi aduc aminte sa fi vazut.
– A, regii au brelante cu gramezile.
– Da ce, ma Tom, eu am avut de-a face cu regi?
– Crez si eu ca nu. Da sa te duci în Europa, i-ai vedea cu droaia, pe-acolo topaie pe toate drumurile.
– Da de ce topaie?
– Ei, topaie! Desteptule! Nu topaie deloc.
– Pai atunci de ce-ai zis ca topaie?
– Aiurea! Am vrut sa zic ca i-ai vedea, nu topaind, cum o sa topaie? Ca ce-ar topai?… Adica vreau sa zic ca i-ai vedea, uite-asa, pan tot locu… Ca ghebosu ala de Richard.
– Richard si mai cum îi zice?
– Richard. Atat. Ce, nu-ti ajunge? Regii n-au alt nume, numa al de li-l da lumea.
– Ei?!
– Daca-ti spui eu!
– La urma urmei, treaba lor, Tom, îi priveste, da mie unu nu mi-ar conveni sa fiu rege si sa n-am numele meu, sa-mi zica lumea cum îi place, de parc-as fi negru. Da' i-asculta, unde te-apuci sa sapi întai?
– De, stiu eu? Ce-ar fi sa ne-apucam sa sapam întai sub copacu ala uscat de pe povarnisul din fata drumului Casei Mortilor?
– Bine, acolo sa sapam, daca zici tu.
Au facut rost de un tarnacop prapadit si de-o lopata si au întins-o la drum, spre locul cu pricina, cale de vreo cinci-sase kilometri. Au ajuns înfierbantati si sufland din greu si s-au trantit în iarba, la umbra unui ulm din apropiere, ca sa se odihneasca si sa fumeze o pipa.
– Îmi place treaba asta! îsi dete cu parerea Tom.
– Si mie!
– Ia spune, Huck, daca gasim noi aici o comoara, tu ce-ai de gand sa faci cu partea ta?
– Ce sa fac?… Îmi cumpar în fiecare zi placinta si cate un pahar cu sifon si-o sa ma duc la toate circurile care-or veni. Petrec eu strasnic, n-ai grija!
– Cum, si din toata comoara nu pui deoparte nimic?
– Sa pui deoparte? Ca ce?
– Ei, ca sa ai si tu bani albi pentru zile negre.
– Aiurea! Tot degeaba ar fi. Într-o buna zi s-ar întoarce babacu-n targ si-ar pune laba pe toti banii, daca nu m-as grabi sa-i cheltuiesc; i-ar papa el, n-ar mai lasa o letcaie, n-ai grija. Da tu, Tom, ce-ai de gand sa faci cu partea ta?
– Eu îmi cumpar o toba noua, si-o sabie prima-ntai, si-o cravata rosie, si-un catel mops, si apoi ma-nsor.
– Te-nsori?
-Îhî.
– Tom, esti… zau daca n-ai capiat!
– Las c-o sa vezi tu.
– Ma, n-auzi, asta-i cea mai mare neghiobie! Uite la babacu si la maica-mea! Numa-ntr-o bataie o duceau. Tiu foarte bine minte.
– Ce-are a face! Fata cu care ma-nsor eu n-o sa sara la bataie.
– Ma Tom, toate-s la fel! Toate-ti scot peri albi! Mai bine mai gandeste-te la chestia asta. Îti spui eu ca mai bine sa te mai gandesti. Cum o cheama pe gagica ta?
– Ce gagica, ma! E logodnica mea.
– Ei, parca nu-i totuna! Unii-i zic gagica, altii logodnica, poti sa-i zici si-asa, si-asa. Da vorba e, cum o cheama?
– Îti spun eu alta data, nu acuma.
– Bine! Da daca te-nsori tu, o sa ma plictisesc al dracului, o sa-mi fie si mai urat ca pana acum.
– Ba deloc. O sa vii sa stai la mine. Acu lasa asta si hai sa sapam.
