Autori > Mark Twain
Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 34
Capitolul 34
Vestea se raspandi ca fulgerul si vreo douasprezece barci încarcate cu oameni pornira îndata spre pestera lui McDougal, iar vaporasul ticsit de lume, îl urma peste putin. Tom Sawyer se afla în barca ce-l ducea pe judecatorul Thatcher.
Cand fu descuiata usa, o priveliste înfioratoare se desprinse din penumbra vagaunii. Joe Indianul zacea întins pe jos, mort, cu fata aproape de crapatura usii - ca si cum ochii lui ar fi fost atintiti pana în ultima clipa asupra luminii si voiosiei vietii de afara. Tom era miscat, caci stia din proprie experienta cat trebuie sa fi suferit ticalosul acela. Îi era mila si totodata îl napadi un simtamant de usurare si de siguranta, care îl facea sa-si dea seama abia acum cat de mare fusese povara spaimei ce-i apasa sufletul, din ziua în care îsi ridicase glasul împotriva fiorosului bandit.
Pumnalul lui Joe Indianul zacea în apropiere, cu lama franta în doua. O parte din grinda cea mare, de temelie, a usii fusese facuta aschii-aschii, cioplita pana în partea cealalta, cu migaloasa truda—zadarnica truda, deoarece stanca muntelui alcatuia, dincolo de grinda, un prag de cremene, în care cutitul neputincios se fransese. Dar chiar sa nu fi existat acel obstacol de piatra, si tot zadarnica i-ar fi fost truda, caci Joe Indianul nu s-ar fi putut strecura pe sub usa, macar de-ar fi taiat grinda în întregime - si asta o stia prea bine. Asa ca nu crestase lemnul decat ca sa faca ceva, ca sa-i treaca timpul, timpul apasator, si sa-si ocupe cu ceva mintea chinuita.
De obicei, la intrarea pesterii se gaseau cel putin cinci-sase capete de lumanari lasate înfipte în crapaturile peretelui de turistii care plecau; acum nu se vedea nici unul.
Captivul le culesese pe toate si le mancase. Se straduise sa prinda si lilieci, si prinsese cativa, pe care-i mancase în întregime, nelasand decat ghearele. Nenorocitul murise de foame. Aproape de el se afla o stalagmita, înaltata încetul cu încetul, de-a lungul veacurilor, de picurul unei stalactite de deasupra ei. Captivul retezase varful stalagmitei si pe ciotul ei asezase o piatra în care scobise o adancitura, ca sa prinda stropul nepretuit ce cadea o data la douazeci de minute, cu regularitatea oarba a unui mecanism de ceasornic; o lingurita în douazeci si patru de ore. Picatura cadea pe vremea cand piramidele abia se înaltau, cand era asediata Troia, cand se puneau temeliile Romei, cand Isus era rastignit pe cruce, cand William Cuceritorul întemeia imperiul britanic, cadea pe cand Columb ratacea pe întinsul marilor si pe cand lumea abia auzise de macelul de la Lexington. Mai cade si acum si va mai cadea cand toate faptele povestite mai sus vor fi pogorat în dupa-amiaza istoriei, în penumbra traditiei si se vor fi topit în noaptea fara de sfarsit a uitarii. Oare picatura aceea de apa a cazut cu rabdare timp de cinci mii de ani, ca sa astampere odata si odata, la nevoie, setea unei biete fiinte omenesti ? Si oare ce-i va mai fi dat sa faca timp de zece mii de ani de acum încolo?
Dar asta nu are nici o însemnatate. Multi ani s-au scurs de cand nefericitul metis a cioplit piatra ca sa prinda în scobitura ei nepretuitul strop de apa, dar turistul care vine sa vada minunile din pestera lui McDougal priveste si azi înca îndelung, cu uimire, tulburatoarea piatra si stropul de apa ce picura pe îndelete. "Ceasca lui Joe Indianul" este cel mai minunat lucru pe care-l poti vedea, dintre toate minunatiile pesterii. Cu ea nu se poate masura nici macar "Palatul lui Aladin".
Joe Indianul a fost înmormantat chiar langa gura pesterii. S-au adunat acolo oameni venind cale de sapte poste, pe apa si pe uscat, din targ si din toate catunele si fermele de prin împrejurimi; si-au adus si copiii, si tot felul de provizii, si au marturisit ca s-au distrat aproape tot atat de bine la înmormantarea banditului, pe cat se asteptau sa se distreze la spanzurarea lui.
O data cu înmormantarea s-a sfarsit si cu demersurile pentru obtinerea iertarii lui Joe Indianul, care luau mereu amploare. Se facuse o petitie catre guvernator, pe care se stransese o multime de semnaturi, se tinusera numeroase "adunari" lacrimogene si elocvente si se numise un comitet de doamne plangarete, care, îmbracate în straie cernite, urmau sa mearga sa se tanguie la picioarele guvernatorului, implorandu-l sa se lase prostit, sa fie milos si sa-si calce în picioare datoria. Existau unele indicii dupa care Joe Indianul ar fi omorat cinci cetateni ai targului, dar ce-are-a face? Satana în carne si oase sa fi fost, si tot s-ar fi gasit destui oameni slabi de înger gata sa-si mazgaleasca numele pe o cerere de gratiere si sa verse pe ea o lacrima din ochii lor, cismele pururi curgatoare.
A doua zi dupa înmormantare, dimineata, Tom îl duse pe Huck într-un loc al lor, ca sa stea serios de vorba cu el. Între timp, Huck aflase de la Gal si de la vaduva Douglas peripetiile prietenului sau, dar Tom spuse ca mai era un lucru pe care nu-L putuse afla de la el, si tocmai despre asta voia sa-i vorbeasca acum. Huck se întrista:
– Stiu ce este. Ai intrat la numaru doi si n-ai gasit decat whisky. Nu mi-a spus nimeni ca tu ai fost ala care-ai gasit bautura, da cum am auzit de chestia asta, mi-am închipuit numaidecat si am stiut ca nu gasisesi banii, fiinca altminteri mi-ai fi dat de stire într-un fel, chiar daca taceai chitic fata de ailalti. Tom, eu am presimtit totdeauna
ca n-o sa punem mana pe comoara aia cat îi lumea.
– As, Huck, nu l-am parat eu pe hangiu. Nu stii ca era liniste la han, sambata, cand am plecat în excursie? Nu tii minte ca trebuia sa stai la panda în noaptea aia?
– Ba da, cum sa nu tiu minte? Aoleo, parca ar fi trecut un an de atunci! Chiar în noaptea aia m-am luat dupa Joe Indianul si l-am urmarit pan la casa vaduvei.
– Tu l-ai urmarit?
– Da, da auzi, o vorba sa nu scoti! Joe Indianul e-n cardasie cu altii de teapa lui si n-am chef sa-mi poarte sambetele si sa-mi faca mai stii ce! Sa nu fi fost eu, ehe! ala era acum hat în Texas si nici capu nu-l durea.
Huck îi povesti lui Tom toate peripetiile prin care trecuse. Tom nu avea de unde sa stie, fiindca pana acum nu aflase decat despre ceea ce facuse batranul Gal.
– De, zise Huck, întorcandu-se numaidecat la problema care îi framanta, cine-a dat de urma rachiului de la numaru doi a pus mana si pe bani, asa crez. În tot cazuL, noi ne-am lins pe bot, Tom, asta e!
– Huck, banii aia n-au fost niciodata la numarL doi.
– Ceee?… Huck se uita uluit la tovarasul lui. Tom, nu cumva ai dat tu de urma comorii?
– E-n pestera, Huck!
Ochii lui Huck scaparau.
– Mai zi o data, Tom! .
– Comoara e-n pestera!
– Tom, potoleste-te! Glumesti, ori vorbesti serios?
– Serios, ma, în viata mea n-am fost mai serios ca acum. Vrei sa mergi cu mine si sa-mi ajuti s-o scot de-acolo?
– Îhî, mai e vorba? Vreau, cum sa nu vreau—daca-i într-un loc pana unde putem face semne, sa nu ne ratacim.
– Putem, Huck, fara nici o primejdie.
– Bravo! Asta zic si eu treaba!… Da ce te face pe tine sa crezi ca banii…
– Huck, asteapta pana-om ajunge acolo. Daca nu-i gasim, sa mor daca nu-ti dau tot ce am pe lume.
– Bine. S-a facut. Si cand mergem?
– Si-acuma daca vrei. Te simti în stare? Ti-ai mai venit în puteri?
– E departe-n fundul pesterii, Tom? Eu sunt pe picioare de mai bine de trei-patru zile, da nu pot sa umblu mai mult de vrun kilometru, cel putin asa crez.
– Huck, e mult pan-acolo, vreo opt kilometri. Eu as merge… merg si cu ochii închisi. Da mai e un drum de-a dreptu, care-l stiu numai eu, Huck, las ca te duc eu drept acolo, cu barca. O las sa pluteasca la vale pana colo, si-napoi vaslesc numai eu. Tu n-ai nevoie sa misti un dest.
– Hai sa plecam numaidecat.
– Bine. Da trebuie sa ne luam ceva de mancare, pipe si tutun, vreo doi saculeti si vreo doua-trei sfori de zmeu, si-apoi si niste dracovenii de-alea noi… cum naiba le zice?… cribituri. Afla de la mine ca atunci cand eram în pestera, as fi dat nu stiu ce sa am un cribit la mine.
Îndata dupa pranz, baietii au… împrumutat o barca mica de la un cetatean care nu era de fata si au pornit-o la drum. Dupa ce trecura cativa kilometri mai la vale de "Pestera adanca", Tom zise:
– Ai vazut si tu acuma: pe tot drumu, de la "Pestera adanca" încolo, malu apei e mereu la fel: nici case, nici depozite de busteni, numa tufisuri si iar tufisuri, de nu vezi nimic prin ele. Da vezi locu ala alb colo, unde-i surpatura? Ei, ala-i un semn de-al meu. Acum debarcam.
Au debarcat.
– Huck, de unde stam acu, poti s-atingi c-o nuia de undita deschizatura pe unde m-am strecurat eu. Ia sa vaz, o gasesti?
Huck se uita în stanga, se uita în dreapta… nu gasi nimic. Atunci Tom, calcand semet într-un tufaris de sumac, zise:
– Uite-aicea! Uita-te bine, ma Huck! Sa dai cu pusca si nu gasesti în toata tara un ascunzis mai bun. Da… gura, sa nu ne afle nimeni. Ehei, de cand vream eu sa ma fac haiduc, da-mi trebuia o ascunzatoare ca asta si nu stiam cum sa dau de ea. Acuma uite-o aici. S-avem grija sa nu ne-o miroasa nimeni; numa pe Joe Harper si pe Ben Rogers îi aducem sa le-o aratam, ca… nu-i asa, o sa facem o banda, altfel n-ar avea nici un haz. Si, stii, sa lucram asa, în stil mare! Banda lui Tom Sawyer! Grozav nume, ce zici, Huck?
– Adevarat, Tom… Si pe cine o sa jefuim?
– A, mai pe toata lumea. Îi pandim la drumu mare. Asa-i obiceiul.
– Si-i omoram?
– Nu, nu chiar totdeauna. I-ascundem în pestera pana se rascumpara.
– Cum adica se rascumpara?
– Ne dau bani. Îi pui sa ceara de la prietenii lor si daca i-ai tinut un an si nu ti-au adunat paralele care le-ai cerut, le faci de petrecanie. Asa-i obiceiu. Da pe femei nu le omori. Pe femei le închizi, da nu le omori. Ele sunt totdeauna foarte frumoase si bogate,
si moarte de frica. Le iei cesuletele si inelele, da vorbesti politicos cu ele si nu uiti sa scoti palaria înaintea lor. Nu exista oameni mai politicosi ca banditii; în orisice carte poti sa vezi asta. Ei, si pan-la urma femeile se amorezeaza de tine si dupa ce stau în pestera o saptamana, doua, nu mai plang. Si dupa aia, sa vrei, si nu poti sa mai scapi de ele. Si daca le gonesti, ele tot se-ntorc înapoi. În toate cartile e asa.
– Ei, nu ma-nnebuni! Eu zic ca asta-i mai bine decat sa fii pirat!
– Da, într-un fel e mai bine, fiinca e mai aproape de-acasa, de circuri si de-alde-astea.
Între timp terminasera pregatirile si intrasera prin deschizatura, Tom facand pe calauza. Mersera asa orbecaind în dreapta si în stanga, pana la capatul din fund al tunelului. Acolo legara bine de o stanca sforile de zmeu înnadite si pornira mai departe.
Dupa cativa pasi, ajunsesera la izvor. Tom se cutremura. Îi arata lui Huck bucatica de festila lipita de un cocolos de lut, sus pe perete, si-i povesti cum privisera el si Becky flacara palpaind si pierind.
Baietii vorbeau din ce în ce mai încet si în curand începura sa sopteasca. Tacerea si întunericul erau apasatoare. Mersera mai departe si peste putin intrara într-un coridor, prin care înaintara pana ajunsera la trambulina. La lumina lumanarilor îsi dadura seama ca dedesubt nu era o prapastie, ci doar un perete drept de lut, de vreo opt metri. Tom sopti:
– Acum o sa-ti arat ceva, Huck.
Înalta lumanarea.
– Uite-te cat poti mai departe dupa colt. Vezi ceva? Colo pe stanca aia mare! Mai încolo! Ceva manjit cu fum de lumanare!
– Tom, e o cruce!
– Ei, acum spune tu unde era faimosu numaru doi? Nu era "sub cruce"? Chiar acolo l-am vazut pe Joe Indianu întinzand lumanarea, Huck!
Huck se zgai catava vreme la semnul misterios, apoi spuse cu glas tremurator:
– Tom, hai sa plecam de-aci!
– Ce, si sa lasam comoara?…
– Da, s-o lasam… La sigur ca stafia Iu Joe Indianu da tarcoale pe-aci…
– As, Huck, ce ti s-a nazarit? Înteleg sa umble pe unde-a murit, da el si-a dat sufletu taman la gura pesterii, la opt kilometri de-aici.
– Ba nu, Tom, nu umbla pe-acolo. Da mereu tarcoale banilor. Stiu eu obiceiul stafiilor, si-l stii si tu foarte bine.
Tom începu sa se teama ca poate Huck avea dreptate. În suflet i se furisa îngrijorarea. Dar deodata îi veni o idee.
– Asculta aici, ma Huck, suntem niste caraghiosi! Cum o sa umble stafia lu Joe Indianul într-un loc unde-i o cruce?
Era un argument convingator.
– Vezi, la asta nu m-am gandit, raspunse Huck. Da, asa e… Avem mare noroc de cruce. Eu zic sa coboram pan-acolo si sa cautam ladita.
Tom porni cel dintai, batand trepte în povarnisul de lut; în timp ce cobora, Huck îl urma. Patru drumuri se deschideau din mica vagauna în care se afla stanca.
Baietii cercetara fara nici un rezultat trei dintre ele. În cel mai apropiat de poalele stancii gasira un cotlon în care erau asternute niste paturi, mai gasira acolo un cuier vechi, niste sorici de slanina si cateva oase de pasare, bine roase. Dar nici urma de comoara.
– A spus sub cruce, zise în sfarsit Tom. Ei, aici ar fi al mai aproape sub cruce. Nu poate sa fie chiar sub stanca, fiindca stanca sta teapan în pamant.
Au scotocit înca o data peste tot, apoi s-au asezat jos, descurajati. Lui Huck nu-i venea nici o idee. Dar nu trecu mult si Tom spuse:
– Ia uite, Huck; aici sunt urme de pasi si seu de lumanare; dincolo, în partea cealalta a stancii, nu-s. Ce-o fi însemnand asta? Te pomenesti ca banii sunt tot sub stanca. M-apuc sa sap.
– Buna idee, Tom! raspunse Huck cu însufletire. Briceagul "Barlow veritabil" intra numaidecat în functiune.
Tom nu sapase nici de-o palma, cand izbi în lemn.
– I-auzi, Huck! Auzi?
Huck începu si el sa sape si sa scurme.
Nu trecu mult si dadura de niste scanduri; scotandu-le din pamant, bagara de seama ca ele acopereau o spartura naturala ce ducea sub stanca. Tom se varî în ea si întinse lumanarea cat putu mai adanc dedesubtul stancii, dar nu putea sa vada pana în capatul crapaturii. Îi propuse lui Huck s-o exploreze. Se apleca si intra sub stanca; hornul îngus cobora treptat. Îi urma cursul serpuitor, întai spre dreapta, apoi spre stanga.
Huck venea pe urmele lui. Peste putin, cotind brusc, Tom striga:
– Maiculita Doamne!! Huck, ia te uita ce-i aici!
Era, vezi bine, ladita cu comoara. Într-o vagauna mica si adapostita, sta laolalta cu un butoias gol, pentru praf de pusca, o pereche de pusti în învelitori de piele, doua-trei perechi de mocasini vechi, un centiron de piele si alte boarfe, muiate de umezeala.
– Care va sa zica, tot am pus mana pe ea! zise Huck, tragand brazde cu degetele prin monedele umede. Tiii! Tom, acuma stiu ca suntem bogati!
– Huck, eu totdeauna am fost sigur c-o s-o gasim! Hai sa nu ne mai pierdem timpul pe-aci, s-o stergem. Da stai, mai întai sa vad daca pot sa ridic ladita.
Cantarea vreo douazeci si cinci de kilograme. Tom o salta din loc cam anevoie; dandu-si seama ca n-ar fi putut s-o care de acolo. Spuse:
– Mi-am închipuit eu ca-i grea atunci cand i-am vazut pe banditi iesind cu ea din Casa cu stafii. De-abia o duceau, de parca erau înauntru pietroaie. Ce bine am facut ca am luat cu noi saculetii!
Desertara degraba banii în saculeti si-i dusera sus, la stanca însemnata cu o cruce.
– Acum, hai s-aducem pustile si celelalte lucruri, zise Huck.
– Nu, Huck, lasa-le acolo. Sunt tocmai ce ne trebuie cand ne-om apuca de
haiducie. Le pastram acolo, si tot acolo o sa ne tinem si orgiile. E un loc strasnic pentru orgii.
– Ce-s alea orgii?
– Nu stiu. Da haiducii totdeauna fac orgii, asa ca, vezi bine, trebuie sa facem si noi. Hai, Huck, c-am stat mult aci înauntru. O fi tarziu. Mi s-a facut foame. Cand ajungem la barca mancam si fumam.
Iesira curand la lumina zilei, în tufarisul de sumac, scrutara cu luare-aminte împrejurimile si, vazand ca nu era nimeni pe mal, se asezara în barca, unde au pranzit si au tras cate o pipa. Cand soarele începu sa scapete, pornira la drum. Barca luneca usor de-a lungul malului prin umbrele asfintitului. Tom abia atingea cu lopetile luciul apei, în
timp ce vorbea voios cu Huck. Coborara pe uscat, curand dupa ce se întunecase.
– Acu, Huck, hai s-ascundem banii în podu sopronului de lemne al vaduvii. Maine dimineata viu si-i numaram si-i împartim, dupa aia cautam un loc afara-n padure, unde putem sa-i pastram fara frica. Tu stai linistit aici si vezi de ei, pana dau eu o fuga sa sterpelesc roaba lu Benny Taylor. Ma-ntorc numaidecat.
Se facu nevazut, si curand se întoarse cu roaba; puse saculetii în ea, arunca pe deasupra niste zdrente si pornira, tragand dupa ei încarcatura. Cand ajunsera în dreptul
casei Galului, baietii se oprira sa se odihneasca. Tocmai cand erau sa porneasca iar, iesi dinauntru Galul si striga dupa ei:
– Hei, cine-i acolo?
– Huck si Tom Sawyer.
– Strasnic! Ma baieti, haideti cu mine ca v-asteapta lumea. Hai, luati-o voi înainte, ca va duc eu roaba. Ei, da stiti ca nu-i asa usoara cum s-ar crede. Ce-ati pus în ea, caramida ori fier vechi?
– Fier vechi, raspunse Tom.
– Mi-am închipuit eu. Baietii din targul nostru mai degraba-si bat capul si pierd o groaza de vreme ca s-adune fier vechi, sa-l vanza la turnatorie pe saptezeci si cinci de centi, decat sa castige de doua ori pe-atata muncind ca lumea. Dar asa e omul facut! Hai, grabiti-va, grabiti-va!
Baietii îl întrebara de ce trebuiau sa se grabeasca.
– Lasa, lasa! O sa vedeti voi cand o s-ajungem la casa doamnei Douglas.
Huck, deprins sa fie adesea învinovatit pe nedrept, zise:
– Domnule Jones, noi n-am facut nimica.
Galul rase.
– De, Huck, baiatule, eu nu stiu. Asta n-am cum sa stiu. Doar tu si cu vaduva sunteti prieteni. Nu?
– Da, nu pot sa zic ca nu s-a purtat frumos cu mine.
– Atunci e foarte bine. De ce-ti mai e frica?
Cu mintea lui înceata, Huck nu apuca sa gaseasca raspuns la întrebarea asta, ca se si vazu împins, împreuna cu Tom, în salonul doamnei Douglas. Domnul Jones lasa roaba langa usa si-i urma.
Camera stralucea de lumina, ca la zile mari, si nu era om de vaza în targ care sa nu fie de fata. Si Thatcherii, si Harperii, si Rogerii, matusa Polly, Sid, Mary, preotul, gazetei si multi altii; toti îmbracati cu ce aveau mai bun. Vaduva îi întampina pe baieti cat poate cineva sa întampine de prietenos pe niste biete fapturi în halul lor. Din cap pana în picioare erau manjiti cu lut si cu seu de lumanare. Tusa Polly se facu stacojie la fata de rusine, se încrunta si-l ameninta din cap pe Tom. Dar nimeni nu suferea nici pe jumatate cat cei doi baieti.
Domnul Jones spuse:
– Tom nu era acasa si-mi luasem gandul sa-l mai gasesc, cand colo, ce sa vezi, cu cine credeti ca ma întalnesc chiar în usa casei mele? Cu dumnealor, asa ca i-am adus repede, asa cum se gaseau.
– Bine-ati facut! raspunse vaduva. Haideti cu mine, copii. Si-i duse numaidecat într-un iatac.
– Acum copii, spalati-va si îmbracati-va. Uite doua randuri de haine noi, camasi, ciorapi, tot ce va trebuie. Sunt ale lui Huck—n-ai pentru ce sa-mi multumesti, Huck, domnul Jones a adus un rand, eu pe celalalt. Împrumuta-i unul lui Tom pentru asta-seara. Cred c-o sa-i vina bine. Hai, îmbracati-va; noi va asteptam. Dupa ce va faceti frumosi, coborati!
Apoi pleca.
Aventurile lui Tom Sawyer - Capitolul 34
Aceasta pagina a fost accesata de 644 ori.