Autori > Mark Twain
Print si cersetor - Capitolul 05 - Tom ajunge la onoruri
Ramas singur în cabinetul prinţului, Tom Canty profita de ocazie. Se împauna în faţa oglinzii celei mari, admirandu-şi frumoasele gateli; apoi se plimba prin camera, imitand ţinuta eleganta a prinţului; dupa aceea, scoase frumoasa lui sabie, o încovoie, îi saruta lama, o puse cu manerul în piept şi cu varful înainte, aşa cum vazuse el facand, cinci sau şase saptamani în urma, un gentilom pentru a saluta pe locotenentul de la Tour dupa ce îi daduse în primire pe marii lorzi de Norfolk şi Surrey duşi la închisoare.
Tom se juca apoi cu pumnalul împodobit de pietre, care îi atarna pe coapsa; examina mobilierul luxos şi elegant al camerei; încerca fiecare din fotoliile bogate şi visa cat ar fi el de mandru daca populaţia din Offal Court ar putea sa arunce numai o privire aici şi sa-l vada în toata mareţia lui.
Se întreba daca cei de acolo vor putea crede minunata istorie pe care le va povesti-o la întoarcerea acasa sau daca vor clatina din cap şi vor spune ca extravaganţele imaginaţiei lui l-au facut sa-şi piarda mintea. Dupa o jumatate de ora îşi dadu seama ca prinţul lipsea de multa vreme. Atunci începu sa se simta rau, singur. Se hotarî sa asculte şi sa aştepte, încetand sa se mai joace cu frumoasele lucruri care îl înconjurau. Apoi deveni nerabdator şi, în fine, se alarma. Daca intra, oare, cineva şi îl surprindea în hainele prinţului, iar prinţul nu era acolo ca sa explice lucrurile? Nu l-ar fi spanzurat imediat, fara sa se faca pentru acest caz decat o simpla ancheta? El auzise spunandu-se ca cei mari sunt foarte punctuali cand e vorba de cei mici. Temerile sale creşteau. Tremurand, deschise, uşor, uşa anticamerei, decis sa-l fuga sa caute pe prinţ, pentru a obţine de la el protecţia şi libertatea. Şase ofiţeri de serviciu stralucitori şi doi tineri paji de viţa înalta, îmbracaţi ca nişte fluturi îşi luara poziţia şi se înclinara foarte adanc în fata lui. El se dadu repede înapoi şi închise uşa: "Oamenii aştia îşi bat joc de mine! îşi zise el. Ei vor alerga sa dea de veste. O! Pentru ce am venit eu aici ca sa-mi pierd viaţa?"
Începu sa mearga în lungul şi în latul încaperii, chinuit de o frica fara margini, tragand cu urechea şi oprindu-se la cel mai mic zgomot. Deodata uşa se deschise şi un paj îmbracat în matase, anunţa:
— Lady Jane Grey.
Uşa se deschise şi o fata încantatoare, îmbracata bogat, se repezi spre el. Dar, deodata, se opri şi cu voce înspaimantata, zise:
— O! Dar ce aveţi Milord?
Tom, era gata sa leşine; dar, cu un efort îngana:
— Ah! Fiţi înduratoare! Nu sunt lord, ci sunt sarmanul Tom Canty, din Offal Court, cartier în Londra. Va rog, ajutaţi-ma sa vad pe prinţ, care, prin bunatatea sa, îmi va restitui zdrenţele şi ma va lasa sa plec
sanatos şi teafar. Oh! Fiţi înduratoare şi salvaţi-ma!
In timp ce vorbea, baieţaşul cazu în genunchi rugand-o cu ochii şi cu mainile întinse, implorand-o cu vorbele. Tanara fata paru îngrozita. Striga:
— O! Milord, dumneavoastra în genunchi? Şi în faţa mea!?
Apoi, fugi înspaimantata şi, Tom, sfarşit de disperare, se prabuşi murmurand:
- Nu exista nici ajutor nici speranţa. Acum vor veni şi ma vor ridica.
