Autori > Mark Twain


Print si cersetor - Capitolul 10 - Suferintele printului



Am lasat pe John Canty la Offal Court, tarand dupa el pe adevaratul prinţ, urmat de o haita galagioasa şi amuzata. O singura voce se ridicase în favoarea captivului; dar nimeni nu-i daduse atenţie. Ba, abia daca fusese auzita, aşa de mare era vacarmul. Prinţul, furios de tratamentul ce-i fusese aplicat, continua sa lupte ca sa scape cu toate ca John Canty, pierzand putina rabdare ce avea, ridica naprasnic, reteveiul deasupra capului prinţului. Atunci persoana care luase apararea nenorocitului copil, opri braţul omului care primi lovitura peste propriul sau pumn.
— A, ha! Tu vrei sa te amesteci? Striga Canty. Ei, bine, iata-ţi osteneala! Şi îl lovi cu reteveiul în cap. Se auzi un tipat şi, o masa informa se prabuşi la pamant, sub picioarele mulţimii care, lasand, la moment, victima singura în întuneric, se ducea mai departe, distracţia ei nefiind tulburata deloc prin acest incident.
In sfarşit, prinţul se pomeni la John Canty, a carui uşa era deschisa pentru curioşi. La lumina slaba a unei lumanari de seu, înfipta în gatul unei sticle, el examina în cele mai mici amanunte înspaimantatoarea vizuina şi pe ocupanţii ei.
Doua fete tinere murdare, şi o femeie de varsta mijlocie erau ghemuite langa perete, într-un colţ cu aer de animale obişnuite la cel mai rau tratament, aşteptandu-l sau temandu-se de el. Intr-un alt colt, şedea pe vine o baba înspaimantatoare, cu parul alb în dezordine şi cu rautatea în ochi.
John Canty, i se adresa:
— Nu te mişca! Ai sa vezi o nostimada. Lasa-ne niţel sa radem şi dupa aceea vei putea sa-ţi joci pumnii cum vrei. Vino, încoace, pici obraznic! Ia repeta, înca, invenţia ta, daca n-ai uitat-o. Spune-ti numele. Cine eşti?
Mania împurpura obrajii prinţului. Fixand o privire ferma şi dispreţuitoare pe figura individului, raspunse:
— Trebuie sa fie cineva aşa de prost nascut cum eşti tu, ca sa-mi ceara sa vorbesc. Ţi-o spun acum, cum ţi-am mai spus-o înainte: sunt Eduard, Prinţul de Galles.
Surpriza produsa de acest uluitor raspuns ţintui de pardoseala picioarele vrajitoarei şi aproape îi opri respiraţia. Ea privi pe prinţ, cu un aer de nauceala care amuza pe şnapanul ei de fiu şi îl facu sa se strambe de ras. Dar efectul asupra mamei şi surorilor lui Tom, fu altul. Teama lor de un tratament mai rau facuse loc spaimei de ceea ce îl aştepta pe copil. Durerea şi groaza li se citeau pe faţa. Se repezira strigand:
— O! Sarmane Tom, sarmane micuţ!
Mama, cazu în genunchi în faţa prinţului, puse mana pe umerii lui, îşi fixa ochii plini de lacrimi pe figura lui şi gemu:
— O, sarmanul meu copil! Lecturile tale nebune au încheiat prin a-şi face blestemata lor datorie şi ţi-au zapacit minţile. Ah, de ce nu le-ai lasat cand eu cau tam sa te feresc de ele? Imi sfaşii inima, inima mamei tale!
Prinţul o privi în faţa şi gentil, zise:
- Fiul tau e sanatos. El nu şi-a pierdut minţile. Linişteşte-te: sa fiu dus la palatul unde este el şi, îndata, Regele tatal meu, ti-l va da.
Regele, tatal tau!
- O! Copilul meu, nu pronunţa aceste cuvinte care ar putea sa-ţi aduca moartea şi sa ne dea nenorocire la toţi. Goneşte acest vis înspaimantator. Cheama-ti amintirile ratacite. Uita-te la mine. Nu sunt eu mama ta care te-a crescut şi te-a iubit?
Prinţul clatina din cap şi relua cu un ton ferm:
— Dumnezeu ştie cat sunt de mahnit ca te îndurerez; dar adevarul este ca pana în ziua de azi eu nu ti-am vazut niciodata faţa.
Femeia se prabuşi pe pardoseala şi începu sa planga cu hohote şi gemete care sfaşiau inima.
— Reprezentaţia continua, striga Canty. Hei, Nan! Hei, Bet! Fete fara educaţie. Staţi în picioare în faţa prinţului? In genunchi, samanţa de mizerie şi faceti-i reverenţa!
