Autori > Mark Twain
Print si cersetor - Capitolul 04 - Zbuciumarile printului incep
Dupa ore de urmarire neîntrerupta însoţita de vociferari, mulţimea lasa, în sfarşit, pe micul prinţ, cu el însuşi. Atata vreme cat putuse sa-şi manifeste furia faţa de populaţie, s-o ameninţe şi sa-i dea ordine, pe un ton regal care o facea sa hohoteasca de ras, paruse foarte amuzant; dar cand, în sfarşit, epuizarea îl reduse la tacere, persecutorii sai se saturasera repede de el şi cau-tara în alta parte o distracţie. Atunci, prinţul, privi înjur; dar nu recunoscu locul unde se gasea. Ştia, numai, ca era în cetatea Londrei. Işi continua drumul, fara scop şi, în curand, distanţa dintre case deveni mai mare; iar trecatorii mai rari. Işi varî picioarele ranite în paraul care curgea pe locul unde se gaseşte acum strada Tarrington. Şezu acolo cateva momente, apoi, mergand mai departe, ajunse pe un loc mare unde se gaseau cateva case risipite şi o biserica imensa. Recunoscu biserica în jurul ei se ridicau schele şi numeroşi muncitori lucrau, caci i se faceau reparaţii importante. Prinţul se simţi reconfortat şi se crezu la capatul zbuciumarilor sale.
"E vechea biserica a Fraţilor Gris pe care regele, tatal meu, a luat-o de la calugari şi pe care a transformat-o într-un azil pentru copiii saraci şi parasiţi, care se numeşte acum Biserica lui Christos, îşi zise el. Fara îndoiala, ei ar fi fericiţi sa serveasca pe fiul aceluia care, s-a aratat aşa de generos cu ei, cu atat mai mult cu cat este el însuşi atat de sarac şi nenorocit cat a putut sa fie fiecare din acei care, în prezent, sunt aici, la adapost".
În curand se gasi în mijlocul unei trupe de baieţi care alergau, sareau, jucau mingea, capriţa şi alte jocuri şi strigau cat îi ţinea gura. Toţi erau îmbracaţi în acelaşi fel, ca oamenii de serviciu de pe atunci şi ca ucenicii. Purtau pe varful capului tichie de postav negru cam de marimea unei farfurioare care, avand în vedere dimensiunile ei, nu era nici podoaba, nici palarie şi de sub care ieşea parul cazand fara carare pana pe mijlocul frunţii, taiat scurt în jurul capului. Aveau la gat un guler deschis, o bluza albastra, stramta pana la genunchi sau puţin mai jos, aveau maneci largi, o cingatoare lata, roşie, ciorapii galben deschis, legaţi deasupra genunchiului cu o jartiera şi ghete fara tocuri cu catarame mari de metal. Era o îmbracaminte cu desavarşire urata.
Baieţii, suspendand jocurile, se adunara în jurul prinţului. Acesta, cu demnitatea lui naturala, li se adresa:
— Dragi copii, mergeţi şi spune-i stapanului vostru ca Eduard, Principele de Galles, doreşte sa-i vorbeasca.
Un mare hohot de ras primi aceste vorbe şi un baiat grosolan îi raspunse:
— Într-adevar, sa fi, tu, trimisul Majestaţii Sale, cerşetorule?
Faţa prinţului se împurpura de manie şi mana lui prompta se duse la şold; dar nu gasi nimic Aceasta dete naştere la o furtuna de rasete ... Un alt baiat striga:
— Aţi vazut? îşi închipuie ca are sabie, ca şi cand ar fi cu adevarat prinţul.
Rasetele se îndoira. Sarmanul Eduard se îndrepta mandru şi zise:
— Eu sunt Prinţul şi, e nedemn din partea voastra care traiţi din mila Regelui, tatal meu, sa va purtaţi astfel cu mine ...
Era excesiv de ridicol, dupa cum o mar turisira rasetele ... Baiatul care vorbise primul, striga ca marazilor sai:
- Haideţi, porcilor, sclavilor, pensionari ai tatalui acestui graţios prinţ, ce maniere sunt acestea? Toţi în genunchi şi onoraţi ţinuta lui regala şi regalele lui zdrenţe ...
Cu o veselie batjocoritoare, toţi se aşezara în genunchi şi adusera un omagiu caraghios parazii lor. Principele împinse cu piciorul pe cel mai aproape de el şi îi zise mandru:
— Na, şi aşteapta ca maine sa-ţi ridic o spanzuratoare.
Ah! Aceasta nu mai însemna un joc şi depaşea masura. Rasetele încetara cat ai clipi din ochi şi facura loc furiei. O duzina de voci urla: "Ridicaţi-l! La adapatoare! Unde sunt cainii? Haideţi, aici: Leul! Pe el Fangs!"
Atunci se întampla un lucru pe care Anglia nu-l vazuse niciodata. Persoana sfinţita a moştenitorului tronului, palmuita de maini plebeiene, harţuita şi rupta de caini. La caderea nopţii, prinţul se gasea în fundul parţii cladite a cartierului. Avea corpul zdrobit, mainile însangerate, zdrenţele de pe el erau pline de noroi. Ratacea de colo pana colo, pierzandu-se din ce în ce şi era atat de obosit, atat de prapadit ca nu putea sa puna un picior înaintea altuia, încetase de a întreba, ştiind acuma ca nu va primi de la fiecare decat injurii în chip de informaţii. Şi, îşi repeta: "Numele este: Offal Court. Daca îl gasesc înainte ca puterile sa ma fi parasit complet, sunt salvat, caci lumea de acolo ma va reconduce la palat şi va fi marturie ca nu sunt unul din ai lor, ci adevaratul prinţ. Astfel voi redobandi ceea ce îmi aparţine".
La moment, gandurile sale îl dusera la purtarea acestor baieţi de la spitalul lui Christos şi îşi zise: "Cand voi fi rege, ei nu vor mai avea numai painea şi adapostul, ci, vor avea, de asemenea, lecţii şi carţi. Caci este de mica importanţa daca burta e plina cand spiritele şi inima, sunt goale. Vreau sa pastrez aceasta cu îngrijire în memoria mea. Lecţia de azi sa nu fie pierduta pentru mine, poporul meu va profita, caci instrucţiunea îmblanzeşte inima şi da naştere bunataţii şi milei.
Luminile se stingeau una dupa alta; începu sa ploua; vantul creştea: o noapte aspra şi furtunoasa se pregatea. Prinţul fara azil, moştenitorul tronului Angliei, fara adapost, mergea, înca, înfundandu-se, din ce în ce, în labirintul straduţelor mizerabile, unde se îngramadeau personajele mişunatoare ale saraciei şi ale mizeriei.
Deodata, un chefliu, beat, apucandu-l de guler îi striga:
— Pe drum, la aceasta ora de noapte şi n-ai adus o para în casa, sunt sigur! Daca este aşa, şi daca eu nu-ţi voi sparge, înca toate oasele din harca, nu mai sunt eu John Canty.
Prinţul se desprinse din stransoare cu un gest maşinal, îşi scutura umarul sau profanat şi striga tare:
- O! Eşti tu, cu adevarat, tatal sau? In acest caz, Cerul fie laudat, caci tu vei merge sa-l cauti şi sa ma conduci.
- Tatal-sau? Nu ştiu ce povesteşti, tu, dar ştiu ca eu sunt tata-tau şi ai s-o vezi îndata ...
— O! Nu glumi, nu mai discuta, nu întarzia! Eu sunt extenuat, sunt ranit şi nu ma mai pot tine pe picioare. Condu-ma la Regele, tatal meu şi te va face bogat, mai mult de tot decat ceea ce ai putut, tu, sa visezi. Crede-ma, omule, crede-ma ... Eu nu mint, ci spun adevarul pur. Da-mi mana şi salveaza-ma! Eu sunt Prinţul de Galles!
Omul, naucit, examina copilul, apoi dadu din cap şi bombani: "E mai nebun decat orice pensionar de la Bedlam!"
Şi luandu-l din nou de guleraş, adauga cu un ras hidos însoţit de o înjuratura: "Dar nebun sau nu, eu şi bunica vom gasi noi unde sunt locurile cele mai dulci între oasele tale, sau eu nu mai sunt om!"
Spunand acestea, el înhaţa pe prinţ care se zbatea furios, şi disparura într-o curte, urmariţi de un manunchi de vermina umana amuzata şi zgomotoasa.
"E vechea biserica a Fraţilor Gris pe care regele, tatal meu, a luat-o de la calugari şi pe care a transformat-o într-un azil pentru copiii saraci şi parasiţi, care se numeşte acum Biserica lui Christos, îşi zise el. Fara îndoiala, ei ar fi fericiţi sa serveasca pe fiul aceluia care, s-a aratat aşa de generos cu ei, cu atat mai mult cu cat este el însuşi atat de sarac şi nenorocit cat a putut sa fie fiecare din acei care, în prezent, sunt aici, la adapost".
În curand se gasi în mijlocul unei trupe de baieţi care alergau, sareau, jucau mingea, capriţa şi alte jocuri şi strigau cat îi ţinea gura. Toţi erau îmbracaţi în acelaşi fel, ca oamenii de serviciu de pe atunci şi ca ucenicii. Purtau pe varful capului tichie de postav negru cam de marimea unei farfurioare care, avand în vedere dimensiunile ei, nu era nici podoaba, nici palarie şi de sub care ieşea parul cazand fara carare pana pe mijlocul frunţii, taiat scurt în jurul capului. Aveau la gat un guler deschis, o bluza albastra, stramta pana la genunchi sau puţin mai jos, aveau maneci largi, o cingatoare lata, roşie, ciorapii galben deschis, legaţi deasupra genunchiului cu o jartiera şi ghete fara tocuri cu catarame mari de metal. Era o îmbracaminte cu desavarşire urata.
Baieţii, suspendand jocurile, se adunara în jurul prinţului. Acesta, cu demnitatea lui naturala, li se adresa:
— Dragi copii, mergeţi şi spune-i stapanului vostru ca Eduard, Principele de Galles, doreşte sa-i vorbeasca.
Un mare hohot de ras primi aceste vorbe şi un baiat grosolan îi raspunse:
— Într-adevar, sa fi, tu, trimisul Majestaţii Sale, cerşetorule?
Faţa prinţului se împurpura de manie şi mana lui prompta se duse la şold; dar nu gasi nimic Aceasta dete naştere la o furtuna de rasete ... Un alt baiat striga:
— Aţi vazut? îşi închipuie ca are sabie, ca şi cand ar fi cu adevarat prinţul.
Rasetele se îndoira. Sarmanul Eduard se îndrepta mandru şi zise:
— Eu sunt Prinţul şi, e nedemn din partea voastra care traiţi din mila Regelui, tatal meu, sa va purtaţi astfel cu mine ...
Era excesiv de ridicol, dupa cum o mar turisira rasetele ... Baiatul care vorbise primul, striga ca marazilor sai:
- Haideţi, porcilor, sclavilor, pensionari ai tatalui acestui graţios prinţ, ce maniere sunt acestea? Toţi în genunchi şi onoraţi ţinuta lui regala şi regalele lui zdrenţe ...
Cu o veselie batjocoritoare, toţi se aşezara în genunchi şi adusera un omagiu caraghios parazii lor. Principele împinse cu piciorul pe cel mai aproape de el şi îi zise mandru:
— Na, şi aşteapta ca maine sa-ţi ridic o spanzuratoare.
Ah! Aceasta nu mai însemna un joc şi depaşea masura. Rasetele încetara cat ai clipi din ochi şi facura loc furiei. O duzina de voci urla: "Ridicaţi-l! La adapatoare! Unde sunt cainii? Haideţi, aici: Leul! Pe el Fangs!"
Atunci se întampla un lucru pe care Anglia nu-l vazuse niciodata. Persoana sfinţita a moştenitorului tronului, palmuita de maini plebeiene, harţuita şi rupta de caini. La caderea nopţii, prinţul se gasea în fundul parţii cladite a cartierului. Avea corpul zdrobit, mainile însangerate, zdrenţele de pe el erau pline de noroi. Ratacea de colo pana colo, pierzandu-se din ce în ce şi era atat de obosit, atat de prapadit ca nu putea sa puna un picior înaintea altuia, încetase de a întreba, ştiind acuma ca nu va primi de la fiecare decat injurii în chip de informaţii. Şi, îşi repeta: "Numele este: Offal Court. Daca îl gasesc înainte ca puterile sa ma fi parasit complet, sunt salvat, caci lumea de acolo ma va reconduce la palat şi va fi marturie ca nu sunt unul din ai lor, ci adevaratul prinţ. Astfel voi redobandi ceea ce îmi aparţine".
La moment, gandurile sale îl dusera la purtarea acestor baieţi de la spitalul lui Christos şi îşi zise: "Cand voi fi rege, ei nu vor mai avea numai painea şi adapostul, ci, vor avea, de asemenea, lecţii şi carţi. Caci este de mica importanţa daca burta e plina cand spiritele şi inima, sunt goale. Vreau sa pastrez aceasta cu îngrijire în memoria mea. Lecţia de azi sa nu fie pierduta pentru mine, poporul meu va profita, caci instrucţiunea îmblanzeşte inima şi da naştere bunataţii şi milei.
Luminile se stingeau una dupa alta; începu sa ploua; vantul creştea: o noapte aspra şi furtunoasa se pregatea. Prinţul fara azil, moştenitorul tronului Angliei, fara adapost, mergea, înca, înfundandu-se, din ce în ce, în labirintul straduţelor mizerabile, unde se îngramadeau personajele mişunatoare ale saraciei şi ale mizeriei.
Deodata, un chefliu, beat, apucandu-l de guler îi striga:
— Pe drum, la aceasta ora de noapte şi n-ai adus o para în casa, sunt sigur! Daca este aşa, şi daca eu nu-ţi voi sparge, înca toate oasele din harca, nu mai sunt eu John Canty.
Prinţul se desprinse din stransoare cu un gest maşinal, îşi scutura umarul sau profanat şi striga tare:
- O! Eşti tu, cu adevarat, tatal sau? In acest caz, Cerul fie laudat, caci tu vei merge sa-l cauti şi sa ma conduci.
- Tatal-sau? Nu ştiu ce povesteşti, tu, dar ştiu ca eu sunt tata-tau şi ai s-o vezi îndata ...
— O! Nu glumi, nu mai discuta, nu întarzia! Eu sunt extenuat, sunt ranit şi nu ma mai pot tine pe picioare. Condu-ma la Regele, tatal meu şi te va face bogat, mai mult de tot decat ceea ce ai putut, tu, sa visezi. Crede-ma, omule, crede-ma ... Eu nu mint, ci spun adevarul pur. Da-mi mana şi salveaza-ma! Eu sunt Prinţul de Galles!
Omul, naucit, examina copilul, apoi dadu din cap şi bombani: "E mai nebun decat orice pensionar de la Bedlam!"
Şi luandu-l din nou de guleraş, adauga cu un ras hidos însoţit de o înjuratura: "Dar nebun sau nu, eu şi bunica vom gasi noi unde sunt locurile cele mai dulci între oasele tale, sau eu nu mai sunt om!"
Spunand acestea, el înhaţa pe prinţ care se zbatea furios, şi disparura într-o curte, urmariţi de un manunchi de vermina umana amuzata şi zgomotoasa.
Print si cersetor - Capitolul 04 - Zbuciumarile printului incep
Aceasta pagina a fost accesata de 603 ori.