In timp ce el era acolo, înnebunit de groaza, zgomote sinistre se raspandeau în palat. Un şuşotit — caci nimeni nu facea altceva decat sa vorbeasca în şoapta — zbura de la servitor la servitor, de la lord la lady, peste lungimea coridoarelor, de la etaj la etaj şi din salon în salon: "Prinţul a înnebunit! Prinţul a înnebunit!"
În curand, în toate saloanele, în toate galeriile de marmura, se stransera grupuri de lorzi, de lady şi alte stralucite personaje de rang mai mic, care cu figurile descompuse, îşi vorbeau cu gravitate la ureche. Dar puţin dupa aceea, un ofiţer impunator, înainta printre aceste grupuri şi, în mod solemn, facu aceasta proclamaţie:
"În numele Regelui! Nimeni, sub pedeapsa cu moartea, sa nu plece urechea la aceste zgomote false şi fara sens, nici sa nu le discute, nici sa nu le raspandeasca în numele Regelui!"
Şuşotelile încetara aşa de subit, de parca toţi ar fi amuţit.
Puţin dupa aceea, se auzi de-a lungul culoarului un freamat. "Prinţul! Uite Prinţul!"
Sarmanul Tom, înaintand uşor, trecu prin faţa grupurilor închinate adanc, încercand sa salute, la randul sau şi privind timid strainul sau anturaj, cu ochii neliniştiţi, care fac mila.
Ca sa-şi susţina paşii el se sprijinea pe cei doi demnitari care mergeau de o parte şi de alta a lui. în urma, veneau medicii curţii şi caţiva seniori.
Tom fu astfel condus într-o încapere vasta a palatului şi auzi uşa închizandu-se în urma lui. Acei care îl însoţisera, se aşezara în dreapta şi în stanga, în faţa lui, la o mica distanţa, era culcat un om foarte voinic, cu figura mare şi umflata, cu expresia severa.
Capul sau enorm, era cu desavarşire alb, ca şi barba care îi încadra faţa. Veşmintele sale erau facute dintr-o ţesatura bogata. Unul din picioarele sale umflate, era înfaşurat în bandaj şi se sprijinea pe o perniţa. Se facuse o linişte mare şi toate capetele erau înclinate într-un salut profund, în afara de capul acestui om.
Acest bolnav, cu înfaţişarea severa, era teribilul Henric al VIII-lea. Figura lui se îmblanzi cand, luand cuvantul, zise:
— Ei bine, Milord Eduard, prinţul meu! îţi vei fi închipuit sa mistifici cu aceasta gluma trista, pe bunul rege, tatal tau, care te iubeşte, şi care e atat de bun cu tine?
Sarmanul Tom asculta, atat cat facultaţile sale, muncite, îi permiteau, începutul acestui discurs; dar cand vorbele "bunul rege" îi izbira urechea, el se îngalbeni şi cazu brusc în genunchi, ca şi cum ar fi primit un glonte în inima. Ridicand mainile, exclama:
— Sunteţi Regele? Atunci sunt pierdut!
Aceste cuvinte parura a copleşi pe suveran. Ochii sai parcursera, vag, toate figurile, apoi se oprira îngrijoraţi asupra copilului prabuşit în faţa lui. Arunci, cu un accent de profunda decepţie, zise:
— Vai! Crezusem exagerate zvonurile; dar ma tem sa nu fie îndreptaţite.
Suspinand din greu, relua cu o voce blanda:
— Vino langa tatal tau, copile; tu nu te simţi bine! ...
Tom fu ajutat sa se ridice şi, tremurand, se apropie de regele Angliei. Regele, lua între mainile sale, sarmana faţa înspaimantata şi, o fixa îndelung, grav şi tandru, ca pentru a descoperi oarecare semne de întoarcere la raţiune, apoi, tragand la pieptul sau capul buclat şi strangandu-l cu dragoste, zise:
— Nu recunoşti, tu, copile, pe tatal tau? Nu-mi sfaşia inima, spune ca ma recunoşti. Trebuie sa ma re cunoşti, nu e aşa?
— Da, dumneavoastra sunteţi, seniorul meu temut, Regele, pe care Dumnezeu sa-l ţina!