El însoţi aceste cuvinte de un ras grosolan. Fetele începura sa pledeze, timid, pentru fratele lor.
— Tata, zise Nan, lasa-l sa se duca la culcare, somnul va vindeca aceasta nebunie. Te rog.
- Da, tata, zise Bet, lasa-l, e mai obosit ca în alte zile. Maine va merge sa cerşeasca, cu mai mult curaj şi nu se va întoarce cu mainile goale.
Aceasta observaţie, calma cheful tatalui şi reîntoarse spiritul sau la lucrurile practice.
Intorcandu-se catre prinţ, îi zise cu manie:
- Maine trebuie sa platim doi pence, auzi tu, bani pentru şase luni de chirie fara de care vom fi daţi afara! Arata-mi cat ai cules cu lenea ta de a cerşi.
- Nu ma ofensa cu vorbele tale mizerabile, ras punse prinţul, îti repet: sunt fiul Regelui.
Palma mare a lui Canty se opri într-o lovitura sonora pe umarul prinţului, care se rostogoli tocmai în braţele bunei femei Canty. Ea îl stranse la piept şi îl proteja contra unei grindini de lovituri şi de ghionturi, pe care le primi ea în locul lui. Fetele, înspaimantate, fugisera în colţul lor. Atunci, mama-mare, ca o furtuna sari în ajutor. Prinţul, sustragandu-se din braţele doamnei Canty, striga:
— Nu vreau sa suferi pentru mine, femeie. Lasa pe porcii aceştia sa se dea numai la mine!
Aceste cuvinte înfuriara porcii într-aşa grad, ca se pusera pe treaba fara sa mai piarda timpul. Amandoi, îl burduşira cu schimbul şi le administrara o bataie fetelor şi mamei pentru simpatia pe care i-o aratasera.
— Acum, toata lumea, în pat! Striga Canty. Distracţia m-a obosit.
El stinse lumina şi fiecare trecu la locul lui.
Indata ce sforaiturile capului de familie şi ale mamei-mari, marturisira ca ei dormeau, fetele se strecurara langa stratul unde era culcat prinţul şi, cu duioşie, stransera pe el paie şi zdrenţe, pentru a-l feri de frig. Apoi, mama se apropie de asemenea, îi mangaie parul şi planse aplecata deasupra lui, şoptindu-i la ureche cuvinte de mila şi de îmbarbatare. Ea pusese deoparte un coltuc de paine ca sa aiba el ce manca; dar durerea facuse sa-i piara copilului orice pofta, mai ales pentru un colţ de paine neagra şi rece. Era mişcat de intervenţia ei curajoasa, de mila ei, şi îi mulţumi în termeni plini de nobleţe şi de distincţie, apoi, o ruga sa se duca la culcare şi sa încerce sa uite greutaţile. Adauga ca Regele, tatal sau, nu va lasa fara recompensa devotamentul ei loial şi bunatatea.
Aceasta întoarcere la "nebunia" lui sfaşie din nou inima femeii. Ea stranse lung copilul la piept, apoi, cu lacrimile rau, se duse şi se arunca pe pat.
In timpul cat şezu acolo, ganditoare şi trista îi veni ideea ca în acest baiat e ceva de nedefinit care nu era în Tom Canty, nebun ori sanatos.
Ce era, ea n-ar fi putut spune, dar instinctul ei ascuţit de mama, îl înţelegea, îl percepea.
Daca, într-adevar, baiatul nu era fiul ei? Ce absurditate! Aproape ca surase la aceasta idee care o urmarea, o harţuia, se crampona, refuza sa fuga ori sa se faca uitata; în sfarşit, îşi dadu seama ca ea nu avea odihna atata vreme cat nu va fi stabilit, cu o dovada indiscutabila ca baiatul era fiul ei. Proba era necesara, pentru a se scapa de aceasta îndoiala apasatoare şi înspaimantatoare. Atunci, îşi puse din nou spiritul la tortura pentru a-şi imagina mijlocul de a stabili aceasta proba ...
Dar nu era lucru uşor. Ea cumpani, unul dupa altul toate indiciile posibile, dar nici unul din ele nu parea absolut sigur; ori, o dovada neperfecta nu o putea satisface. Desigur, îşi spargea capul în zadar. Şi vazu ca va trebui sa renunţe la intenţie. Pe cand tragea ea aceasta concluzie descurajatoare, urechea ei prinse respiraţia regulata a copilului ... înţelese ca era adormit. Dar, puţin mai pe urma, respiraţia regulata fu taiata de un suspin; de un ţipat uşor ca acela pe care îl scoate cineva cand are un coşmar. Aceasta întamplare îi sugera, deodata, ideea unei experienţe doveditoare. Se ridica, înfrigurata, fara zgomot şi se duse sa aprinda lumanarea.
"Cum n-am facut asta mai repede, îşi zise ea; aş fi ştiut deja. De cand, într-o zi, fiind mic, albindu-i faţa un nor pe praf, i-a intrat în ochi tocmai cand se deştepta din somn, el nu s-a trezit brusc din visele sale, ba nici macar din reverii fara sa duca mana la ochi, exact cum a facut atunci: cu palma în afara şi niciodata cu dosul în afara cum fac alte persoane. L-am observat de sute de ori şi niciodata n-a lipsit gestul acesta, nici nu l-a facut altfel. Da ... Acum voi şti!"
In acest timp ea se tarase pana la baiatul adormit, ţinand lumanarea a carei flacara o ascundea cu mana. Se apleca asupra lui, prudent, înfaşurandu-şi tulburarea şi abia respirand. Deodata, apropie lumina de faţa copilului şi, aproape de urechea lui. Ciocani în scandura cu degetul. Ochii adormitului se deschisera brusc. El arunca în juru-şi o privire vaga, dar nu facu nici un gest particular cu mana. Sarmana femeie, copleşita de surpriza, şi de durere, îşi pierdu cunoştinţa; dar învingandu-şi emoţia, mangaie baiatul spre a-l readormi.
Atunci, ea se îndeparta şi cernu în minte durerosul şi jalnicul rezultat al experienţei sale. Incerca sa creada ca boala alungase gestul obişnuit al lui Tom, dar nu putea parveni.
"Nu, îşi zicea ea, mainile sale nu sunt nebune, ele nu puteau sa se dezvete într-un timp aşa de scurt, de un aşa de vechi obicei. O, ce zi dureroasa pentru mine!"
Totodata, speranţa era, acum, tot aşa de încapaţanata ca îndoiala mai înainte. Nu putea sa se hotarasca a primi verdictul acestei probe şi ar fi vrut sa-l încerce din nou. Ca gestul obişnuit nu se produsese, era poate, o întamplare.
Ea deştepta copilul din somn, a doua oara, apoi a treia oara; dar, de fiecare data, rezultatul fu acelaşi.
Atunci, se culca din nou şi, penibil, termina prin a adormi, murmurand: "Dar nu-l pot renega, ok! Nu, nu pot, e copilul meu".
Experienţele sarmanei mame, încetand şi durerile prinţului cedand în mod treptat cu oboseala, el închise ochii şi cazu într-un somn adanc şi reparator. Orele treceau şi el dormea mereu ca un mort. In timpul somnului, dupa vreo patru-cinei ore, letargia lui începea sa dispara. Deodata, jumatate adormit, jumatate treaz, murmura: "Sir William" şi dupa un moment:
- "Hei! Şir William Herbert! Apropie-te şi asculta visul straniu care niciodata ... Sir William, auzi!? Asculta ... devenisem un sarac şi ... Hei! Garzilor! Sir William! Cel Nu e nimeni în casa? Asta ar fî teribil dac ..."
- Ce ai? murmura cineva langa el. Pe cine strigi?
- Pe Sir William Herbert. Tu cine eşti?
– Eu? Cine sa fiu, sora te, Nan! Oh, Tom!... Uitasem! Tu eşti înca nebun, sarman baiat, eşti, înca nebun! Aş fi putut sa nu ma deştept ca sa nu mai vad aceasta! Dar, te rog, ţine-ţi gura, daca nu, vom fi batuţi amandoi, pisagiţi ca ipsosul!
Prinţul tremurand se ridica pe jumatate. Amintirea îngrozitoare ce-i dadeau vanataile amorţite îl readuse la realitate şi îl facu sa se lase pe gramada de paie infecte.
— Vai! N-a fost deci un vis! gemu el.
Indata, durerile şi chinurile, pe care somnul le risipise, înviara din nou şi el îşi dadu seama ca nu mai era un prinţ rasfaţat, în palatul sau, adorat de tot poporul, ci un sarman, un paria îmbracat în zdrenţe, prizonier într-o cocioaba murdara, înconjurat de cerşetori şi de hoţi.
Deodata, începu sa simta zgomote confuze şi ţipete care pareau a fi aproape de tot. în momentul urmator, mai multe lovituri violente în poarta se auzira.
John Canty se opri din sforait şi întreba:
– Cine bate? Ce vrei?
O voce îi raspunse:
- Ştii pe cine ai cotonogit cu maciuca ta, aseara?
- Nu. Nu ştiu; dar puţin îmi pasa.
- Ai sa schimbi tonul cand o sa ştii. Şi, daca vrei sa-ti salvezi capul, n-ai decat sa fugi. Omul e în agonie. Este Parintele Andrews.
- Dumnezeu sa ne ajute! exclama Canty.
Işi deştepta familia şi ordona cu o voce aspra:
— Sus toata lumea şi la drum, daca nu vreţi sa ramaneti aici şi sa va lasaţi prinşi!
In mai puţin de cinci minute, toata casuţa era în strada. John Canty ţinea pe prinţ de glezna şi îl ţara pe o alee întunecoasa, dandu-i mereu cu vocea stinsa, urmatorul avertisment:
- Sa-ti ţii gura, nebun blestemat şi sa nu spui cum ne cheama. Voi lua un altul la repezeala pentru a înşela cainii legii. Ţine-ţi gura, îţi spun ... şi adresandu-se celorlalţi membrii ai familiei:
- Daca din întamplare, ne pierdem unul de altul, ne vom gasi la Podul Londrei, primul sosit la pravalia de pe pod va aştepta acolo pe ceilalţi şi astfel vom fugi împreuna pana la Southwark.
In acest timp banda ieşea pe neaşteptate din întuneric la lumina şi nu numai în lumina; dar chiar în mijlocul unei mulţimi care canta, dansa şi striga, îngramadita pe malul fluviului.
O serie de "focuri de bucurie şi petrecerea generala" se întindea atat de departe cat poţi vedea cu ochii în susul şi în josul Tamisei, Podul Londrei era luminat ca şi Podul de la Southwark. Intreg fluviul era brazdat de lucirile focurilor de diverse culori, la fiecare clipa, rachetele focurilor de artificii spintecau cerul unde formau o foarte încurcata ţesatura de jerbe splendide şi o ploaie de stele stralucitoare care facea din noapte, zi. Peste tot erau cete de oameni veseli;
toata Londra parea în sarbatoare.
John Canty trase o înjuratura furioasa şi porunci retragerea; dar era prea tarziu.
El şi tribul sau, erau prinşi în aceste talazuri şi, separaţi unul de altul, fara speranţa de regasire. Canty, ramase singur cu prinţul pe care îl ţinea, înca, în ghearele lui; dar inima acestuia batea cu putere la speranţa de a scapa, acum.
Un luntraş corpolent, tare ameţit de alcool, fiind îmbrancit de Canty în sforţarile sale, de a se adanci în mulţime, lasa mana lui larga pe umarul acestuia şi îl întreba:
- Ei, prietene, eşti grabit aşa tare? Sufletul tau este atat de manjit de ticaloşii ca sa te grabeşti astfel cand toţi cetaţenii oneşti au sarbatoare?
- Afacerile mele, sunt afacerile mele şi ma privesc personal, raspunse Canty, brutal. Ia-ţi mana şi lasa-ma sa trec.
- A, aşa! Dar nu vei trece pana nu vei bea în sanatatea Prinţului de Galles; ţi-o spun eu!
Si barcagiul se aşeza în drumul lui.
- Da-mi cupa, în cazul acesta; dar repede!
Gura-casca, erau interesaţi de aceasta discuţie. Ei strigara:
— O cupa, o cupa a prieteniei! Sa goleasca paharul sau daca nu, va fi dat ca hrana peştilor din fluviu.
Atunci se aduse o cupa mare. Luntraşul o lua de una din toarte şi cu mana cealalta se prefacu a-i şterge fundul, apoi o prezenta dupa vechiul obicei, lui Canty, care trebuia s-o ia de cealalta toarta cu o mana şi, cu cealalta, sa ridice capacul. Aceasta îl obliga sa lase o clipa pe prinţ din mana. Fara sa piarda timpul, acesta se afunda în padurea de picioare care îl înconjura şi disparu. Un moment dupa aceea n-ar fi fost mai posibil sa-l regaseasca în acest ocean uman, decat ar fi fost posibil sa gaseşti o piesa de doua parale în Atlantic.
Prinţului nu-i trebui mult sa-şi dea seama şi, fara sa se mai îngrijeasca de John Canty se ocupa de sine. Nu întarzie sa înţeleaga altceva înca: Un fals prinţ de Galles era sarbatorit de Cetate. El conchise uşor ca sarmanul Tom Canty, profitase de neobişnuita ocazie pentru a-i uzurpa locul.
Nu-i mai ramanea, deci, de facut decat un lucru, sa caute drumul spre Guildhall, sa se faca cunoscut şi sa denunţe pe impostor.
Ii veni de asemenea în minte, ideea ca trebuia sa dea lui Tom un timp oarecare pentru datoriile lui creştineşti, dupa care va fi spanzurat, tras pe roata sau sfartecat în patru, conform legilor în vigoare şi uzului, pentru crimele de înalta tradare.




Print si cersetor - Capitolul 10 - Suferintele printului


Aceasta pagina a fost accesata de 633 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio