Autori > Mark Twain


Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 32



Capitolul 32


Sa vedem acum ce au facut în excursie Tom si Becky. Au umblat împreuna cu ceilalti pe sub boltile întunecoase, privind minunile cunoscute ale pesterii, minuni botezate cu nume destul de pompoase: "Salonul", "Catedrala", "Palatul lui Aladin" si asa mai departe. Apoi începuse joaca de-a v-ati ascunselea, la care au luat parte cu însufletire. În cele din urma, Tom si Becky se cam saturasera de zbenguiala si au pornit la plimbare de-a lungul unei galerii întortocheate. Tineau lumanarile sus, silindu-se sa citeasca paienjenisul încalcit de nume, date, adrese postale si cugetari, zugravite ca o fresca, în fum de lumanare, pe peretii stancosi. Tot hoinarind si flecarind între ei, aproape nici n-au bagat de seama ca ajunsera într-o parte a pesterii, în care peretii nu mai erau mazgaliti. Se iscalira cu fum sub un pervaz de piatra care iesea din perete si mersera înainte. Curand ajunsera într-un loc unde un firicel de apa calcaroasa, picurand peste o treapta, alcatuise de-a lungul erelor o Niagara dantelata si creata, din piatra lucie si nepieritoare.
Ca sa-i faca o bucurie lui Becky, Tom se strecura îndaratul cascadei de piatra si o lumina. Atunci baga de seama ca acea cascada acoperea ca o perdea un fel de scara naturala, foarte abrupta, stransa între pereti îngusti. Îndata îl cuprinse ravna de a o explora. Becky se lasa usor ispitita si pornira în cercetare, dupa ce, mai întai, trasera un semn de fum de lumanare, pentru a se putea calauzi mai tarziu. Umblara orbecaind ba pe un drum, ba pe altul, patrunzand departe, în adancurile tainice ale pesterii. La o rascruce, au mai facut un semn si au luat-o în alta directie, doritori de noutati pe care sa le vesteasca celor ramasi sus. Într-un loc dadura de o vagauna larga, din a carei bolta atarnau o multime de stalactite sclipitoare, mari cat un picior de om. Au dat ocol vagaunii, minunandu-se de atata frumusete, apoi au parasit-o intrand într-unul din numeroasele coridoare ce porneau din ea. Curand au ajuns la un havuz fermecator, al carui bazin era încrustat cu o horbota de gheata, din cristale sclipitoare. Se aflau în mijlocul unei vagauni cu peretii sprijiniti de un mare numar de piloni cu forme fantastice, alcatuiti din îmbinarea unor stalactite si stalagmite mari, ce se formasera de pe urma neîncetatei picurari a apei, de-a lungul veacurilor. Pe bolta vagaunii se stransesera palcuri imense de lilieci, atarnand ciorchine, mii si mii laolalta. Lumina starni jivinele,
care pogorara roind cu sutele, scotand tipete ascutite si napustindu-se furioase spre lumanari. Tom le cunostea obiceiurile si stia care-i primejdia. O lua de mana pe Becky si o zori catre cel mai apropiat coridor, dar ea n-apuca sa iasa din vagauna, cand aripa unui liliac îi stinse lumanarea. Liliecii i-au gonit asa pe copii o buna bucata de drum; dar apucand-o mereu pe alte coridoare ce li se deschideau în fata, au scapat în cele din urma de lighioanele primejdioase. Peste putin, Tom descoperi un lac subteran; nu putea sti cat de mare era, caci malurile lui se pierdeau în negurile pesterii. Ar fi vrut sa-i exploreze marginile, sa vada cat era de întins, dar socoti ca e mai bine ca mai întai sa se aseze putin jos, pentru a se odihni. Pentru întaia oara, tacerea adanca ce domnea în juru-le se lasa pe sufletul lor ca o mana de gheata.
– Nici n-am bagat de seama pana acum, spuse Becky, dar parca ar fi trecut o vesnicie de cand n-am mai auzit glasurile celorlalti.
– Pai, daca stai sa te gandesti, Becky, noi suntem cu mult sub dansii si nici nu stiu unde, la nord, la sud, la est…De-aicea nici nu putem sa-i auzim.
Becky începu sa se îngrijoreze.