- Da, da, foarte bine. Linişteşte-te, nu tremura astfel, nimeni de aici nu-ţi vrea raul; toata lumea de aici te iubeşte. Uite ca îţi este mai bine; visul tau urat a trecut, nu e aşa? Nu te mai dai drept altul cum se spune, ca o facuşi acum o clipa?
- Va implor graţia de a ma crede; n-am spus decat adevarul, temute senior! Caci eu sunt cel mai umil dintre supuşii voştri, fiind nascut sarac; şi numai printr-un trist nenoroc şi o trista întamplare ma gasesc aici, cu toate ca nu sunt vinovat de aceasta. Sunt prea tanar ca sa mor şi un cuvant al dumneavoastra, poate sa ma salveze. Oh, spune-l Sire!
— Sa mori? Nu vorbi astfel, dragul meu prinţ; linişteşte-ti inima tulburata: nu vei muri, nu!
Tom cazu în genunchi cu un strigat de bucurie:
— Dumnezeu sa va ajute, o, Rege, şi sa va tina multi ani pentru fericirea poporului vostru!
Atunci, ridicandu-se, el întoarse o faţa vesela catre cei doi demnitari care îl însoţeau şi striga:
- Aţi auzit! Nu voi muri: Regele a spus-o!
Nimeni nu mişca, decat spre a se înclina cu o deferenta adanca şi nimeni nu vorbea.
Tom ezita, puţin confuz, apoi întorcandu-se timid catre rege, întreba:
- Pot sa plec, acum?
- Sa pleci? Desigur, daca doreşti. Dar de ce sa nu mai ramai puţin? Unde vrei sa te duci?
Tom lasa ochii în jos şi raspunse umil:
— Aventura mea e o greşeala; ma credeam liber şi ma grabeam sa ma întorc la parau unde m-am nascut, unde traiesc în mizerie; dar unde îmi voi regasi mama şi surorile, acolo unde sunt la mine, pe cand aici nu ma pot obişnui cu aceste splendori. Oh, va rog Sire, lasaţi-ma sa plec!
Regele ramase un moment liniştit şi ganditor; faţa lui exprima o nelinişte adanca, dureroasa, mereu crescanda, în sfarşit, zise, cu o voce în care se întrezarea o raza de speranţa:
— Poate ca demenţa lui nu priveşte decat un anumit fapt şi ca spiritului sau i-a ramas luciditatea pentru toate celelalte lucruri. Sa dea Dumnezeu sa fie aşa! Ia sa vedem ...
Atunci Regele adresa lui Tom o întrebare în latineşte şi Tom raspunse, cu greutate, dar în chiar aceasta limba. Regele era încantat şi lasa sa se vada aceasta. Lorzii şi medicii îşi manifestara, de asemenea, mulţumirea. Regele zise:
— N-a raspuns aşa exact pe cat îi permit studiile şi cunoştinţele sale; dar cat a raspuns e de ajuns ca sa probeze ca spiritul sau nu e complet distrus, ci, numai, bolnav ... Ce parere aveţi dumneavoastra, domnilor?
Medicul întrebat se înclina şi raspunse:
— Sunt convins, Sire, ca ati pus un diagnostic exact.
Regele paru fericit de aceste vorbe spuse de o persoana atat de competenta şi continua cu mai multa graba:
— Urmariţi-ma bine: vom continua examenul.
El puse lui Tom o întrebare în franţuzeşte. Tom ramase un moment fara sa raspunda, stingherit de ataţia ochi fixati asupra lui, apoi, timid:
— Nu cunosc aceasta limba, va rog, Majestate!
Regele se lasa sa cada în pernele sale. Medicii alergara în ajutor; dar el îi înlatura şi relua:
— Lasaţi ... nu e decat o ameţeala. Ridicati-ma. Aşa, e bine ... Vino aici, copilul meu; aici. Sprijina-ţi sarmanul cap bolnav pe inima tatalui tau şi fii fara grija, în curand vei fi mai bine. N-ai teama; vei fi cat de curand vindecat.
Apoi, se întoarse catre asistenţa şi, acum fara blandeţe, cu luciii sinistre în ochi, relua:
- Dumneavoastra ascultaţi cu toţii! Iata pe fiul meu, nebun; dar asta va trece. Excesul de studii este cauza nenorocirii şi de asemenea prea multa supuşenie. Supravegheaţi lucrul acesta. Distraţi-l prin sport şi prin diferite mijloace, pana ce îşi va recuceri sanatatea.
Se îndrepta în pat şi striga cu putere.
- El e nebun; dar e fiul meu şi moştenitorul tronului Angliei; nebun sau nu, el va domni! Ascultaţi, înca, şi proclamaţi aceasta: oricine va vorbi de aceasta boala, se va face vinovat de acţiune contra pacii şi or dinii statului şi va merge la spanzuratoare. Sa mi se dea de baut ca ard; aceasta durere mi-a istovit forţele. Luaţi cupa aceea de acolo. Susţineţi-ma ... Aşa; Bine ... E nebun? Poate sa fie de o mie de ori mai nebun, nu e mai puţin Prinţ de Galles şi eu Regele, voi arata ca e aşa. In chiar aceasta dimineaţa el va fi pus în posesiunea demnitaţii sale de prinţ, în acest scop, Milord Herford!
Unul din seniori îngenunche în faţa patului regal şi zise:
— Majestatea Voastra ştie ca marele mareşal ereditar al Angliei, declarat vinovat, este închis la Tour. N-ar fi convenabil ca cineva declarat vinovat ...
- Tacere! Nu-mi ofensa urechile cu acest nume blestemat. Acest om va trai la infinit? Trebuie sa vad mereu ca mi se batjocoreşte voinţa? Prinţul nu poate fi pus în posesia demnitaţii sale, pentru ca, spre a-l in vesti nu se va gasi în regat un mare mareşal care n-a tradat? Nu, în numele lui Dumnezeu, nu! Inştiinţaţi Parlamentul ca aştept de la el, înainte de apusul soarelui, judecarea lui Norkford; iar de nu, îl voi trage la raspundere cu severitate.
— Voinţa regelui este lege, raspunse lord Hertford şi se ridica reluandu-şi locul.
Încet, încet, mania disparu din faţa batranului rege.
- Saruta-ma, prinţul meu, zise el. Aşa ... De ce ţi-e aşa frica? Nu sunt eu tatal tau iubit?
- Bunatatea voastra pentru mine, nu egaleaza decat nedemnitatea mea, o puternice Senior; iata adevarul. Dar... dar... mi-e greu sa gandesc ca cineva trebuie sa moara şi ...
- Ah! Ce bine, ce bine! Vad ca mintea ta a ramas aceeaşi, chiar daca spiritul tau e bolnav, caci tu ai fost întotdeauna generos. Dar acest duce s-a ridicat contra ta şi a privilegiilor tale. Voi avea un altul în locul lui, unul care nu va trada niciodata datoriile înaltei sale însarcinari. Linişteşte-te, principe: nu-ti obosi sarmanul cap cu asemenea lucruri.
— Dar, nu sunt eu cauza morţii sale, Seniore? Fara mine, cata vreme ar mai fi putut trai?
— Nu te îngriji deloc de el, principe; nu e demn de aşa ceva. Saruta-ma înca o data şi du-te la jocurile şi distracţiile tale; caci boala mea ma face sa sufar! Sunt obosit şi aş vrea sa dorm. Du-te cu unchiul tau Hertford şi cu oamenii tai şi întoarce-te dupa ce ma voi fi odihnit.
Tom se lasa dus cu inima grea, caci aceste ultime cuvinte erau o lovitura de moarte data speranţei de care se agaţase, de a fi în curand liber. Auzi din nou freamatul de voci discrete care repetau: "Prinţul. Uite Prinţul!"
Curajul îl parasea din ce în ce în timpul cand trecea printre randurile stralucitoare de curteni înclinaţi, caci îşi dadea seama ca, acum, era, cu adevarat prizonier şi închis pentru totdeauna în aceasta pivniţa urata; prinţ parasit şi fara prieteni în afara daca Dumnezeu, în bunatatea lui, nu l-o avea în grija şi nu-i va reda libertatea.
