Autori > Mark Twain


Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 27



Capitolul 27


A doua zi, baietii au sosit pe la amiaza la copacul uscat; venisera sa-si ia uneltele. Tom abia astepta sa mearga la Casa cu stafii. Huck era ceva mai putin nerabdator. Deodata întreba:
– I-asculta, ma Tom, tu stii ce zi e azi?
Tom însira în minte zilele saptamanii, apoi ridica repede o privire speriata:
– Tii! cum de nu ne-am gandit la asta, ma Huck!
– Nici eu… ca sa vezi, da uite acu, dintr-o data, mi-adusei aminte ca e vineri.
– Ei, comedia dracului! Vezi cum trebuie sa fii mereu cu ochii-n patru, Huck? Daca ne apucam acum, vinerea, de o treaba ca asta, la sigur ca intram în bucluc.
– Oho, si înca ce bucluc! Or fi ele si zile norocoase, da vinerea numa norocoasa nu-i.
– Asta o stie toata lumea; nu esti tu al dintai care-a bagat de seama.
– Da ce, am zis eu asa? Si-apoi nu numai ca-i vineri, da am mai si visat rau azi-noapte, am visat sobolani.
– Ei, taci! Asta-i bucluc curat, Huck. Si se mancau între ei?
– Nu!
– Ei, atuncea-i bine. Daca nu se mancau între ei sobolanii, înseamna doar ca te pandeste vreo belea, da te poti feri. Trebuie sa fim cu mare bagare de seama, si-atunci n-o sa patim nimica. Eu zic sa ne lasam de chestia asta pe ziua de azi, si mai bine sa ne jucam. Huck, tu ai auzit de Robin Hood?
– Nu. Cine-i ala Robin Hood?
– Ehei! A fost unul din ai mai mari barbati care-a existat vreodata în Anglia, si al mai bun dintre toti. A fost un haiduc.
– Iete, ma! Asa ceva mi-ar place si mie. Si pe cine jefuia?
– Numa serifi, si episcopi, si bogatasi, si regi, si de-alde astia. Da la saraci niciodata nu le facea nimic. Tinea cu ei. Totdeauna împartea cu ei, juma-juma.
– Ce om de treaba!
– Te crez! Pai era al mai galanton si mai nobil om care s-a vazut vreodata! Nu mai gasesti în ziua de azi oameni ca el, îti spun eu! C-o mana îl facea praf pe-oricare viteaz din Anglia. Si cand îsi lua arcul lui de chiparos si tragea la tinta, îti nimerea un banut de zece de la un kilometru, de nu stiu cate ori la rand!
– Cum e ala, arc de chiparos?
– Habar n-am. O fi si-ala vrun soi de arc. Si daca nimerea banutu-n margine, se aseza jos si tipa si blestema. Hai sa ne jucam de-a Robin Hood; o sa petrecem împarateste. Te-nvat eu.
– Hai!
Se jucara de-a Robin Hood toata dupa-amiaza, aruncand din cand în cand cate o privire plina de jind spre Casa cu stafii si schimband cate-o parere, cum sa faca si sa dreaga a doua zi, ca sa le mearga bine. Cand soarele coborî spre asfintit, pornira spre casa, luand-o de-a curmezisul printre umbrele lungi ale copacilor, si curand se înfundara în padurile de pe magura Cardiff.
Sambata, îndata dupa-amiaza, baietii erau iar la copacul uscat. Au tras o pipa si au mai taifasuit putin, la umbra; apoi au mai scormonit nitel cu tarnacopul în groapa de randul trecut. Nu prea trageau nadejde sa gaseasca ceva, dar vezi ca Tom spusese ca foarte adesea se întampla ca unii sa se lase pagubasi tocmai cand ajung cu sapatul la o palma de comoara, si-apoi sa vina altii si s-o scoata la iveala dintr-o aruncatura de lopata. Cum nici de data aceasta nu izbutira, îsi luara uneltele la spinare, plecand multumiti ca nu se jucasera cu norocul si ca împlinisera întocmai toate regulile cautatului de comori.
Cand ajunsera la Casa cu stafii, tacerea mormantala ce domnea în preajma-i, sub soarele dogoritor, era atat de stranie si înfioratoare, atat de apasatoare singuratatea si tristetea acelui loc, încat, înspaimantati, sovaira o clipa daca sa intre sau nu. Se furisara pana la usa. Tremurand, aruncara o privire înauntru. Vazura o odaie napadita de buruieni, fara dusumea, cu peretii netencuiti, cu gaurile ferestrelor cascandu-se hade, o vatra de pe vremuri, o scara darapanata; si pretutindeni panze de paianjen prafuite, atarnand în zdrente. Se hotarara sa intre. Paseau binisor si vorbeau în soapta; bataile inimii li se iutisera, ciuleau urechile sa prinda cel mai mic zgomot, muschii le erau încordati, gata de fuga în orice clipa.
