Autori > Mark Twain
Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 30
Capitolul 30
Vineri, de cum se scula, Tom auzi o veste îmbucuratoare: cu o seara înainte, familia judecatorului Thatcher se înapoiase în oras. Joe Indianul si comoara trecura pentru moment pe planul al doilea. Mai presus de toate îl interesa acum Becky. S-au întalnit si-au petrecut grozav, jucandu-se de-a "hotul si detectivul" si de-a "uliul si porumbeii", cu un card de colegi. Ziua se încheie cu un fapt deosebit de îmbucurator.
Becky o sacaise pe maica-sa, rugand-o sa fixeze pentru ziua urmatoare serbarea în aer liber, de mult fagaduita si mereu amanata, si doamna Thatcher se învoi. Bucuria fetitei era fara margini, a lui Tom deopotriva. Înca înainte de înserat, se trimisera invitatiile si îndata îi cuprinse pe copiii targului febra pregatirilor si a nerabdarii. Abia asteptau desfatarile zilei urmatoare. Tom era atat de agitat, încat nu i-a fost greu sa ramana treaz pana la o ora destul de tarzie; nadajduia sa auda mieunatul lui Huck si sa puna mana pe comoara, ca sa poata a doua zi s-o uluiasca pe Becky si pe oaspetii ei. Ramase însa dezamagit; nici un semnal nu se auzi în acea noapte.
În sfarsit sosi si dimineata. Pe la ceasurile zece-unsprezece, o ceata voioasa si zburdalnica se stransese în casa judelui Thatcher si totul era pregatit pentru plecare.
Varstnicii n-aveau obiceiul sa ia parte la asemenea excursii, pentru ca cei mici sa se simta în largul lor. Se socotea ca sunt în maini bune, sub paza catorva fete de vreo optsprezece ani si a catorva tineri de douazeci si trei. Pentru aceasta excursie fusese închiriat vaporasul de curse. Purtand cu totii cosuri cu merinde, iesira curand pe ulita mare, în alai voios. Pe Sid îl durea stomacul si trebuise sa renunte la petrecere; Mary ramasese si ea acasa, ca sa-i tina de urat. În clipa plecarii, doamna Thatcher îi spuse lui Becky:
– Sigur ca o sa te-ntorci tarziu, draga mea. Poate c-ar fi mai bine sa ramai peste noapte la vreo fata care locuieste în apropierea debarcaderului.
– O sa raman la Suzy Harper, mamico.
– Bine. Ai grija sa te porti cum trebuie si sa nu superi pe nimeni.
Peste putin, pe cand se îndreptau spre debarcader, Tom avu o idee:
– Auzi, Becky, îti spun eu ce facem. Decat sa mergem deseara la Suzy Harper, mai bine suim dealul si ramanem la vaduva Douglas. Sigur c-o sa aiba înghetata! În fiecare zi are cu toptanul. Si sa vezi ce-o sa se mai bucure ca venim la ea.
– Vai, ce dragut o sa fie!
Dar apoi Becky se gandi o clipa si zise:
– Da mamica ce-o sa spuna oare ?
– N-are cum sa afle.
Fata se mai gandi un pic, apoi zise cu sovaiala:
– Cred ca nu e bine sa fac asa… dar…
– Dar ce? De vreme ce maica-ta n-o sa afle, unde vezi raul? Ea nu vrea decat sa te stie în maini bune. Ma prind ca ti-ar fi spus chiar ea sa te duci acolo, daca-i dadea prin gand. Sunt sigur.
Buna primire care o facea vaduva Douglas oaspetilor ei era vestita si o ispitea pe Becky. Mai adaugandu-se la aceasta si vorbele lui Tom, ea îsi birui sovaiala. Hotarara sa nu spuna nimanui nimic despre planurile lor.
Deodata lui Tom îi dete prin gand ca s-ar putea ca tocmai ta noaptea aceea sa vina Huck sa dea semnalul. Îi cam scazu însufletirea. Totusi nu se putu hotarî sa-si calce pe inima si sa renunte la petrecerea din casa vaduvei. Si de ce-ar renunta? chibzui el; de vreme ce semnalul nu fusese dat în noaptea trecuta, ce motive avea sa creada ca va fi dat tocmai în noaptea asta? Desfatarile sigure ale serii de dupa excursie atarnara mai greu în cumpana decat comoara îndoielnica si, ca orice copil, se hotarî sa dea urmare pornirii mai puternice si sa nu se mai gandeasca în ziua aceea la lada cu bani.
Cinci kilometri mai la vale de targ, vaporasul opri la gura unei vai împadurite si acosta. Roiul de copii coborî si, peste putin, adancurile padurii si culmile stancoase rasunau de chiote si de hohote de ras.
Dupa ce s-au zbenguit si s-au obosit în fel si chip, hoinarii se întoarsera în cele din urma la tabara, cu o pofta de mancare strasnica si se napustira asupra bunatatilor.
Dupa ospat s-au tolanit sa se odihneasca si au mai stat la taifas, în umbra stejarilor stufosi. Curand cineva striga:
– Cine vrea sa mearga la pestera?
Toata lumea voia. Se scoasera pachete cu lumanari si îndata începura cu totii sa se catere de zor pe deal. Gura pesterii era destul de sus pe coasta, o deschizatura în forma literei A. Poarta masiva de stejar sta nezavorata. Cum intrai, dadeai de-o încapere mica, racoroasa ca o ghetarie, înzestrata de natura cu pereti masivi de calcar, umeziti, ca de roua, de-o naduseala rece. Era romantic si misterios sa stai în acel întuneric si sa privesti spre poienile verzi din vale, scaldate în soare stralucitor. Dar curand emotia se risipi si reîncepu zbenguiala. De cum tasnea flacara unei lumanari, toata lumea tabara asupra celui care o aprinsese; urma o lupta si o viteaza împotrivire. Lumanarea era degraba aruncata jos sau stinsa. Radeau cu hohote si iarasi se fugareau. Toate au însa un sfarsit. În curand alaiul cobora în sir panta repede a galeriei principale. Luminile tremuratoare dezvaluiau tulbure peretii mareti de piatra, aproape pana în punctul unde se uneau, boltindu-se la douazeci de metri înaltime. Aceasta galerie principala nu era mai lata de doi-trei metri. La cativa pasi una de alta, se deschideau de fiece parte mereu alte galerii înalte si mai înguste înca. Pestera lui McDougal nu era decat un vast labirint de carari întortocheate, care se întalneau, iarasi se desparteau si nu duceau nicaieri. Se spunea ca ai fi putut umbla zile si nopti prin valmasagul ei încalcit de crapaturi si prapastii, fara sa-i dai de capat, si ca ai fi putut coborî si tot coborî si te-ai fi putut afunda pana în maruntaiele pamantului, întalnind mereu aceeasi priveliste, labirint dupa labirint, fara de sfarsit. Nu era nimeni care sa cunoasca toata pestera. Era ceva cu neputinta; cei mai multi dintre tineri cunosteau, ce-i drept, o parte din ea, dar nimeni nu s-ar fi încumetat sa se aventureze dincolo de partea cunoscuta. Tom Sawyer cunostea si el pestera ca toti ceilalti.
Alaiul merse vreun kilometru de-a lungul galeriei principale; apoi se desprinsera palcuri si perechi si începura sa se abata pe cararile laturalnice, sa alerge de-a lungul coridoarelor întunecoase si sa se sperie unii pe altii, în locurile unde coridoarele se întalneau. Grupurile puteau merge astfel pe carari osebite timp de o jumatate de ora, fara sa treaca de zona cunoscuta.
Curand cei razleti se înapoiara, grup dupa grup, la gura pesterii, gafaind de oboseala, veseli nevoie mare, azgaliti de sus pana jos cu seu de lumanare, manjiti cu lut si încantati de felul cum îsi petrecusera ziua. Cand au vazut ca afara aproape ca se lasase noaptea, s-au minunat; nici nu bagasera de seama cand trecuse timpul. De jumatate de ora suna clopotelul adunarea. Aceasta încheiere a ispravilor zilei era romantica si prin urmare satisfacatoare. Cand vaporasul, cu încarcatura lui zglobie, se departa de tarm, nimeni, în afara de capitanul vasului, nu regreta timpul pierdut.
Huck se si înfiintase la panda, cand luminile vaporasului trecura sclipind pe langa debarcader. Nu auzi nici un zgomot pe punte, caci micii calatori erau potoliti si tacuti, cum sunt mai totdeauna cei obositi. Huck se întreba mirat ce vas putea sa fie si de ce oare nu se oprise în fata debarcaderului, apoi îsi lua gandul de la vaporas si-si concentra toata atentia asupra misiunii sale. Noaptea era tot mai înnorata si întunecoasa.
Se facu ora zece. Orice zgomot de care si trasuri înceta, luminile împrastiate începeau a clipi si a se stinge; trecatorii întarziati se faceau nevazuti, intrau prin case. În curand targusorul se cufunda în somn tihnit si numai Huck ramase de veghe, singur cu linistea noptii si cu nalucirile lui. Se facu ora unsprezece si se stinsera si luminile hanului.
Acum era bezna pretutindeni. Huck astepta iarasi vreme îndelungata si obositoare. Nu se întampla nimic. Hotararea care-l manase într-acolo începea sa se clatine. La ce bun? Avea oare vreo noima ceea ce facea? Dar daca n-avea? Nu era mai bine sa se lase pagubas si sa se duca sa se culce?
Un zgomot îi atrase atentia. Într-o clipa fu numai ochi si urechi. Usa din fundatura se închise încetisor. Huck sari în coltul depozitului de caramida. În clipa urmatoare, doi barbati trecura repede pe langa el; unul din ei parea ca tine ceva sub brat.
Trebuie sa fie ladita! Va sa zica se pregatesc sa schimbe locul comorii! La ce bun sa-l mai cheme pe Tom acum? Ar fi o prostie. Banditii s-ar departa cu ladita si nu i-ar mai gasi. Nu, mai bine sa se tina scai de ei si sa vada unde merg; pe întuneric n-aveau sa-l dibuie. Tot chibzuind asa în sinea lui, iesi din ascunzatoare, si, descult, se furisa ca o pisica pe urmele celor doi, lasandu-i sa se departeze atata cat sa nu-i piarda din ochi.
Banditii o luara în sus, pe ulita de langa rau, strabatura trei strazi, iar la raspantia urmatoare apucara la stanga. De aci, mersera drept înainte, pana ajunsera la cararea ce suia spre magura Cardiff. O luara pe carare. Trecura pe langa casa batranului Gal, asezata cam la jumatatea drumului spre culme. Nici nu se gandira sa se opreasca. Suira înainte. "Aha, gandi Huck, sa stii ca îngroapa comoara în cariera veche de piatra." Dar nici la cariera nu se oprira. Trecura mai departe, catre varf. Pe cararea cu tufisuri înalte de sumac s-au cufundat în umbra si de aci încolo nu s-au mai vazut. Huck se apropie; acum putea micsora distanta, caci cu greu ar fi putut fi zarit. Merse catva timp mai repejor, apoi iar încetini pasul, temandu-se ca prea se apropiase. Mai merse o bucata, apoi se opri si ciuli urechea; nimic, nici un zgomot, doar bataile inimii lui i se parea ca le aude. Un tipat de cucuvaie veni de peste deal, cobind a rau. Pasi nu se mai auzeau deloc. Doamne Dumnezeule, oare totul fusese în zadar? Cat pe ce sa sara în laturi ca muscat de sarpe, cand auzi un barbat dregandu-si glasul, la un metru de el. Îi zvacni inima din loc si i se puse un nod în gat; îl înghiti si se sili sa ramana linistit locului.
Tremura din tot trupul, ca scuturat de friguri si i se taiasera picioarele de se temea sa nu cada. Stia unde se afla. Stia ca e la cinci pasi de parleazul care ducea în curtea vaduvei Douglas. "Foarte bine, gandi, n-au decat s-o ascunda aicea, n-o sa fie greu de gasit."
Acum se auzi încet, foarte încet, glasul lui Joe Indianul:
– Lua-o-ar dracul, te pomenesti c-are mosafiri, e lumina la ora asta!
– Eu nu vaz nici o lumina.
Asta era vocea strainului, strainul din Casa cu stafii. Lui Huck îi trecu un fior rece prin inima. Va sa zica asta era “razbunarea"! Vru s-o ia la fuga. Apoi îsi aminti ca vaduva Douglas se purtase de multe ori bine cu el. Si poate ca ticalosii astia voiau s-o ucida. Ar fi dorit sa aiba curaj sa-i dea de veste; dar stia bine ca nu va îndrazni; banditii ar fi putut sa se ia dupa el si sa-l prinda. Toate astea si înca altele îi trecura prin gand în clipa care se scurse între vorbele strainului si raspunsul lui Joe Indianul.
– Nu vezi, ca-ti sta tufisul în fata. Da-te mai asa, acuma vezi?
– Da. Se vede ca are mosafiri. Mai bine lasa-te pagubas.
– Sa ma las pagubas, tocmai acu cand am de gand sa plec de-aci pentru
totdeauna?! Sa ma las pagubas, cand s-ar putea sa nu mai am niciodata un prilej ca asta?! Îti mai spun o data, si sa-ti intre bine-n cap ce-ti spui: nu-mi pasa de banetul si de boarfele ei… N-ai decat sa iei tu tot. Dar barbatu-su a fost hain cu mine; de multe ori mi-a facut rau. Mai întai de toate, el a fost judecatorul care m-a bagat la gherla pentru vagabondaj. Si nu s-a multumit cu atata. Asta nu-i nici a mia parte din ce mi-a facut! A pus sa ma bata cu biciul, auzi, sa ma bata cu biciul în fata închisorii, ca pe-un negru! În fata targului întreg care venise sa caste gura! Sa ma bata cu biciul, întelegi? Mi-a scapat, a murit înainte sa ma pot razbuna. Da las c-o sa-mi plateasca ea pentru el!
– Ma, sa n-o omori! Nu fa una ca asta!
– S-o omor? Cine-a spus ca vreau s-o omor? L-as omorî pe el, dac-ar fi aici, da pe ea nu. Cand vrei sa te razbuni pe-o femeie n-o omori, as—o slutesti. Da, îi crapi narile, îi crestezi urechile, ca unei scroafe!
– Doamne, da asta-i…
– Nu-ti mai da tu cu parerea, tine-ti parerile pentru tine! O sa-ti prinza mai bine! O leg de pat. Daca-o sangera din cale afara si-o muri, n-o sa fie vina mea. Eu unul stiu ca n-o s-o jelesc. Si tu, baiete, sa faci bine sa m-ajuti—mi-esti dator! Si-apoi de-aia ai venit… s-ar putea sa nu pot sa duc singur la capat treaba asta. Daca dai înapoi, te omor!
Ma-ntelegi? Si daca e vorba sa te omor pe tine, o omor si pe ea — si atunci fac prinsoare ca nici dracu n-o sa mai descurce cine-i faptasul.
– Bine, daca trebuie neaparat s-o facem si pe-asta—atunci, hai sa-i dam drumul! Cu cat om termina mai degraba, cu atat mai bine! Decat sa stau sa tremur aici…
– Acum s-o facem? Cand e lume acolo? Ce tot vorbesti, ma? Stii ca-ncepi sa ma bagi la banuieli?… Nu, baiatule, o s-asteptam pana se sting luminile, nu e nici o graba.
Huck presimti ca o sa urmeze o tacere mai înspaimantatoare ca toate vorbele auzite din gura ucigasilor. Tinandu-si rasuflarea, începu sa paseasca de-a-ndaratelea: ridica un picior, cu nespusa luare-aminte, si, dupa ce se legana primejdios cand într-o parte, cand în cealalta, gata-gata sa se pravaleasca, îl înfipse în pamant cu mare bagare de seama. Mai facu un pas îndarat, cu aceeasi luare-aminte si cu aceleasi riscuri, apoi înca unul si înca unul, cand o creanga îi trosni sub picior. Îsi opri rasuflarea, ciuli urechea… Nimic, tacere desavarsita. Rasufla nespus de usurat. La adapostul tufisurilor de sumac, se întoarse cu fata la carare, cu prudenta cu care manevreaza pilotul virajul unui vapor, apoi pasi înainte, repede, dar cu bagare de seama. Cand ajunse în dreptul carierei de piatra, se simti în siguranta si o rupse la fuga. Goni spre vale, pana la casa Galului; acolo batu cu putere în usa. Nu trecu mult si la geam se ivi batranul, apoi namilele lui de feciori, doi flacai vanjosi.
– Ce e taraboiul asta? Cine bate? Ce vrei?
– Dati-mi drumu repede! Va spui tot.
– Bine, da spune întai cine esti!
– Huckleberry Finn. Iute, dati-mi drumul!
– Nu mai spune! Huckleberry Finn! Asta nu-i un nume care sa deschida multe usi, dupa cate stiu; dar, haide, dati-i drumu baieti, sa vedem ce vrea.
– Va rog… va rog sa nu spuneti niciodata ca eu v-am spus! fura cele dintai vorbe ale lui Huck, cand intra. Va rog sa nu ma spuneti— m-ar omorî la sigur. Dar vaduva s-a purtat bine cu mine deseori, si o sa spun, o sa va spun — dar numai daca fagaduiti ca n-o sa ma dati niciodata în vileag.
– Ei dracie, asta are ceva de spus— se vede cat de colo! zise batranul mirat. Hai baiete, zi, ca n-o sa te dea în vileag nimeni dintre noi.
Trei minute mai tarziu, batranul si fiii lui, bine înarmati, erau pe culmea dealului si intrau pe cararea cu sumac, tinand armele în maini si pasind tiptil. Huck nu-i însoti mai departe. Se ascunse îndaratul unui pietroi mare si trase cu urechea. Întai fu tacere lunga, înfricosatoare, apoi izbucnira deodata detunaturi de arme si un strigat. Huck n-a mai asteptat alte amanunte.
A sarit în laturi si a luat-o la goana spre vale, cat îl tineau picioarele.
Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 30
Aceasta pagina a fost accesata de 782 ori.