Şi, în orice parte se întorcea i se parea ca vede plutind în aer capul sever şi faţa, pe care le zarise odata, ale mareşalului de Norfolk, cu ochii plini de reproşuri, fixaţi asupra lui.
Visurile lui de alta data erau foarte placute; realitatea era aşa de trista!
Tom se juca apoi cu pumnalul împodobit de pietre, care îi atarna pe coapsa; examina mobilierul luxos şi elegant al camerei; încerca fiecare din fotoliile bogate şi visa cat ar fi el de mandru daca populaţia din Offal Court ar putea sa arunce numai o privire aici şi sa-l vada în toata mareţia lui.
Se întreba daca cei de acolo vor putea crede minunata istorie pe care le va povesti-o la întoarcerea acasa sau daca vor clatina din cap şi vor spune ca extravaganţele imaginaţiei lui l-au facut sa-şi piarda mintea. Dupa o jumatate de ora îşi dadu seama ca prinţul lipsea de multa vreme. Atunci începu sa se simta rau, singur. Se hotarî sa asculte şi sa aştepte, încetand sa se mai joace cu frumoasele lucruri care îl înconjurau. Apoi deveni nerabdator şi, în fine, se alarma. Daca intra, oare, cineva şi îl surprindea în hainele prinţului, iar prinţul nu era acolo ca sa explice lucrurile? Nu l-ar fi spanzurat imediat, fara sa se faca pentru acest caz decat o simpla ancheta? El auzise spunandu-se ca cei mari sunt foarte punctuali cand e vorba de cei mici. Temerile sale creşteau. Tremurand, deschise, uşor, uşa anticamerei, decis sa-l fuga sa caute pe prinţ, pentru a obţine de la el protecţia şi libertatea. Şase ofiţeri de serviciu stralucitori şi doi tineri paji de viţa înalta, îmbracaţi ca nişte fluturi îşi luara poziţia şi se înclinara foarte adanc în fata lui. El se dadu repede înapoi şi închise uşa: "Oamenii aştia îşi bat joc de mine! îşi zise el. Ei vor alerga sa dea de veste. O! Pentru ce am venit eu aici ca sa-mi pierd viaţa?"
Începu sa mearga în lungul şi în latul încaperii, chinuit de o frica fara margini, tragand cu urechea şi oprindu-se la cel mai mic zgomot. Deodata uşa se deschise şi un paj îmbracat în matase, anunţa:
— Lady Jane Grey.
Uşa se deschise şi o fata încantatoare, îmbracata bogat, se repezi spre el. Dar, deodata, se opri şi cu voce înspaimantata, zise:
— O! Dar ce aveţi Milord?
Tom, era gata sa leşine; dar, cu un efort îngana:
— Ah! Fiţi înduratoare! Nu sunt lord, ci sunt sarmanul Tom Canty, din Offal Court, cartier în Londra. Va rog, ajutaţi-ma sa vad pe prinţ, care, prin bunatatea sa, îmi va restitui zdrenţele şi ma va lasa sa plec
sanatos şi teafar. Oh! Fiţi înduratoare şi salvaţi-ma!
In timp ce vorbea, baieţaşul cazu în genunchi rugand-o cu ochii şi cu mainile întinse, implorand-o cu vorbele. Tanara fata paru îngrozita. Striga:
— O! Milord, dumneavoastra în genunchi? Şi în faţa mea!?
Apoi, fugi înspaimantata şi, Tom, sfarşit de disperare, se prabuşi murmurand:
- Nu exista nici ajutor nici speranţa. Acum vor veni şi ma vor ridica.
In timp ce el era acolo, înnebunit de groaza, zgomote sinistre se raspandeau în palat. Un şuşotit — caci nimeni nu facea altceva decat sa vorbeasca în şoapta — zbura de la servitor la servitor, de la lord la lady, peste lungimea coridoarelor, de la etaj la etaj şi din salon în salon: "Prinţul a înnebunit! Prinţul a înnebunit!"
În curand, în toate saloanele, în toate galeriile de marmura, se stransera grupuri de lorzi, de lady şi alte stralucite personaje de rang mai mic, care cu figurile descompuse, îşi vorbeau cu gravitate la ureche. Dar puţin dupa aceea, un ofiţer impunator, înainta printre aceste grupuri şi, în mod solemn, facu aceasta proclamaţie:
"În numele Regelui! Nimeni, sub pedeapsa cu moartea, sa nu plece urechea la aceste zgomote false şi fara sens, nici sa nu le discute, nici sa nu le raspandeasca în numele Regelui!"
Şuşotelile încetara aşa de subit, de parca toţi ar fi amuţit.
Puţin dupa aceea, se auzi de-a lungul culoarului un freamat. "Prinţul! Uite Prinţul!"
Sarmanul Tom, înaintand uşor, trecu prin faţa grupurilor închinate adanc, încercand sa salute, la randul sau şi privind timid strainul sau anturaj, cu ochii neliniştiţi, care fac mila.
Ca sa-şi susţina paşii el se sprijinea pe cei doi demnitari care mergeau de o parte şi de alta a lui. în urma, veneau medicii curţii şi caţiva seniori.
Tom fu astfel condus într-o încapere vasta a palatului şi auzi uşa închizandu-se în urma lui. Acei care îl însoţisera, se aşezara în dreapta şi în stanga, în faţa lui, la o mica distanţa, era culcat un om foarte voinic, cu figura mare şi umflata, cu expresia severa.
Capul sau enorm, era cu desavarşire alb, ca şi barba care îi încadra faţa. Veşmintele sale erau facute dintr-o ţesatura bogata. Unul din picioarele sale umflate, era înfaşurat în bandaj şi se sprijinea pe o perniţa. Se facuse o linişte mare şi toate capetele erau înclinate într-un salut profund, în afara de capul acestui om.
Acest bolnav, cu înfaţişarea severa, era teribilul Henric al VIII-lea. Figura lui se îmblanzi cand, luand cuvantul, zise:
— Ei bine, Milord Eduard, prinţul meu! îţi vei fi închipuit sa mistifici cu aceasta gluma trista, pe bunul rege, tatal tau, care te iubeşte, şi care e atat de bun cu tine?
Sarmanul Tom asculta, atat cat facultaţile sale, muncite, îi permiteau, începutul acestui discurs; dar cand vorbele "bunul rege" îi izbira urechea, el se îngalbeni şi cazu brusc în genunchi, ca şi cum ar fi primit un glonte în inima. Ridicand mainile, exclama:
— Sunteţi Regele? Atunci sunt pierdut!
Aceste cuvinte parura a copleşi pe suveran. Ochii sai parcursera, vag, toate figurile, apoi se oprira îngrijoraţi asupra copilului prabuşit în faţa lui. Arunci, cu un accent de profunda decepţie, zise:
— Vai! Crezusem exagerate zvonurile; dar ma tem sa nu fie îndreptaţite.
Suspinand din greu, relua cu o voce blanda:
— Vino langa tatal tau, copile; tu nu te simţi bine! ...
Tom fu ajutat sa se ridice şi, tremurand, se apropie de regele Angliei. Regele, lua între mainile sale, sarmana faţa înspaimantata şi, o fixa îndelung, grav şi tandru, ca pentru a descoperi oarecare semne de întoarcere la raţiune, apoi, tragand la pieptul sau capul buclat şi strangandu-l cu dragoste, zise:
— Nu recunoşti, tu, copile, pe tatal tau? Nu-mi sfaşia inima, spune ca ma recunoşti. Trebuie sa ma re cunoşti, nu e aşa?
— Da, dumneavoastra sunteţi, seniorul meu temut, Regele, pe care Dumnezeu sa-l ţina!
- Da, da, foarte bine. Linişteşte-te, nu tremura astfel, nimeni de aici nu-ţi vrea raul; toata lumea de aici te iubeşte. Uite ca îţi este mai bine; visul tau urat a trecut, nu e aşa? Nu te mai dai drept altul cum se spune, ca o facuşi acum o clipa?
- Va implor graţia de a ma crede; n-am spus decat adevarul, temute senior! Caci eu sunt cel mai umil dintre supuşii voştri, fiind nascut sarac; şi numai printr-un trist nenoroc şi o trista întamplare ma gasesc aici, cu toate ca nu sunt vinovat de aceasta. Sunt prea tanar ca sa mor şi un cuvant al dumneavoastra, poate sa ma salveze. Oh, spune-l Sire!
— Sa mori? Nu vorbi astfel, dragul meu prinţ; linişteşte-ti inima tulburata: nu vei muri, nu!
Tom cazu în genunchi cu un strigat de bucurie:
— Dumnezeu sa va ajute, o, Rege, şi sa va tina multi ani pentru fericirea poporului vostru!
Atunci, ridicandu-se, el întoarse o faţa vesela catre cei doi demnitari care îl însoţeau şi striga:
- Aţi auzit! Nu voi muri: Regele a spus-o!
Nimeni nu mişca, decat spre a se înclina cu o deferenta adanca şi nimeni nu vorbea.
Tom ezita, puţin confuz, apoi întorcandu-se timid catre rege, întreba:
- Pot sa plec, acum?
- Sa pleci? Desigur, daca doreşti. Dar de ce sa nu mai ramai puţin? Unde vrei sa te duci?
Tom lasa ochii în jos şi raspunse umil:
— Aventura mea e o greşeala; ma credeam liber şi ma grabeam sa ma întorc la parau unde m-am nascut, unde traiesc în mizerie; dar unde îmi voi regasi mama şi surorile, acolo unde sunt la mine, pe cand aici nu ma pot obişnui cu aceste splendori. Oh, va rog Sire, lasaţi-ma sa plec!
Regele ramase un moment liniştit şi ganditor; faţa lui exprima o nelinişte adanca, dureroasa, mereu crescanda, în sfarşit, zise, cu o voce în care se întrezarea o raza de speranţa:
— Poate ca demenţa lui nu priveşte decat un anumit fapt şi ca spiritului sau i-a ramas luciditatea pentru toate celelalte lucruri. Sa dea Dumnezeu sa fie aşa! Ia sa vedem ...
Atunci Regele adresa lui Tom o întrebare în latineşte şi Tom raspunse, cu greutate, dar în chiar aceasta limba. Regele era încantat şi lasa sa se vada aceasta. Lorzii şi medicii îşi manifestara, de asemenea, mulţumirea. Regele zise:
— N-a raspuns aşa exact pe cat îi permit studiile şi cunoştinţele sale; dar cat a raspuns e de ajuns ca sa probeze ca spiritul sau nu e complet distrus, ci, numai, bolnav ... Ce parere aveţi dumneavoastra, domnilor?
Medicul întrebat se înclina şi raspunse:
— Sunt convins, Sire, ca ati pus un diagnostic exact.
Regele paru fericit de aceste vorbe spuse de o persoana atat de competenta şi continua cu mai multa graba:
— Urmariţi-ma bine: vom continua examenul.
El puse lui Tom o întrebare în franţuzeşte. Tom ramase un moment fara sa raspunda, stingherit de ataţia ochi fixati asupra lui, apoi, timid:
— Nu cunosc aceasta limba, va rog, Majestate!
Regele se lasa sa cada în pernele sale. Medicii alergara în ajutor; dar el îi înlatura şi relua:
— Lasaţi ... nu e decat o ameţeala. Ridicati-ma. Aşa, e bine ... Vino aici, copilul meu; aici. Sprijina-ţi sarmanul cap bolnav pe inima tatalui tau şi fii fara grija, în curand vei fi mai bine. N-ai teama; vei fi cat de curand vindecat.
Apoi, se întoarse catre asistenţa şi, acum fara blandeţe, cu luciii sinistre în ochi, relua:
- Dumneavoastra ascultaţi cu toţii! Iata pe fiul meu, nebun; dar asta va trece. Excesul de studii este cauza nenorocirii şi de asemenea prea multa supuşenie. Supravegheaţi lucrul acesta. Distraţi-l prin sport şi prin diferite mijloace, pana ce îşi va recuceri sanatatea.
Se îndrepta în pat şi striga cu putere.
- El e nebun; dar e fiul meu şi moştenitorul tronului Angliei; nebun sau nu, el va domni! Ascultaţi, înca, şi proclamaţi aceasta: oricine va vorbi de aceasta boala, se va face vinovat de acţiune contra pacii şi or dinii statului şi va merge la spanzuratoare. Sa mi se dea de baut ca ard; aceasta durere mi-a istovit forţele. Luaţi cupa aceea de acolo. Susţineţi-ma ... Aşa; Bine ... E nebun? Poate sa fie de o mie de ori mai nebun, nu e mai puţin Prinţ de Galles şi eu Regele, voi arata ca e aşa. In chiar aceasta dimineaţa el va fi pus în posesiunea demnitaţii sale de prinţ, în acest scop, Milord Herford!
Unul din seniori îngenunche în faţa patului regal şi zise:
— Majestatea Voastra ştie ca marele mareşal ereditar al Angliei, declarat vinovat, este închis la Tour. N-ar fi convenabil ca cineva declarat vinovat ...
- Tacere! Nu-mi ofensa urechile cu acest nume blestemat. Acest om va trai la infinit? Trebuie sa vad mereu ca mi se batjocoreşte voinţa? Prinţul nu poate fi pus în posesia demnitaţii sale, pentru ca, spre a-l in vesti nu se va gasi în regat un mare mareşal care n-a tradat? Nu, în numele lui Dumnezeu, nu! Inştiinţaţi Parlamentul ca aştept de la el, înainte de apusul soarelui, judecarea lui Norkford; iar de nu, îl voi trage la raspundere cu severitate.
— Voinţa regelui este lege, raspunse lord Hertford şi se ridica reluandu-şi locul.
Încet, încet, mania disparu din faţa batranului rege.
- Saruta-ma, prinţul meu, zise el. Aşa ... De ce ţi-e aşa frica? Nu sunt eu tatal tau iubit?
- Bunatatea voastra pentru mine, nu egaleaza decat nedemnitatea mea, o puternice Senior; iata adevarul. Dar... dar... mi-e greu sa gandesc ca cineva trebuie sa moara şi ...
- Ah! Ce bine, ce bine! Vad ca mintea ta a ramas aceeaşi, chiar daca spiritul tau e bolnav, caci tu ai fost întotdeauna generos. Dar acest duce s-a ridicat contra ta şi a privilegiilor tale. Voi avea un altul în locul lui, unul care nu va trada niciodata datoriile înaltei sale însarcinari. Linişteşte-te, principe: nu-ti obosi sarmanul cap cu asemenea lucruri.
— Dar, nu sunt eu cauza morţii sale, Seniore? Fara mine, cata vreme ar mai fi putut trai?
— Nu te îngriji deloc de el, principe; nu e demn de aşa ceva. Saruta-ma înca o data şi du-te la jocurile şi distracţiile tale; caci boala mea ma face sa sufar! Sunt obosit şi aş vrea sa dorm. Du-te cu unchiul tau Hertford şi cu oamenii tai şi întoarce-te dupa ce ma voi fi odihnit.
Tom se lasa dus cu inima grea, caci aceste ultime cuvinte erau o lovitura de moarte data speranţei de care se agaţase, de a fi în curand liber. Auzi din nou freamatul de voci discrete care repetau: "Prinţul. Uite Prinţul!"
Curajul îl parasea din ce în ce în timpul cand trecea printre randurile stralucitoare de curteni înclinaţi, caci îşi dadea seama ca, acum, era, cu adevarat prizonier şi închis pentru totdeauna în aceasta pivniţa urata; prinţ parasit şi fara prieteni în afara daca Dumnezeu, în bunatatea lui, nu l-o avea în grija şi nu-i va reda libertatea.
Şi, în orice parte se întorcea i se parea ca vede plutind în aer capul sever şi faţa, pe care le zarise odata, ale mareşalului de Norfolk, cu ochii plini de reproşuri, fixaţi asupra lui.
Visurile lui de alta data erau foarte placute; realitatea era aşa de trista!
Print si cersetor - Capitolul 05 - Tom ajunge la onoruri
Aceasta pagina a fost accesata de 655 ori.