Dupa ce se mai obisnuira cu atmosfera, frica li se preschimba în curiozitate.
Cercetara amanuntit locul, admirandu-se oarecum si totodata minunandu-se ca au atata curaj. Acum ar fi vrut sa stie ce era în încaperea de sus, la care ducea scara. Asta însemna sa nu mai poata fugi în caz de primejdie, dar tot laudandu-se, care mai de care, ca nu le e frica, fireste ca pana la urma au aruncat uneltele într-un colt si au urcat scara.
Sus, aceeasi paragina. Într-un ungher, dadura peste un dulap, zidit în perete, promitator de mistere, dar care se vadi înselator. Acum li se urcase curajul nevoie mare si erau siguri de ei. Tocmai se pregateau sa coboare scara si sa se apuce de lucru cand, deodata, Tom facu:
– Sst!
– Ce e? întreba în soapta Huck, îngalbenindu-se de spaima.
– Sst! Colo! Auzi?
– Da! Aoleo!… Am patit-o! Hai sa fugim!
– Taci! Nu misca! Vin drept spre usa.
Baietii se întinsera jos, cu ochii lipiti de niste gauri din scandurile podelei.
Asteptau îngroziti sa vada ce se va întampla.
– S-au oprit… Nu, iar vin. Uite ca intra! Nu mai sufla o vorba! Doamne, ce n-as da sa nu fiu aici!
Intrara doi barbati. Amandoi baietii îsi zisera în gand:
" Asta-i spaniolul ala batran, surd si mut, care-a fost prin targ de vreo doua ori, acu de curand, pe-alalalt nu-l stiu, nu l-am vazut niciodata".
"Alalalt" era un individ zdrentaros, cu parul valvoi si cu o fata respingatoare.
Spaniolul era înfasurat într-o pelerina. Avea favoriti albi, zbarliti, parul lung si alb îi iesea de sub palaria cu marginile late si purta ochelari verzi. Pe cand intrau în odaie, "alalalt" vorbea cu glas scazut. Se asezara pe jos, cu fata spre usa si cu spatele spre
perete; "alalalt" continua sa vorbeasca. Acum nu se mai ferea si cuvintele lui se desluseau mai limpede.
– Nu, m-am gandit destul de bine si nu-mi place. E primejdios.
– Primejdios! bombani, spre marea mirare a baietilor, spaniolul "surdo-mut". Curca plouata!
Auzind glasul acesta, baietii ramasera cu gura cascata si începura sa tremure. Era glasul lui Joe Indianul! Catva timp nu se mai auzi nimic. Apoi Joe spuse:
– Ce poate fi mai primejdios ca dincolo, randu trecut? Ei, si-uite ca nu s-a-ntamplat nimic!
– Aia-i alta socoteala. Tocma hat-departe de apa si nici o casa-mprejur! N-o sa afle niciodata nimeni c-am încercat, de vreme ce n-am reusit.
– Ei, si-apoi ce e mai primejdios decat sa venim aci ziua-n amiaza mare? Oricine ne-ar vedea ne-ar lua la ochi.
– Stiu foarte bine. Da vezi ca nu era alt loc mai la îndemana, dupa ce o
scrantiram dincolo. Vreau s-o sterg din sandramaua asta. Si ieri am vrut, da nu puteam sa ne miscam de-aici din pricina dracilor alora de baieti care se jucau colo sus pe deal, tocma în fata casii.
"Dracii de baieti" începura sa tremure cand auzira vorbele astea si se gandeau ce noroc avusesera sa-si aduca aminte ca era vineri si ca trebuie sa mai astepte o zi. Ce bine ar fi fost sa mai fi asteptat un an!
Cei doi barbati scoasera niste merinde si se apucara sa manance. Dupa o tacere lunga si îngandurata, Joe Indianul zise:
— Asculta aici, baiete, tu sa te duci înapoi la locu tau, în susul apei si s-astepti acolo pana-ti dau de veste. Eu, fie ce-o fi, mai dau o data o raita prin targu asta, sa vaz cam ce e de facut. Treaba aia "primejdioasa" o facem dupa ce mai miros eu cum stau lucrurile, si cand oi vedea ca-mi vine la socoteala! Si-apoi pe-aci ti-e drumu! O luam catre Texas! Sa vezi c-o scoatem noi la cap!
Amandoi pareau multumiti. Începura sa caste. Joe Indianul spuse:
– Mor de somn! Acum e randul tau sa stai de veghe.
Se ghemui printre buruieni si începu sa sforaie. Celalalt îl ghionti o data, de doua ori, pana înceta. Nu trecu mult si începu si cel de straja sa motaie; capul îi pica tot mai jos; peste putin sforaiau amandoi.