– Oare cat e de cand am coborat noi aci jos, Tom. Ar fi bine sa ne înapoiem.
– Da, ai dreptate. N-am face rau.
– Tu stii drumul înapoi, Tom? Mie mi se pare grozav de încalcit.
– Cred ca l-as nimeri. Dar nu uita de lilieci. Daca ne sting amandoua lumanarile, ce ne facem? Sa încercam alt drum sa nu mai dam pe-acolo.
– Bine, dar numai de nu ne-am rataci. Ar fi groaznic!
Copila se cutremura la gandul acesta înspaimantator.
O luara pe un coridor si îl strabatura în tacere, vreme îndelungata, aruncand cate o privire în fiece deschidere noua ce se ivea, ca sa-si dea seama daca mai trecusera cumva pe acolo — dar toate le erau straine. De cate ori cerceta Tom cate o galerie noua, Becky pandea pe fata lui un semn datator de curaj; el însa îi spunea cu voiosie
prefacuta:
– A, e-n regula. Nu e asta drumu, da o sa-l gasim noi numaidecat pe-al bun.
Însa cu fiecare noua dezamagire îi pierea nadejdea si curand începu s-o ia pe coridoare la voia întamplarii, în dorinta desperata de a gasi drumul cel bun. Tot mai spunea: "E-n regula!", dar din pricina spaimei ce-i împovara inima vorbele lui îsi pierdusera tonul firesc si pareau sa spuna: "E-n zadar!" Becky pasea pe urmele lui, înspaimantata pana în adancul sufletului, si facea sfortari deznadajduite sa nu planga, dar mereu o podideau lacrimile. În cele din urma, spuse:
– Hai, Tom, nu-ti fie teama de lilieci, hai sa ne întoarcem tot pe drumul pe care am venit! Mi se pare ca ne încurcam din ce în ce mai rau!
Tom se opri:
– Asculta!
Tacere adanca, atat de adanca, încat îsi auzeau rasuflarea. Tom dadu un chiot.
Chemarea trezi ecouri prelungi în boltile pustii si se stinse în departare, într-un sunet slab, care aducea cu un chicotit batjocoritor.
– Vai, nu mai face asa, Tom, e îngrozitor! zise Becky.
– E îngrozitor, da mai bine lasa sa mai strig, Becky, poate ca tot ne-aude careva.
Si striga iarasi.
Acel "poate ca tot ne-aude" era si mai înfiorator decat rasul sinistru, caci marturisea pieirea nadejdii. Copiii statura locului, ascultand; nu se auzea nimic. Tom o lua îndata înapoi pe drumul pe care venisera si grabi pasii. Nu trecu mult si o oarecare nehotarare în miscarile lui îi dezvalui fetei alt fapt înspaimantator; nu gasea drumul înapoi!
– Vai, Tom, n-ai facut nici un semn!
– Acum vad si eu, Becky, ce prost am fost! Ce prost! Nici prin gand nu mi-a trecut ca s-ar putea sa ne întoarcem pe acelasi drum! Nu, nu pot sa-l gasesc. M-am încurcat de tot.
– Tom, Tom, ne-am ratacit! Ne-am ratacit! N-o sa mai putem iesi niciodata din locul asta îngrozitor, niciodata! Ah, de ce ne-am despartit de ceilalti!
Cazu jos si începu sa planga cu atata desperare, încat Tom se sperie la gandul ca ar putea sa moara sau sa-si piarda mintile. Se aseza langa ea si o cuprinse cu bratele. Ea îsi îngropa fata la pieptul lui, se agata de el, îsi revarsa spaima grozava si zadarnicele pareri de rau, dar ecourile îndepartate preschimbau toate în rasete batjocoritoare. Tom o ruga sa nu-si piarda nadejdea; ea îi raspundea ca nu poate. Atunci el începu sa se învinovateasca si sa se mustre amarnic ca o adusese într-o asemenea nenorocire; aceasta avu un efect mai bun. Becky spuse ca o sa încerce sa prinda iar curaj, c-o sa se ridice si o sa-l urmeze oriunde o s-o duca, numai sa nu mai vorbeasca asa. Fiindca, spunea ea, vina lui nu era mai mare ca a ei.
S-au sculat iar si au mers fara nici o tinta, la voia întamplarii. Tot ce puteau face era sa mearga, sa tot mearga înainte. Scurt timp, nadejdea paru sa se iveasca iar, fara nici un temei, ci doar fiindca e în firea ei sa reînvie, cand izvorul nu-i este secat de batranete sau de neizbandiri repetate.
Peste putin timp, Tom îi lua lui Becky lumanarea din mana si o stinse. Era o economie de mare însemnatate! Nu fu nevoie de cuvinte! Becky întelese numaidecat si nadejdea i se spulbera din nou. Stia ca Tom avea în buzunar o lumanare întreaga si înca vreo trei sau patru capete—si totusi se gandea sa faca economie!
Nu trecu mult si oboseala începu sa-si ceara drepturile. Copiii încercau sa nu tina seama de ea; era groaznic sa te gandesti sa sezi jos, cand timpul devenise atat de pretios.
Mergand într-o directie oarecare, indiferent încotro, înaintau cel putin si s-ar fi putut sa dea de drumul cel bun, dar sa stea jos ar fi însemnat sa ispiteasca moartea, sa-i scurteze truda.
În cele din urma, plapandele madulare ale fetitei nu mai voira s-o duca. Ea se aseza si Tom se odihni alaturi de ea; vorbira despre casa, despre prietenii de acolo, despre paturile lor moi, si mai ales despre lumina! Becky plangea si Tom se straduia în fel si chip s-o încurajeze, dar toate îmbarbatarile lui se tocisera si parca sunau a bataie de joc. Fata era atat de istovita, încat în cele din urma atipi. Tom se bucura. Sedea si se uita la fata ei trasa si vedea cum se destinde si se însenineaza sub înraurirea unor vise placute; curand îi miji pe obraji un zambet staruitor. Chipul ei pasnic rasfrangea oarecare liniste si alinare în propriul lui suflet si gandurile sale începura sa rataceasca spre timpuri trecute si amintiri ca din vise. Era cufundat în ganduri, cand Becky se trezi, razand voioasa; dar în aceeasi clipa rasul îi încremeni pe buze si fu urmat de un geamat.
– Ah, cum de-am putut sa dorm?! Ce bine era sa nu ma fi trezit niciodata!… Nu, Tom, nu, n-am vrut sa zic asta! Nu te mai uita asa la mine!… N-o sa mai vorbesc asa…
– Îmi pare bine c-ai dormit, Becky. Acum o sa fii odihnita si sa vezi c-o sa gasim drumul si-o sa iesim.
– Sa încercam, Tom! Dar am vazut în vis un tinut asa frumos! Cred ca acolo o sa ajungem!
– Nu se stie, nu se stie. Ai curaj, Becky, si haide sa mai încercam.
Se sculara de jos si mersera iar, mana în mana, deznadajduiti.
Încercara sa-si dea seama de cat timp se aflau în pestera; li se parea ca trecusera zile si saptamani de cand erau acolo. Dar nu, era cu neputinta, lumanarile nu se sfarsisera înca.
Dupa o vreme îndelungata — nici nu mai stiau cat trecuse—Tom starui sa paseasca încet si sa asculte cu atentie dincotro se auzea picur de apa; trebuiau sa gaseasca un izvor. Curand gasira unul si atunci Tom spuse ca era timpul sa se mai odihneasca. Amandoi se simteau franti de oboseala; totusi Becky spunea ca ar putea sa mai mearga putin. Se mira ca Tom nu voia. Nu întelegea de ce. Se asezara jos. Îndata începura sa-i framante gandurile; nici unul nu scotea o vorba, în cele din urma Becky rupse tacerea:
– Tom, mi-e foame de nu mai pot!
Tom scoase ceva din buzunar.
– Mai stii ce-i asta?
Pe chipul fetei se ivi umbra unui suras.
– E torta noastra de nunta, Tom.
– Da, as vrea sa fie mare cat o roata, fiindca-i tot ce avem.
– O pusesem deoparte din excursie, Tom, ca sa vedem ce visam dupa ce-o
mancam, cum fac oamenii mari cu torta de nunta, dar pentru noi o sa fie praznicul de…
Nu-si rosti gandul pana la urma. Tom împarti prajitura. Becky manca cu pofta, pe cand Tom doar ciugulea din jumatatea lui. Apa rece aveau din belsug, pentru a-si încheia ospatul. Peste putin, Becky fu de parere s-o porneasca iar. Tom ramase o clipa tacut. Apoi întreba:
– Becky, ai sa fii cuminte daca-ti spun ceva?
Becky pali, dar raspunse ca are sa fie.
– Uite, Becky, trebuie sa ramanem aici, unde e apa de baut. Âsta-i ultimul muc de lumanare!
Becky dadu frau liber lacrimilor si tanguirilor. Tom se straduia din rasputeri sa-i dea curaj, dar nu prea izbutea.
– Tom! spuse Becky într-un tarziu.
– Da, Becky, ce e?
– Au sa vada ca lipsim si au sa vina sa ne caute!
– Da, or sa ne caute! Sigur c-or sa ne caute!
– Poate ne cauta si acum, Tom?
– Da, si eu cred ca s-ar putea sa ne caute si acum. Asa sper, ca ne cauta.
– Cand au sa bage de seama ca lipsim?
– Cand or sa se întoarca la vaporas, cred.
– Tom, pana atunci s-ar putea sa fie întuneric, oare au sa bage de seama ca noi n-am venit?
– Stiu si eu? În tot cazul o sa bage de seama maica-ta de cum s-or întoarce ceilalti.
Privirea speriata a fetei îl aduse la realitate; îsi dadu seama ca spusese o prostie.
Becky nu era asteptata acasa în noaptea aceea! Copiii tacura iar, îngandurati. În clipa urmatoare, o noua criza de deznadejde a fetei îi dovedi lui Tom ca se gandise la acelasi lucru ca si el; a doua zi fiind duminica, s-ar fi putut sa treaca jumatate din dimineata pana sa descopere doamna Thatcher ca Becky nu era la doamna Harper. Copiii îsi
pironira ochii asupra mucului de lumanare urmarind cum se mistuie încet, nemilos, vazura cum ramane în cele din urma un crampei golas de festila, vazura flacara neputincioasa înaltandu-se si coborand, si iar înaltandu-se si coborand, sulul subtire de fum suind si staruind o clipa în varf — apoi puse stapanire pe toata îngrozitoarea bezna.
Cat timp a mai trecut pana Becky sa-si dea nelamurit seama ca plangea în bratele lui Tom, nici unul dintre ei n-ar fi putut spune. Tot ce stiau era ca, dupa un timp ce le paruse nesfarsit de lung, se trezira amandoi uluiti din nesimtirea somnului, pentru a-si da curand iar seama de nenorocirea lor. Tom spuse ca s-ar putea ca între timp sa se facut
duminica, poate chiar luni. Încerca s-o faca pe Becky sa vorbeasca, dar mahnirea ei era prea mare; pierduse orice nadejde. Tom îi aminti ca de mult trebuie sa se fi observat lipsa lor si ca, fara îndoiala, cei de acasa îi si cautau. Are sa strige, poate vine cineva.
Încerca, dar ecourile îndepartate vuiau atat de înfricosator în bezna, încat renunta.
Ceasurile se scurgeau zadarnic, foamea începu iar sa-i chinuie. Mai ramase o parte din jumatatea de prajitura a lui Tom; au împartit-o si au mancat-o. Dar acum parca le era si mai foame ca înainte. Biata farama nu facuse decat se le atate pofta.
Deodata Tom exclama:
– Sst!… Ai auzit?
Amandoi ascultara cu încordare. Se auzea un sunet stins, ca o chemare de la mari departari. Tom raspunse într-o clipa; apoi, tinand-o de mana pe Becky, porni bajbaind în directia sunetului. Peste putin se opri iar sa asculte. Sunetul se auzea din nou, si de data asta parca ceva mai lamurit.
– Ei sunt, zise Tom, se apropie! Haide, Becky, am scapat!
Bucuria copiilor era nemarginita, dar nu se puteau grabi, fiindca stiau ca drumul era plin de gropi; trebuiau sa fie atenti. Curand dadura peste o astfel de groapa si fura siliti sa se opreasca. Putea sa aiba un metru adancime, putea sa aiba si patruzeci; în tot cazul nu erau în stare s-o treaca. Tom se culca la pamant, rezemandu-si pieptul de
marginea gropii si întinse mainile cat putu. Nu dadea de fund. Trebuiau asadar sa ramana acolo sa-i astepte pe cei care pornisera în cautarea lor. Ascultara din nou cu încordare. Nu mai încapea îndoiala, strigatele acelea stinse se tot departau! Înca o clipa, doua, si nu se mai auzira. Îi cuprinse o jale cumplita. Li se rupea inima de deznadejde! Tom striga pana ragusi, dar în zadar. Vorbind cu Becky, se prefacea vesel, încrezator; dar se scurse iarasi un veac de înfricosata asteptare fara a se mai auzi vreun sunet.
Copiii orbecaira pe acelasi drum înapoi pana la izvor. Timpul se tara încet, obositor. Adormira iarasi si se trezira înfometati si covarsiti de mahnire. Tom era încredintat ca între timp mai trecuse o zi si ca trebuia sa fie marti acum.
Deodata îi dadu prin gand ca mai bine ar explora galeriile laterale din apropiere, decat sa îndure povara timpului apasator fara a face nimic. Scoase din buzunar o sfoara de zmeu, o lega de o piatra iesita din perete si apoi pornira. Tom mergea în frunte, desfasurand sfoara, pe masura ce înaintau bajbaind. Facusera vreo douazeci de pasi, cand coridorul se sfarsi într-un fel de trambulina. Tom se lasa în genunchi, pipai dedesubt, apoi dupa colt, cat ajungea cu mainile; se sili sa se mai întinda înca putin spre dreapta, cand deodata, la o departare de vreo zece metri, aparu de dupa stanca o mana omeneasca tinand o lumanare! Tom scoase un chiot lung de bucurie si, în aceeasi clipa,
omul cu lumanarea se arata întreg: era Joe Indianul! Tom încremeni. Nu mai putea face o miscare, în clipa urmatoare însa, rasufla usurat, caci "Spaniolul" o rupse la fuga si se facu nevazut. Tom se mira ca Joe nu-i recunoscuse glasul si ca nu se napusti asupra lui, sa-l ucida fiindca depusese marturie împotriva-i cand cu procesul. Dar se vede ca ecoul îi schimbase glasul. "Fara îndoiala ca de asta nu m-a recunoscut", gandi el. De spaima i se muiasera toti muschii; simtea ca i se taie picioarele. Îsi zise ca daca avea putere sa ajunga pana la izvor, va ramane acolo, si pentru nimic în lume nu se va mai expune primejdiei de a da ochii cu Joe Indianul. Avu grija sa-i ascunda lui Becky ceea ce vazuse, îi spuse ca strigase asa într-o doara, poate avea norocul sa-l auda cineva.
Dar foamea si deznadejdea pot creste într-atata, încat pana la urma sa fie mai tari decat frica. Alta nesfarsita asteptare langa izvor, alt somn îndelungat adusera schimbari.
Copiii se desteptara chinuiti de o foame salbatica. Tom era încredintat ca între timp se facuse miercuri sau joi, poate chiar vineri sau sambata, si ca cei de acasa renuntasera sa-i mai caute. Propuse sa mearga amandoi sa exploreze alta galerie. Era gata sa-l înfrunte pe Joe Indianul si orice alte grozavii. Dar Becky era foarte slabita. Cazuse într-o lancezeala mohorata din care Tom nu izbutea s-o scoata. Spunea ca de-acu are sa astepte acolo unde se gasea, pana sa vina moartea—tot nu mai era mult pana atunci. Îl îndemna pe Tom sa mearga în explorare cu sfoara de zmeu, daca voia, dar îl ruga fierbinte sa se înapoieze din cand în cand si sa-i vorbeasca. Obtinu de la el fagaduiala ca atunci cand va veni ceasul cel înfricosator, va sta alaturi de ea si o va tine de mana pana se va sfarsi chinul. Tom o saruta, simtind ca-l îneaca un nod în gat si se prefacu foarte încrezator ca-i va întalni pe cei care umblau în cautarea lor sau ca va gasi vreo iesire din pestera. Apoi lua în mana sfoara de zmeu si porni orbecaind de-a busilea, chinuit de foame si cu sufletul împovarat de negre presimtiri.




Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 32


Aceasta pagina a fost accesata de 708 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio