Autori > Mark Twain
Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 31
Capitolul 31
Duminica, pana a nu miji zorile, Huck urca bajbaind dealul si batu încetisor la usa Galului. Cei dinauntru dormeau iepureste, atat erau de tulburati de întamplarile noptii. Nici nu apuca bine sa bata Huck si cineva întreba de la o fereastra:
– Cine e?
Huck raspunse cu glas sfios:
– Va rog, dati-mi drumul înauntru. Sunt tot eu, Huck Finn.
– Ei, asta-i un nume caruia de-acum îi deschidem bucurosi usa, la orice ora. Bine-ai venit, baiete!
Ciudate vorbe pentru urechile micului vagabond, cele mai placute pe care le auzi vreodata. Mai ales cele din urma—nu-si amintea sa i se mai fi spus candva.
Usa se deschise degraba si Huck intra. Fu poftit sa sada, apoi batranul si cei doi vlajgani se îmbracara la iuteala.
– Ei, acu, baietas, cred ca ti-e a manca; noi tocmai ne gandeam sa pregatim o gustarica… Ai picat bine. Pana se lumineaza de ziua o sa fie gata ceva fierbinte, colo, sa-ti mearga la inima. Eu si cu baietii trageam nadejde c-o sa vii sa mai peste noapte la noi.
– Nu mai puteam de frica, raspunse Huck, si am fugit. Am tulit-o cand s-au pornit împuscaturile si nu m-am mai oprit… cinci kilometri am tot fugit. Acum venii sa vaz cum a fost, si am venit pan-a nu se lumina de ziua, finca nu vrui sa mai dau ochii cu diavolii aia, nici morti…
– Adevarat, baiete, ti se cunoaste pe fata c-ai avut o noapte rea, dar las ca avem noi pe-aci un pat pentru tine; dupa ce mananci, sa te culci si sa tragi un pui de somn. Nu, baietas, nu i-am omorat — ne pare destul de rau. Uite cum a fost: stiam unde putem pune mana pe ei, din cate ne spusesesi mataluta, asa ca ne-am furisat tiptil, pe cararea cu sumac, pan-am ajuns cam la vreo cinci pasi de ei; era un întuneric pe cararea ceea, sa-ti bagi degetele în ochi. Tocmai atunci nu-s cum naiba, simt ca-mi vine sa stranut! Auzi, ghinionul dracului! Am încercat eu sa ma tin, degeaba, n-a fost chip, a trebuit sa-i dau
drumul. Eu eram în cap, cu pistolul ridicat. Cand au auzit stranutul, ticalosii au dat repede sa iasa din carare. Eu strig: "Foc, baieti!" si trag de zor spre locul de unde venea fosnetul. Baietii la fel. Dar nemernicii au zbughit-o cat ai clipi din ochi. Noi, dupa ei, la vale prin padure. Nu cred sa-i fi nimerit. Au tras si ei la început cate-un foc, dar gloantele au vajait pe langa noi, fara sa ne atinga. Cand nu li s-au mai auzit pasii, ne-am lasat pagubasi, nu i-am mai fugarit, ci am coborat la vale, de i-am pus pe roate pe ai de la politie. Au înjghebat o potera si-au plecat sa pazeasca malul apei si, cum s-o crapa de ziua, seriful cu alta ceata încep sa cutreiere padurea. Baietii mei au sa porneasca acum si ei, sa-i însoteasca. Ar fi bine dac-am sti cum aratau banditii; ne-ar fi de mare folos. Dar tu, copile, n-aveai cum sa vezi asa ceva pe-ntuneric, asa-i?
– Ba da, i-am vazut devale în targ, cand m-am luat dupa ei.
– Strasnic! Spune-ne repede cum erau; spune-ne baiatule!
– Unu-i Spaniolul ala batran, surdo-mutu, care a fost pe-aci de vreo doua ori, si alalalt, unu c-o mutra de om de nimic, zbanghiu asa, si zdrentaros.
– Ajunge, fatul meu, acuma-i stim! Am dat într-o zi de ei în padure, în dosul caselor vaduvei, si cum ne-au zarit, au si tulit-o, hoteste. Hai, baieti, si duceti-va de-i spuneti serifului, ca de mancat o sa mancati maine dimineata!
Feciorii Galului pornira îndata… Pe cand ieseau din odaie, Huck sari de pe scaun, strigand:
– Va rog, va rog… nu spuneti la nimeni ca eu sunt al de i-am dat de gol! Va rog din suflet!
– Bine, copile, daca asa vrei tu, dar lumea ar trebui sa stie ca tu ai facut fapta asta buna.
– Ba nu, nu! Va rog, nu cumva sa spuneti!
Dupa plecarea flacailor, batranul Gal zise:
– N-au sa spuna nimanui. Si nici eu. Dar de ce nu vrei tu sa se stie?
Huck marturisi doar ca stia înca prea multe despre unul din oamenii aceia si ca nu voia, pentru nimic în lume, sa afle banditul ca stia ceva despre el, fiindca atunci cu siguranta ca l-ar omorî.
Batranul fagadui înca o data sa-i pastreze taina, si apoi spuse:
– Dar ce te-a facut sa-i urmaresti pe talharii aia, baiete? Ti s-au parut deocheati?
Huck tacu un timp, ticluind un raspuns cat mai prudent, apoi raspunse:
– De, stiti si dumneavoastra ca eu nu prea sunt baiat de treaba, cel putin asa spun toti oamenii din targ, si eu, de, zic c-or fi avand dreptate—si cateodata nu se lipeste somnul de mine finca stau si ma gandesc în fel si chip si ma mir cum sa fac sa ma las de rele. Asa si azi-noapte. Nu puteam s-adorm si-atuncea am luat-o pe ulita-n sus, si tot cutreierand-o în lung si-n lat, cand am ajuns la dugheana aia darapanata, unde se vinde caramida, a de langa hanul Temperantii, m-am rizimat de gard, sa stau sa ma mai gandesc nitel la ale mele. Ei, si ce sa vezi, taman atuncea trec aia doi pe langa mine, cu ceva sub brat si tiptil-tiptil… Eu, cand i-am vazut, mi-am închipuit ca e ceva de furat.
Unu din ei fuma, alalalt i-a cerut foc, si-atuncea s-au oprit chiar în dreptu meu si cand le-a luminat tigara fetele, am vazut c-al mare era Spaniolu surdo-mut; l-am cunoscut dupa favoritii albi si dupa peticu la ochi, si alalalt era un nenorocit… mototolit si zdrentaros.
– Cum ai putut sa-i vezi zdrentele la lumina tigarilor? întrebarea asta îl cam fastaci pe Huck.
Dupa o clipa de tacere, raspunse:
– De, nu-s cum se face. Da parca le-am vazut…
– Ei, si-apoi aia au plecat mai departe, si tu…
– M-am luat dupa ei, da… Asa… Vroiam sa vaz ce-nvartesc, prea mergeau
hoteste. Ma tinui dupa ei pan-la parleazu dinspre curtea vaduvii, si acolo am stat în întuneric si-am auzit cum se ruga zdrentarosu de alalalt s-o crute pe vaduva, iar Spaniolul se jura c-o s-o sluteasca, dupa cum va spusei aseara dumnevoastra si baie…
– Pai cum, mutul a spus toate acestea?!
Huck calcase iar în strachini, cum nu se putea mai rau. Se straduise din rasputeri ca batranul sa nu banuiasca deloc cine era Spaniolul, dar cu toata silinta ce si-o daduse, se parea ca limba lui voia cu tot dinadinsul sa-l dea de gol. Încerca în fel si chip sa iasa din încurcatura, dar Galul nu-l slabea din ochi si el o scrantea din ce în ce mai rau. Peste putin, batranul spuse:
– Baiatule, nu-ti fie teama de mine, nu ti-as face cel mai mic rau, pentru nimic în lume. Ba te-as apara , te-as apara din toate puterile. Spaniolul ala nu e surd si nici mut, ai lasat sa-ti scape fara sa vrei, acuma nu mai poti s-o întorci. Tu stii ceva despre Spaniolul ala, ceva care nu vrei sa dai în vileag. Hai, încrede-te în mine, spune-mi ce e, ai încredere, ca n-o sa te bag în bucluc.
Huck arunca o privire în ochii cinstiti ai batranului, apoi se apropie, si-i sopti la ureche:
– Nu e Spaniolul — e Joe Indianul!
Batranul tresari, mai sa sara de pe scaun. Dupa o clipa spuse:
– Acum înteleg! Cand ai vorbit de crestat urechile si de taiat nasul, am crezut ca mai pui tu de la tine, ca sa înfloresti povestea. Dar daca-i vorba de Joe, asta e-n stare de orice!
În timp ce mancau, vorba nu conteni. Batranul povesti ca, înainte de a se duce la culcare, el si baietii facusera rost de un felinar si cercetasera parleazul si împrejurimile, ca sa vada daca nu erau urme de sange. Sange nu vazusera, în schimb pusesera mana pe o boccea mare cu…
– Cu ce?!
Fulgere sa fi fost cuvintele acestea si n-ar fi putut zvacni mai navalnic dintre buzele vinete ale lui Huck. Cu ochii cascati, eu rasuflarea taiata, astepta raspunsul.
Galul tresari, casca si el ochii la copil… trecura trei secunde, cinci, zece, apoi raspunse:
– Cu unelte de spargatori… Dar ce-i cu tine?
Huck se lasa înapoi pe scaun, sufland din greu, dar simtindu-se nespus de usurat si de multumit. Galul se uita tinta la el, cu o privire grava si curioasa:
– Da, unelte de spargatori. Parca ti s-ar fi luat o piatra de pe inima. Dar de ce te-ai speriat asa? Ce credeai c-am gasit?
Huck era la mare stramtoare; ochii batranului staruiau întrebatori asupra-i, ar fi dat orice pentru un raspuns ca lumea… Nu gasea nimic, ochii iscoditori îl sfredeleau tot mai adanc. Îi veni în gand un raspuns, fara de noima; n-avea timp sa-l cumpaneasca, îl rosti la întamplare, din varful buzelor:
– Stiu si eu, poate niscaiva carticele de rugaciune…
Bietul Huck era prea nenorocit ca sa zambeasca, dar batranul fu cuprins de un ras nemaipomenit, ce-i zgaltaia tot trupul, iar cand îsi mai veni în fire, spuse cu lacrimi în ochi, ca un ras ca asta face parale, fiindca îti da sanatate si te scuteste sa mai cheltuiesti bani cu doctorul. Apoi adauga:
– Saracul de tine: tu unul nu prea arati sanatos. Esti galben si frant de oboseala. Nu ti-e bine deloc. Nu-i de mirare ca esti cam aiurit si ca-ti pierzi lesne cumpatul. Dar las c-o sa-ti treaca! Îti vii tu în fire, dupa ce-o sa dormi si-o sa te odihnesti!
Lui Huck îi era necaz ca fusese nerod si ca tradase o asemenea tulburare. Mai ales ca îsi schimbase parerea ca pachetul adus de la han putea fi comoara, de îndata ce auzise convorbirea de langa parleaz. Dar asta era o presupunere, de stiut nu stia sigur.
Asa încat nu-i de mirare ca, auzind povestea boccelei, îsi daduse în petic. Dar daca sta sa se gandeasca, îi parea bine de aceasta întamplare marunta. Acum nu mai avea nici o îndoiala ca bocceaua nu fusese cea cu pricina si, prin urmare, era linistit si chiar foarte bucuros. Totul mergea struna; comoara era asadar tot la numarul doi; banditii aveau sa fie prinsi si închisi chiar în acea zi, iar el si cu Tom puteau sa puna mana pe aur la noapte, fara nici o bataie de cap si fara sa-i mai încurce nimeni.
Tocmai terminasera de mancat, cand se auzi o bataie în usa. Huck cauta în graba o ascunzatoare; nu voia sa fie catusi de putin amestecat în întamplarile recente. Batranul Gal deschise usa mai multor doamne si domni, printre care se afla si vaduva Douglas, si constata cu acest prilej ca grupuri întregi de cetateni urcau dealul, ca sa vada si ei parleazul. Asadar, stirea se raspandise.
Batranul trebui sa le povesteasca musafirilor întamplarile noptii. Vaduva, la randul ei, îsi exprima recunostinta ca fusese salvata.
– Nu mai pomeniti despre asta, doamna. Altcuiva îi sunteti mai îndatorata decat mie si baietilor mei, însa acela nu-mi da voie sa-i spun numele. Fara el, nici prin gand nu ne trecea sa ne ducem acolo.
Bineînteles, vorbele acestea starnira o nedumerire atat de mare încat aproape umbri întamplarea de capetenie. Dar Galul îi lasa pe musafiri sa se perpeleasca de o curiozitate pe care aveau s-o transmita întregului targ, si nu se învoi sa dea în vileag taina. Dupa ce afla toate celelalte amanunte, vaduva spuse:
– Atipisem, citind în pat, si-am dormit dusa, cu toata galagia. De ce n-ati venit sa ma treziti?
– Ne-am zis ca nu face… Nu credeam ca o sa se mai întoarca talharii; îsi lasasera balta si uneltele, si tot… Asa ca, ce rost avea sa va trezesc si sa va bag în sperieti?… Negrii mei au stat toti trei de straja langa casa dumneavoastra pana la ziua. Adineauri s-au întors.
Mai venira si alti oaspeti si istoria fu povestita si raspovestita timp de vreo doua ceasuri.
În timpul vacantei nu se tinea scoala de duminica, dar toata lumea sosi de timpuriu la biserica. Tulburatoarea întamplare fu discutata de-a fir-a-par. Veni vestea ca tot nu se dase de urma ticalosilor. Dupa terminarea predicii, pe cand înainta prin înghesuiala de-a lungul cararii dintre banci, sotia judecatorului Thatcher se nimeri alaturi de doamna Harper.
– Oare Becky a mea are de gand se doarma toata ziua? întreba ea. Banuiam ca o sa fie franta de oboseala.
– Becky a dumitale?
– Da… Si cu o privire speriata: N-a dormit la dumneavoastra azi-noapte?
– As! De unde!
Doamna Thatcher pali si cazu pe o banca. Tocmai atunci trecea prin dreptul lor matusa Polly, sporovaind vioaie cu o prietena.
– Buna ziua, doamna Thatcher. Buna ziua, doamna Harper. Închipuiti-va ca unul din baietii mei, Tom, nu mi-a venit nici pana acum acasa. O fi ramas peste noapte în casa vreuneia dintre dumneavoastra, si-acum i-o fi fost frica sa mai vina la biserica. Ah, ce-am sa-i fac cand oi da ochii cu el!
Doamna Thatcher clatina din cap, sfarsita, palind si mai tare.
– N-a ramas la noi, spuse si doamna Harper, stingherita. Pe fata matusii Polly se asternu o vie îngrijorare.
– Joe Harper, l-ai vazut pe Tom al meu în dimineata asta?
– Cand l-ai vazut ultima oara?
Joe încerca sa-si aminteasca, dar nu prea stia sigur. Oamenii care ieseau din biserica se oprisera locului. Treceau soapte de la unul la altul si pe toate fetele se asternea o neliniste apasatoare. Tulburata, lumea punea întrebari copiilor si tinerilor învatatori care-i însotisera. Toti raspundeau ca n-au bagat de seama daca Tom si Becky
se aflau pe puntea vaporasului, la înapoiere; era întuneric, nu se gandise nimeni sa cerceteze daca lipsea cineva. În cele din urma, unul dintre tineri îsi exprima brusc temerea ca Becky si Tom mai erau înca în pestera! Doamna Thatcher lesina; matusa Polly începu sa se tanguie si sa-si franga mainile.
Vestea îngrijoratoare zbura din gura în gura, din grup în grup, din strada în strada. Cinci minute mai tarziu, clopotele sunau cu deznadejde si tot targul era în picioare. Întamplarii de pe magura Cardiff nu i se mai dete nici o însemnatate, banditii fura dati uitarii. Se înseuau caii, se alcatuiau echipe de vaslasi, cineva daduse fuga la debarcader, dupa vaporas. Nu trecuse nici jumatate de ceas de cand se banuia grozavia si doua sute de barbati goneau spre pestera, care pe sosea, care pe apa.
Toata lunga dupa-amiaza, targusorul paru pustiu si mort. Multe dintre femei se duceau la matusa Polly si la doamna Thatcher, cu vorbe de mangaiere. Mai si plangeau împreuna cu ele si asta le facea înca mai mult bine ca vorbele.
Toata noaptea, nesfarsit de lunga, targusorul statu de veghe, în asteptarea stirilor.
Cand, în cele din urma, se lumina de ziua, singura veste care veni fu: "Mai trimiteti lumanari, si trimiteti si de-ale mancarii". Doamna Thatcher era aproape înnebunita.
Tusa Polly de asemenea. Judecatorul Thatcher trimitea de la pestera solii de nadejde si îmbarbatare, care însa nu izbuteau sa înveseleasca pe nimeni.
Batranul Gal se înapoie acasa în zorii zilei, stropit de sus pana jos cu seu de lumanare, manjit cu lut si frant de oboseala. Îl gasi pe Huck în culcusul unde-l lasase, aiurand, zgaltait de friguri. Medicii erau toti la pestera, asa încat veni sa-l îngrijeasca vaduva Douglas, care-l lua sub obladuirea ei, spunand ca va face pentru el tot ce-i va sta
în putinta, fiindca oricum ar fi fost, bun sau rau, tot al Domnului era, si dintre toate fapturile Domnului, nici una nu se cade sa fie lasata pierzarii. Galul spuse ca Huck avea si parti bune, iar vaduva îi raspunse:
– Puteti fi siguri. E semnul nelipsit al Domnului. Într-un fel sau altul. Domnul înseamna cu semnul Sau fiece faptura ce-i iese din maini.
Înainte de amiaza au început sa se înapoieze în targ cete de oameni istoviti, dar cei mai voinici dintre targoveti continuau sa-i caute pe copii. Tot ce s-a putut afla în targ era ca se cotrobaia prin fiecare ungher si prin fiece crapatura, ca pe unde umblai, prin labirintul de galerii, vedeai în departare lumini lunecand încoace si încolo, si auzeai ecoul gaunos al chiotelor si pocnetelor de pistol rasunand prelung prin boltile întunecate. Departe de locurile pe unde treceau de obicei turistii, se gasise undeva numele " Becky" si" Tom" scris cu fum de lumanare pe peretele stancos si, în apropiere, o panglica manjita cu seu de lumanare. Doamna Thatcher recunoscu plangand panglica si spuse ca era ultima amintire sfanta ce i-a fost dat s-o aiba de la fetita ei si ca-i va fi pe veci cea mai scumpa relicva, deoarece se despartise cea de pe urma de trupul însufletit al copilului, înainte de a-i fi stins ochisorii înspaimantatoarea moarte. Unii povesteau ca la rastimpuri se vedea în pestera cate-un strop îndepartat de lumina; atunci izbucnea îndata un chiuit asurzitor si o ceata de douazeci de oameni pornea de-a lungul galeriei ce rasuna de ecouri. De fiecare data urma însa o dezamagire crunta - nu erau copiii, ci doar luminita vreunuia dintre cautatori.
Trei zile si trei nopti îngrozitoare îsi tarara în sila ceasurile, si targul cazu într-o toropeala fara de nadejde. Nimeni nu avea chef de nimic. Descoperirea întamplatoare, facuta de curand, ca hangiul de la Hanul Temperantei tinea auturi alcoolice, emotiona prea putin opinia publica, desi era un fapt destul de senzational.
Cand frigurile îi dadura un scurt ragaz, Huck, slabit, aduse vorba despre hanuri.
Temandu-se nelamurit de tot ce putea fi mai rau, întreba în cele din urma daca în timpul cat fusese bolnav se gasise ceva la Hanul Temperantei.
– Da, raspunse vaduva.
– Huck sari în capul oaselor ca ars, si o privi cu ochi mari, speriati.
– Ce? Ce s-a gasit?
– Bautura. Si localul a fost închis. Culca-te înapoi, copilule. Vai, ce m-ai speriat!
– Mai spuneti-mi un singur lucru, numai atat, va rog din suflet! Tom Sawyer a fost ala care-a gasit-o?
Pe vaduva o podidi plansul.
– Sst, taci, taci! Ti-am spus ca n-ai voie sa vorbesti. Esti foarte, foarte bolnav.
Va sa zica nu se gasise decat bautura! Sa se fi gasit aurul, ar fi fost un taraboi grozav. Va sa zica era pierduta comoara, pierduta pentru vecie! Dar vaduva oare de ce-o fi plangand ? Ciudat, cum plangea asa tam-nisam!
Gandurile acestea învalmasite si tulburi framantau mintea lui Huck si-l obosira într-atata, încat pana la urma adormi.
Vaduva îsi spuse în sinea ei:
"Uite-l, a adormit, biet copil fara capatai! Întreba daca a gasit-o Tom Sawyer! O, de l-ar gasi cineva pe Tom Sawyer! N-au mai ramas multi care sa aiba putere si nadejde sa-l mai caute!"
Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 31
Aceasta pagina a fost accesata de 766 ori.