Baietii scoasera un suspin lung de usurare. Tom sopti:
– Acu-i momentu, hai!
Huck raspunse:
– Nu pot… mor daca s-or destepta!
Tom îi dadea ghes, Huck sovaia. În cele din urma Tom se scula binisor, cu
bagare de seama, si porni singur. Dar la primul pas pe care-l facu, podeaua subreda scoase un scartait atat de îngrozitor, încat baiatul se lasa iar jos, pe jumatate mort de spaima. Nu mai încerca a doua oara. Ramasera amandoi întinsi la pamant, numarand timp de o vesnicie minutele care se tarau cu încetineala. În sfarsit bagara de seama, bucurosi, ca soarele asfintea.
Deodata, una dintre sforaieli înceta. Joe Indianul se ridica în capul oaselor, holba ochii împrejur, zambi înciudat vazandu-l pe celalalt cum dormea cu capul pe genunchi, apoi îl trezi, lovindu-l cu piciorul:
– Hei, halal de-asa paznic! Noroc ca nu s-a îmtamplat nimic!
– Aoleo! Da ce, am adormit?
– Cam asa ceva. Hai, ma, ca se cam apropie timpu s-o luam din loc. Ce facem cu banutii care-i mai avem?
– Nu stiu. Eu zic sa-i lasam aci, ca si-alta data. Ce sa-i mai caram cu noi pana nu plecam în Sud ? Sase sute si cinci zeci de arginti e nitica greutate.
– Bine, fie si-asa, nu-i mare lucru sa mai venim o data pan-aci.
– Sigur, da eu as spune sa venim noaptea, cum veneam si-alta data, e mai bine.
– Da, dar asculta aci: cine stie cat poate sa treaca pana apuc sa termin daravela aia, mai stii ce se-ntampla? Si locul asta nu e prea sigur. Hai mai bine sa-i îngropam, sa-i îngropam cum se cade.
– Buna idee! încuviinta celalalt si se îndrepta spre coltul opus al camerei.
Ingenunche si, ridicand o piatra din dosul vetrei, scoase un saculet care zornaia placut.
Numara din el vreo douazeci-treizeci de dolari pentru sine si tot atata pentru Joe Indianul, caruia îi întinse apoi sacul. Joe îngenunchease între timp în colt si sapa de zor cu pumnalul.
Într-o clipa, baietii uitara de spaima si de toate grijile. Cu ochi lacomi, urmareau fiece miscare. Ce noroc nemaipomenit! Întrecea orice închipuire! Sase sute de dolari erau destul ca sa îmbogateasca si sase baieti! Acum puteau cauta comori în cele mai bune conditii, fara sa-si bata capul unde sa sape, mai mare placerea! Îsi dadeau mereu coate, cu talc, vrand parca sa-si spuna:"Ei, acu nu-ti pare bine ca suntem aci?"
Cutitul lui Joe izbi în ceva tare.
– Ia vino-ncoa! striga el.
– Ce e? îl întreba celalalt.
– O scandura aproape putreda… Ba nu, mi se pare ca-i o lada. Hai si da-mi o mana de ajutor, sa vedem ce e cu ea. Las ca nu mai e nevoie, am gaurit-o.
Varî mana înauntru si o scoase degraba:
– Ma omule, sunt bani!
Cei doi cercetara pumnul de monede. Aur! Sus, baietii erau la fel de tulburati ca si ei, si la fel de încantati. Complicele lui Joe zise:
– Hai sa nu pierdem vremea. E o rabla de tarnacop printre buruieni, colo-n coltul din dreptu vetrei, l-am vazut adineauri.
Dete fuga si aduse tarnacopul si lopata baietilor. Joe Indianul lua tarnacopul, îl cerceta încruntat, mormai ceva si începu sa sape.
În curand lada fu dezgropata. Nu era prea mare; era ferecata cu cercuri de fier si parea sa fi fost foarte trainica înainte de a o fi macinat anii. Catava vreme cei doi barbati ramasera neclintiti, sorbind din ochi comoara, prea fericiti ca sa poata scoate o vorba.
– Ma, frate-miu, aicea sunt mii de dolari, zise în sfarsit Joe Indianul.
– Tot auzeam eu ca banda lui Murrel se aciuiase pe-aci într-o vara, spuse
strainul.
– Stiu, spuse Joe, si, dupa cum vezi, se pare ca n-a fost minciuna.
– Ei, acu poti sa te lasi pagubas de chestia ailalta.
Joe Indianul se încrunta:
– Nu ma cunosti. Sau nu întelegi cum sta chestia. Acolo vorba de jaf, e vorba de razbunare! Si ochii îi sclipira cu rautate. O sa trebuiasca sa-mi ajuti. Cand terminam, plecam în Texas. Acu du-te acasa la nevasta si copii si-asteapta pana-ti dau de stire.
– Bine, daca asa vrei. Si cu asta ce facem? O îngropam iar?
– Da. (Bucurie nemarginita sus.) Ba nu! Pe marele Sachem ca nu! (Mare
deznadejde sus.) Era sa uit. Tarnacopu asta avea pamant proaspat pe el! (Baietii sa lesine de spaima.) Ce cauta aci un tarnacop si o lopata? Ce cauta aci, cu pamant proaspat pe el? Cine le-a adus aci, si unde-s ai de le-au adus? Ai auzit sau ai vazut tu pe careva?… Ce? S-o îngropam iar si sa vie aia sa vaza ca s-a lucrat aci? Nici gand, nici gand! O ducem în barlogul meu.
– Sigur c-asa! Cum de nu ne-am gandit mai nainte? Vrei sa zici la numaru unu?
– Nu, la numarul doi, sub cruce. Locul alalalt nu-i bun, e prea la-ndemana.
– Foarte bine. Începe sa se-ntunece. Nu mai e mult si putem pleca.
Joe Indianul se scula si trecu de la o fereastra la alta, privind cu bagare de seama afara. Peste putin spuse iar:
– Cine sa fi adus sculele alea-ncoa ? Crezi ca s-ar putea sa fie cineva sus?
Baietilor li se taie rasuflarea. Joe Indianul puse mana pe pumnal, statu locului o clipa, sovaind, apoi se îndrepta spre scara. Baietii îsi adusera aminte de dulapul din perete, dar nu mai aveau pic de vlaga în ei. Pasii se apropiau scartaind pe scari.
Incordarea cumplita a acelei clipe trezi energia paralizata a copiilor. Erau gata sa se repeada spre dulap, cand auzira trosnind treptele putrede si Joe Indianul ateriza printre ramasitele scarii sfaramate. Se ridica cu chiu cu vai, blestemand. Tovarasul lui zise:
– Ce rost are? Daca e careva sus, n-are decat sa stea acolo, ce ne pasa noua? Daca are chef sa sara jos acu si sa dea de bucluc, n-are decat. Pana într-un sfert de ceas se-ntuneca de-a binelea, sa pofteasca sa se ia dupa noi, daca le da mana; eu unul n-am nimica-mpotriva. Eu zic ca cine-a zvarlit astea acilea ne-o fi vazut si ne-o fi luat drept strigoi ori asa ceva. Fac prinsoare ca mai fug si-acu de le sfaraie calcaiele.
Joe mai bombani catva timp, apoi recunoscu si el ca e mai cuminte sa pregateasca totul de plecare, cat mai era un pic de lumina. Peste putin, se furisau amandoi din casa, prin întunericul tot mai adanc, si se îndreptau spre rau, cu lada lor pretioasa.
În sfarsit, Tom si Huck putura sa se ridice. Erau sleiti de puteri, dar parca li se luase o piatra de pe inima. Prin crapaturile dintre barnele casei se uitau dupa cei doi banditi. Sa se ia dupa ei? Nici prin gand nu le trecea!… Au fost multumiti s-ajunga jos fara sa-si franga gatul si s-o ia cat mai degraba peste deal catre targ. Nu vorbeau mult, prea le era ciuda pe ei însisi. Ciuda pe ghinionul care-i facuse sa aduca în casa lopata si tarnacopul. De n-ar fi fost ele, Joe Indianul nici gand sa fi banuit ceva! Ar fi ascuns acolo argintul si aurul, la adapost, pana îsi potolea setea de razbunare si mai tarziu ar fi avut nenorocul sa descopere ca banii se topisera. Grozav, afurisit ghinion, s-aduca ei uneltele acolo! Se hotarara sa pandeasca pe asa-zisul spaniol cand va veni în targ sa iscodeasca în ce chip îsi putea împlini razbunarea, si-apoi sa se ia dupa el la "numarul doi", oriunde ar fi sa fie. Dar, deodata, un gand îngrozitor încolti în mintea lui Tom:
– Razbunare?… Huck, te pomenesti ca de noi e vorba?
– Fugi de-acolo! raspunse Huck, simtind ca-i vine sa lesine.
Au discutat banuiala asta din toate punctele de vedere, iar dupa ce au intrat în targ, au cazut de acord sa creada ca poate Joe se gandea la altcineva, sau barem numai la Tom, ca doar numai Tom depusese marturie împotriva lui!
Slaba mangaiere pentru Tom, sa se stie singur în primejdie!
"- Sa mai fi avut un tovaras, ar fi fost cu mult mai bine!" gandea el.




Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 27


Aceasta pagina a fost accesata de 732 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio