Autori > Mark Twain
Print si cersetor - Capitolul 07 - Intaiul pranz regal al lui Tom
Catre ora unu dupa-amiaza, Tom se supuse cu resemnare, încercarilor de costume pentru pranz. Se vazu îmbracat tot atat de somptuos ca înainte, dar deosebit, de la cap pana la picioare, altfel. Fu condus, atunci, cu mare ceremonie, într-o sala mare şi luxoasa, unde era aşezata o masa pentru o singura persoana.
Vasararia de aur masiv, împodobita cu desene cizelate abil, care le dadea o valoare nepreţuita, cu atat mai mult cu cat erau opera lui Benvenuto.
Odaia era ocupata pe jumatate de slujitori nobili. Duhovnicul prinţului, spuse rugaciunea de masa. Tom a carui foame fusese multa vreme fugita din structura lui, se repezi asupra alimentelor, dar fu împiedicat de contele de Berkeley care îi prinse un şervet la gat. Inaltul privilegiu era ereditar în aceasta nobila familie. Nobilul paharnic era prezent şi exprima la fiecare moment, cu anticipaţie, dorinţa prinţului de a i se da vin. Gustatorul Alteţei Sale Prinţul de Galles, era, de asemenea aici, gata sa guste, la ordinele sale, bucatele suspecte, cu riscul de a fi otravit. La acea epoca, gustatorul nu avea decat o sarcina onorifica, fiind chemat rar de tot s-o exercite; dar fusese o vreme, puţin îndepartata, cand funcţia de gustator nu era fara pericol şi nu era o cinste de invidiat.
S-ar parea straniu ca nu se întrebuinţa pentru aceasta funcţie un caine sau un raufacator, dar, toate acţiunile regilor sunt stranii. Mai era lordul d' Arcy, primul nobil al camerei, care facea nu se ştie ce; dar era prezent şi asta era destul; apoi primul lord chelar, care şedea la spatele scaunului lui Tom, pentru a veghea la ceremonial, sub ordinele marelui maestru şi ale primului nobil al bucatariei. Tom avea trei sute optzeci şi patru de servitori ataşaţi la persoana sa; dar, desigur, nu erau toţi în aceasta sala, nu era macar un sfert şi Tom nu presupunea înca existenţa celorlalţi.
Toate personajele prezente fusesera instruite ca sa-şi aduca aminte ca prinţul îşi pierduse, pentru un moment raţiunea şi sa nu lase a se vedea nici o surpriza a capriciilor sale.
Aceste "capricii" li se aratara în curand, dar ele nu rascolira decat compatimirea şi durerea lor, în nici un caz veselia şi rasul. Era o mare întristare pentru ei sa-şi vada prinţul iubit, aşa de copleşit. Mai ales, sarmanul Tom, manca numai cu degetele, dar nimeni nu suradea, nici nu parea chiar sa bage de seama. Examinand cu seriozitate şervetul sau, care era de o fabricaţie foarte rara, el zise cu simplicitate:
— Va rog, luati-l de aici, în stangacia mea, l-aş putea murdari.
Nobilul ereditar al lenjeriei, îl scoase fara sa zica nici o vorba.
Viu interesat de napi şi laptuci, Tom întreba ce erau şi daca şi aici se mananca, fiindca el nu avusese multa vreme decat aceste vegetale, înainte vreme importate din Olanda ca lucruri rare, ajunse mai pe urma sa fie introduse în Anglia. I se raspunse la întrebare cu un mare respect fara a se manifesta nici cea mai mica mirare. Cand sfarşise desertul, îşi umplu buzunarele cu alune şi nimeni nu-l opri, ba nici nu paru sa bage de seama. Dar, un moment dupa aceea, remarca el însuşi şi se arata amarat, caci era primul gest pe care-şi permisese sa-l faca din proprie iniţiativa în tot timpul dejunului şi simţi ca era în el ceva impropriu, nedemn de un prinţ, în acest moment muşchii nasului sau începura a se harţui şi extremitatea acestui organ începu a-l manca! Aceasta prelungindu-se, Tom simti o tulburare crescanda.
Privii cu durere pe toţi nobilii, unul dupa altul şi lacrimi îi aparura în ochi. Ei se grabira sa alerge spre el, cu figurile consternate şi sa-l întrebe de cauza supararii sale.
Tom le raspunse cu o nelinişte nevinovata:
— Implor indulgenţa Voastra: nasul meu, ma mananca, teribil. Care este obiceiul şi ce se face în asemenea caz? Şi, va rog grabiţi-va caci, uite, chiar acum n-o sa mai pot suporta.
Nimeni nu surase; toţi ramasera înlemniţi şi se priveau unul pe altul cerşindu-şi un sfat. Ce sa hotarasca? Era un loc gol, un obstacol şi nimic în istoria Angliei nu arata cum trebuie trecut. Maestrul de ceremonii nu era acolo: nu era nimeni care sa îndrazneasca a se aventura pe aceasta mare periculoasa, ori care sa rişte încercarea de a rezolva aceasta importanta problema. Vai! Nu exista Scarpinator Ereditar, în timpul acesta, lacrimile trecusera peste malurile lor şi începura a curge pe obrajii lui Tom.
Nasul sau, gadilat, cerea mai imperios ca oricand, ajutor, în sfarşit, natura rasturna barierele etichetei: Tom ceru în sine scuza de raul pe care îl va face şi uşura inimile încarcate ale curtenilor sai, scarpinandu-şi singur, nasul.
Masa era terminata. Un nobil vine şi îi pune în faţa un ibric de aur, conţinand apa de trandafir pentru a-şi spala gura şi degetele, şi nobilul ereditar pentru lenjerie vine şi se aşeaza langa el cu un şervet. Tom încurcat, priveşte ibricul un minut sau doua, apoi ducandu-l la buze, bau, grav, o gura.
Şi, întorcandu-se catre nobilul care aştepta, îi zise:
— Nu, asta nu-mi place, Milord, mirosul e destul de placut, dar e prea fad.
Aceasta noua excentricitate a prinţului rupse toate inimile, caci tristul spectacol, cum ar fi putut provoca ceva îmbucurator? Alta boroboaţa a lui Tom, fu aceea de a se ridica şi a pleca de la masa în momentul cand capelanul se aşezase în spatele scaunului sau şi cu mainile deasupra capului, cu ochii ridicaţi spre cer, începea rugaciunea de binecuvantare.
Nici de aceasta data nimeni nu paru a observa ca prinţul facea ceva nemaiauzit.
La cererea sa, micul nostru prieten, fu recondus în apartamentul sau particular şi lasat singur cu propriile sale preocupari. Pe captuşeala de stejar a pereţilor erau suspendate, pe carlige, diferite piese ale unei armuri stralucitoare de oţel, damaschinate, încrustate cu aur.
Aceasta panoplie razboinica, aparţinand adevaratului prinţ, era un cadou de la doamna Parr, regina. Tom puse zalele, manuşile de oţel, coiful împodobit cu pene şi toate piesele pe care putut sa le îmbrace ca sa puna şi restul; dar îşi aduse aminte de alunele pe care le luase şi la bucuria ce ar avea sa le manance, aici, fara nici un ochi care l-ar privi, fara nobilii ereditari care sa-l copleşeasca tot timpul cu serviciile lor. Atunci, puse la loc toate lucrurile frumoase şi începu sa sparga alune, simţindu-se fericit pentru prima data de cand Dumnezeu îl facuse prinţ, pentru pacatele lui. Cand nu mai avu alune, zari într-un cabinet cateva carţi, printre care una conţinea protocolul la Curtea Angliei. Era un chilipir neaşteptat, o pleaşca.
Se culca pe un divan moale şi începu sa se instruiasca cu un zel demn de toata lauda. Sa-l lasam cu aceasta ocupaţie.
Vasararia de aur masiv, împodobita cu desene cizelate abil, care le dadea o valoare nepreţuita, cu atat mai mult cu cat erau opera lui Benvenuto.
Odaia era ocupata pe jumatate de slujitori nobili. Duhovnicul prinţului, spuse rugaciunea de masa. Tom a carui foame fusese multa vreme fugita din structura lui, se repezi asupra alimentelor, dar fu împiedicat de contele de Berkeley care îi prinse un şervet la gat. Inaltul privilegiu era ereditar în aceasta nobila familie. Nobilul paharnic era prezent şi exprima la fiecare moment, cu anticipaţie, dorinţa prinţului de a i se da vin. Gustatorul Alteţei Sale Prinţul de Galles, era, de asemenea aici, gata sa guste, la ordinele sale, bucatele suspecte, cu riscul de a fi otravit. La acea epoca, gustatorul nu avea decat o sarcina onorifica, fiind chemat rar de tot s-o exercite; dar fusese o vreme, puţin îndepartata, cand funcţia de gustator nu era fara pericol şi nu era o cinste de invidiat.
S-ar parea straniu ca nu se întrebuinţa pentru aceasta funcţie un caine sau un raufacator, dar, toate acţiunile regilor sunt stranii. Mai era lordul d' Arcy, primul nobil al camerei, care facea nu se ştie ce; dar era prezent şi asta era destul; apoi primul lord chelar, care şedea la spatele scaunului lui Tom, pentru a veghea la ceremonial, sub ordinele marelui maestru şi ale primului nobil al bucatariei. Tom avea trei sute optzeci şi patru de servitori ataşaţi la persoana sa; dar, desigur, nu erau toţi în aceasta sala, nu era macar un sfert şi Tom nu presupunea înca existenţa celorlalţi.
Toate personajele prezente fusesera instruite ca sa-şi aduca aminte ca prinţul îşi pierduse, pentru un moment raţiunea şi sa nu lase a se vedea nici o surpriza a capriciilor sale.
Aceste "capricii" li se aratara în curand, dar ele nu rascolira decat compatimirea şi durerea lor, în nici un caz veselia şi rasul. Era o mare întristare pentru ei sa-şi vada prinţul iubit, aşa de copleşit. Mai ales, sarmanul Tom, manca numai cu degetele, dar nimeni nu suradea, nici nu parea chiar sa bage de seama. Examinand cu seriozitate şervetul sau, care era de o fabricaţie foarte rara, el zise cu simplicitate:
— Va rog, luati-l de aici, în stangacia mea, l-aş putea murdari.
Nobilul ereditar al lenjeriei, îl scoase fara sa zica nici o vorba.
Viu interesat de napi şi laptuci, Tom întreba ce erau şi daca şi aici se mananca, fiindca el nu avusese multa vreme decat aceste vegetale, înainte vreme importate din Olanda ca lucruri rare, ajunse mai pe urma sa fie introduse în Anglia. I se raspunse la întrebare cu un mare respect fara a se manifesta nici cea mai mica mirare. Cand sfarşise desertul, îşi umplu buzunarele cu alune şi nimeni nu-l opri, ba nici nu paru sa bage de seama. Dar, un moment dupa aceea, remarca el însuşi şi se arata amarat, caci era primul gest pe care-şi permisese sa-l faca din proprie iniţiativa în tot timpul dejunului şi simţi ca era în el ceva impropriu, nedemn de un prinţ, în acest moment muşchii nasului sau începura a se harţui şi extremitatea acestui organ începu a-l manca! Aceasta prelungindu-se, Tom simti o tulburare crescanda.
Privii cu durere pe toţi nobilii, unul dupa altul şi lacrimi îi aparura în ochi. Ei se grabira sa alerge spre el, cu figurile consternate şi sa-l întrebe de cauza supararii sale.
Tom le raspunse cu o nelinişte nevinovata:
— Implor indulgenţa Voastra: nasul meu, ma mananca, teribil. Care este obiceiul şi ce se face în asemenea caz? Şi, va rog grabiţi-va caci, uite, chiar acum n-o sa mai pot suporta.
Nimeni nu surase; toţi ramasera înlemniţi şi se priveau unul pe altul cerşindu-şi un sfat. Ce sa hotarasca? Era un loc gol, un obstacol şi nimic în istoria Angliei nu arata cum trebuie trecut. Maestrul de ceremonii nu era acolo: nu era nimeni care sa îndrazneasca a se aventura pe aceasta mare periculoasa, ori care sa rişte încercarea de a rezolva aceasta importanta problema. Vai! Nu exista Scarpinator Ereditar, în timpul acesta, lacrimile trecusera peste malurile lor şi începura a curge pe obrajii lui Tom.
Nasul sau, gadilat, cerea mai imperios ca oricand, ajutor, în sfarşit, natura rasturna barierele etichetei: Tom ceru în sine scuza de raul pe care îl va face şi uşura inimile încarcate ale curtenilor sai, scarpinandu-şi singur, nasul.
Masa era terminata. Un nobil vine şi îi pune în faţa un ibric de aur, conţinand apa de trandafir pentru a-şi spala gura şi degetele, şi nobilul ereditar pentru lenjerie vine şi se aşeaza langa el cu un şervet. Tom încurcat, priveşte ibricul un minut sau doua, apoi ducandu-l la buze, bau, grav, o gura.
Şi, întorcandu-se catre nobilul care aştepta, îi zise:
— Nu, asta nu-mi place, Milord, mirosul e destul de placut, dar e prea fad.
Aceasta noua excentricitate a prinţului rupse toate inimile, caci tristul spectacol, cum ar fi putut provoca ceva îmbucurator? Alta boroboaţa a lui Tom, fu aceea de a se ridica şi a pleca de la masa în momentul cand capelanul se aşezase în spatele scaunului sau şi cu mainile deasupra capului, cu ochii ridicaţi spre cer, începea rugaciunea de binecuvantare.
Nici de aceasta data nimeni nu paru a observa ca prinţul facea ceva nemaiauzit.
La cererea sa, micul nostru prieten, fu recondus în apartamentul sau particular şi lasat singur cu propriile sale preocupari. Pe captuşeala de stejar a pereţilor erau suspendate, pe carlige, diferite piese ale unei armuri stralucitoare de oţel, damaschinate, încrustate cu aur.
Aceasta panoplie razboinica, aparţinand adevaratului prinţ, era un cadou de la doamna Parr, regina. Tom puse zalele, manuşile de oţel, coiful împodobit cu pene şi toate piesele pe care putut sa le îmbrace ca sa puna şi restul; dar îşi aduse aminte de alunele pe care le luase şi la bucuria ce ar avea sa le manance, aici, fara nici un ochi care l-ar privi, fara nobilii ereditari care sa-l copleşeasca tot timpul cu serviciile lor. Atunci, puse la loc toate lucrurile frumoase şi începu sa sparga alune, simţindu-se fericit pentru prima data de cand Dumnezeu îl facuse prinţ, pentru pacatele lui. Cand nu mai avu alune, zari într-un cabinet cateva carţi, printre care una conţinea protocolul la Curtea Angliei. Era un chilipir neaşteptat, o pleaşca.
Se culca pe un divan moale şi începu sa se instruiasca cu un zel demn de toata lauda. Sa-l lasam cu aceasta ocupaţie.
Print si cersetor - Capitolul 07 - Intaiul pranz regal al lui Tom
Aceasta pagina a fost accesata de 586 ori.