Au muncit si-au nadusit vreo jumatate de ora. Degeaba. S-au mai trudit înca o jumatate de ora. Tot degeaba. Huck întreba:
– Totdeauna ascund banditii comoara asa adanc?
– Cateodata, nu chiar totdeauna. De obicei n-o îngroapa asa adanc. Cred ca n-am nimerit noi locul al bun.
Alesera alt loc si se apucara iar sa sape. Treaba mergea mai greu acum, totusi aveau spor. Catva timp sapara întruna, în tacere. În cele din urma, Huck, proptindu-se în lopata si stergandu-si cu maneca broboanele de sudoare de pe frunte, zise:
– Cand terminam aci, unde vrei sa mai sapi?
– Pai, eu zic ca sub copacu ala batran de colo, de pe partea ailalta a magurii Cardiff, în dosu casei vaduvei.
– Ma, sa stii c-ala-i un loc bun! Da n-o sa ne-o ia vaduva? Ca-i pe locu ei.
– Sa ne-o iaaa?! Sa pofteasca sa-ncerce! Care gaseste o comoara de-asta, i-a lui, asa sa stii! Poate sa fie pamantul al cui o fi!
Asa mai mergea. Sapara înainte. Nu trecu mult si Huck spuse:
– Fir-ar a naibii, crez ca iar am gresit locu. Tu ce zici?
– Ma mir si eu… Ce dracu sa fie, Huck? Nu pricep. Acu, stii, cateodata îsi mai vara nasul si vrajitoarele. Eu zic ca asta e…
– Prostii! Vrajitoarele n-au nici o putere ziua…
– De, asta asa e. Mie nu-mi dadea în gand. Aa! Acuma stiu ce e. Maa, da prosti mai suntem si noi! Pai trebuie sa vezi întai unde cade umbra crengii la miezu noptii, si-acolo sa sapi!
– Fir-ar a dracului de treaba! înseamna ca ne-am caznit de pomana pan-acu! Da-o naibii, trebuie sa venim iar la noapte. Si e departe rau. Tu poti s-o mai tulesti de-acasa?
– Mai e vorba? Sigur c-o s-o tulesc! Trebuie neaparat sa facem treaba asta la noapte, fiindca daca vad altii gropile, o sa stie imediat ce e-n ele si-o sa caute aia!
– Bine. Atunci viu si miorlai la noapte.
– În regula. Hai s-ascundem sculele în tufisuri.
Noaptea, la timpul hotarat, baietii se înfiintara iarasi la locul cu pricina. Se asezara undeva în umbra si începura sa astepte. Era un loc singuratic si o ora socotita solemna, potrivit unor traditii vechi. Naluci susoteau printre frunzele fremantande, strigoi se cuibareau prin colturi întunecoase, latratul gros al unui dulau se auzea de departe, adus de vant, o cucuvea raspundea cu tipatul ei funebru. Coplesiti de aceasta atmosfera stranie, copiii abia îndrazneau sa deschida gura. În curand, socotind ca sosise miezul noptii, facura semne unde cadea umbra si se apucara sa sape. Nadejdi noi le încoltira în suflet. Curiozitatea le sporea si o data cu ea si harnicia. Groapa se tot adancea, dar de cate ori tresareau de bucurie, izbind cu tarnacopul în ceva, aveau o noua dezamagire. Nu fusese decat o piatra sau un ciot de radacina. În cele din urma, Tom zise:
– Degeaba mai sapam, ma Huck, iar am dat gres.
– Bine, da acu nu se poate sa fi gresit. N-a ramas nici un picut de umbra sa nu-l fi însemnat.
– Stiu, da poate sa mai fie si altceva.
– Ce?
– Ei, timpul, ma! Am mers pe ghicite. Se vede c-a fost ori prea tarziu, ori prea devreme.
Huck zvarli lopata.
– Aia e! Sa stii ca d-aicea ni se trage tot buclucu. Trebuie s-o lasam balta. Nu facem nimic acilea fiinca niciodata n-o sa stim la tanc cat e ceasu, s-apoi prea e fioros pe-aci, pe vremea asta, cu vrajitoare si cu naluci care ne dau mereu tarcoale!… Parca simt întruna pe cineva îndaratu meu; si mi-e frica sa ma-ntorc, sa nu ma pandeasca altii
din fata si sa se repeaza cand le vine la socoteala. Tremura carnea pe mine de cand am venit aici.
– Lasa, ca si mie cam tot asa mi-e. Stii ca mai totdeauna baga si cate-un mort, cand îngroapa comoara sub copac, ca s-o pazeasca.
– Maiculita Doamne!…
– Da, asa fac. De multe ori am auzit…
– Tom, mie nu-mi place sa-mi var nasu pe unde sunt morti. Pan la urma dai de dracul cu ei.
– Nici mie nu-mi place sa starnesc mortii, Huck. Daca astuia de-aicea îi da în gand acuma sa-si scoata tigva si sa ne zica ceva!…
– Aoleo, Tom, taci, zau, ca mi se face paru maciuca!
– Parca mie nu?! Spui drept ca nu-mi place deloc.
– Hai, Tom, eu zic sa ne lasam pagubasi si sa-ncercam în alta parte.
– Asa zic si eu.
– Si unde mai sapam?
Tom chibzui catava vreme, apoi raspunse:
– La casa cu stafii, Acolo-i locu al bun.
– Da-o naibii, ma Tom. Mie nu-mi place casele cu stafii. Daca vrei sa stii, stafiile e de-o mie de ori mai rele ca mortii. Mortii s-or fi întampland ei sa vorbeasca, da nu vine catre tine lunecand, înveliti într-un cearsaf, cand nici nu gandesti, si-odata s-apleaca peste umar si se holbeaza la tine, si scrasneste din dinti! Asa face stafiile. Eu, Tom, zau ca n-as putea sa rabd una ca asta. Si crez ca nimeni n-ar putea.
– Ai dreptate, Huck, da vezi tu, strigoii nu umbla decat noaptea, asa ca n-o sa se lege de noi daca sapam ziua.
– Hm! O fi. Ei, da stii si tu foarte bine ca de casa aia unde umbla stafii nu se apropie nimenea, nici ziua, nici noaptea?…
– Ei, fiindc-asa-s oamenii, nu le place locu unde a fost omorat careva, nu de alta.
Ca nu s-a vazut niciodata nimica, noaptea, primprejurul casei aleia, doar cate-o lumina albastra sclipind pe la ferestre, da strigoi în toata regula nu!
– Ei, da, sa stii, Tom, ca unde se vad lumini d-alea albastre palpaind din loc în loc, poti sa pui ramasag ca e un strigoi pe-aproape. Asta-i la mintea cocosului. Fiindca stii si tu foarte bine ca numa strigoii umbla cu lumini de-alea!
– Da, asta asa e. Da în tot cazul, strigoii nu umbla ziua, asa ca de ce ne-ar fi noua frica?
– Bine, fie si-asa. Sa sapam si la Casa cu stafii, daca zici tu, da eu crez ca nu facem bine.
Între timp începusera sa coboare dealul. Jos, în mijlocul vaii luminate de luna, Casa cu stafii zacea singuratica. Gard nu mai avea de mult, balariile o napadisera cu totul, acoperindu-i pana si pragul. Hornul i se naruise pe jumatate, ferestrele se cascau, goale, iar un colt al acoperisului se povarnise rau, mai-mai sa atinga pamantul. Baietii o privira catava vreme, asteptandu-se sa vada din clipa în clipa o lumina albastruie fulgerand pe langa vreo fereastra, apoi, vorbind în soapta, cum se cuvenea într-un astfel de ceas si în asemenea loc, o luara mult spre dreapta, pentru a ocoli casa, si se îndreptara spre targ, prin padurile care împodobeau cealalta fata a magurii Cardiff.
Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 26
Aceasta pagina a fost accesata de 639 ori.