Autori > Mark Twain
Print si cersetor - Capitolul 12 - Printul si salvatorul sau
Indata ce Miles Hendon şi micul prinţ fura în afara de mulţime, coborara alergand, strazile şi uliţele catre fluviu. Drumul era liber pana aproape de Podul Londrei. Acolo se gasira din nou în mulţime; Hendon ţinand strans, puternic, glezna prinţului, sau mai degraba, a regelui. Noutatea atat de uluitoare se raspandise, şi copilul afla prin mii de voci ca regele era mort, ceea ce îi îngheţa sufletul şi îl facea sa tremure din toate madularele. El simţea marimea acestei pierderi şi era apasat de o greutate amara, caci întunecatul tiran care fusese spaima tuturor, se aratase întotdeauna plin de atenţie cu el.
Lacrimile îi umplusera ochii şi îi împiedicau vederea. Un moment, se simţi cea mai parasita, cea mai înstrainata din toate creaturile lui Dumnezeu.
Deodata un alt strigat sparse noaptea ca o lovitura de tunet:
- Traiasca Regele Eduard VI.
Atunci, ochii sai stralucira şi tresari de orgoliu:
-Ah! gandi el, oricat de mare şi de straniu pare acest lucru, eu sunt Regele!
Prietenii noştri îşi urmau drumul încet prin lumea care se îngramadise pe pod oprind trecerea.
Podul care data de şase sute de ani şi fusese în toate timpurile o cale umblata şi animata, era cu drept cuvant curios cu aglomeraţiile lui de magazine, de pravalii şi de locuinţe ce-l margineau de la un mal la celalalt pe o parte şi pe alta.
Podul era un fel de oraş aparte. Avea hanurile lui, debitele lui, brutariile, magazinele lui de manufactura, pieţele lui, fabricile lui şi chiar biserica lui. Işi privea cei doi vecini: Londra şi Southwark, pe care el le lipea unul de altul, aşezari bine ca atare dar fara nimic particular de remarcat. Podul constituia, pentru a spune astfel, o corporaţie închisa, un oraş stramt cu o singura strada lunga de vreo cinci mile.
Populaţia lui era cat populaţia unui sat şi fiecare locuitor ştia tot ce privea viaţa particulara a celorlalţi. Ea îşi avea distracţia ei: vechile familii de macelari, de brutari şi alţii care se aşezasera aici cu cinci sau şase sute de ani în urma şi ai caror descendenţi cunoşteau din scoarţa în scoarţa marea istorie, istoria Podului, cu toate legendele ei stranii.
Nu neglijau niciodata nimic din ce povestea şi gandea Podul şi se conformau tuturor obiceiurilor şi normelor lui. Copiii se naşteau pe Pod, erau crescuţi, îmbatraneau şi, în sfarşit, mureau fara a fi pus vreodata piciorul într-un alt loc în lume.
Aceasta lume, îşi imagina, desigur, ca vijelioasa şi interminabila procesiune care se mişca pe pod, ziua şi noaptea, cu larma ei confuza de vociferari şi de ţipete, nechezaturile acestea, mugetele, behaiturile şi tropaiturile, erau singurul lucru mare în lume, ai caror proprietari, într-un fel oarecare, erau ei. Şi erau, într-adevar, caci puteau sa stea la fereastra lor şi sa priveasca; iar cand un rege sau un alt personaj dadea o serbare nautica nu era loc mai bun pentru a vedea cortegiul.
Oamenii nascuţi şi crescuţi pe Pod, gaseau viata insuportabil de stupida şi goala, peste tot în alta parte.
Istoria vorbeşte de unul din aceştia care parasi Podul la şaptezeci şi doi de ani spre a se retrage la ţara. Dar acolo, nu facu decat sa se mişte şi sa se întoarca în pat, unde nu putea dormi din cauza liniştii adanci care îi era penibila.
In sfarşit, ajuns la capatul puterilor sale de rezistenţa, se întoarse la vechea lui locuinţa ca o aratare salbatica şi, sunetele muzicii potolitoare a talazurilor, vacarmul, trosnetul şi vuietul Podului Londrei facura sa-şi recaştige odihna şi visele vesele.
In epoca povestirii noastre, Podul dadea copiilor lecţii asupra istoriei Angliei. Acolo, într-adevar, ei puteau sa vada capetele livide şi sangerande ale oamenilor eminenţi, înfipte în suliţe de fier deasupra uşilor. Dar sa lasam aceste divagaţii.
Hendon locuia într-un han micuţ de pe Pod. Indata ce se apropie de poarta cu micul sau prieten, o voce mitocaneasca exclama:
— Ah! Iata-te, în fine! Nu-mi vei mai scapa de data aceasta, te asigur şi daca din sfaramarea oaselor ai fi putut învaţa ceva, nu vei fi pierdut nimic aşteptand!
Şi John Canty întinse braţul pentru a prinde copilul. Miles Hendon intervine:
- Nu aşa repede, prietene! Te necajeşti degeaba, cred. Ce ai cu copilul?
- Daca n-ai nimic de facut, cel puţin nu te amesteca în treburile altora. E fiul meu.
- E o minciuna! Striga cu vioiciune micul rege.
- Fara înconjur ai vorbit şi te cred, baiatul meu. Şi chiar daca acest mizerabil este sau nu, tatal tau, puţin importa. El nu te va lua de la mine ca sa te bata şi sa te maltrateze, cum te ameninţa, daca vrei sa ramai cu mine!
- O! Da, da: nu-l cunosc, îl urasc şi aş muri mai degraba decat sa ma duc cu el!
- Atunci ne-am înţeles, nu mai avem de ce vorbi.
- Vom vedea noi! exclama John Canty, trecand în faţa lui Hendon pentru a pune mana pe baiat. Cu forţa îl ...
- Daca îl atingi numai, tu, lepadatura umana, te strapung ca pe o gasca!
Şi Hendon, punandu-i-se în cale, duse mana la manerul sabiei, Canty dadu înapoi.
— Atunci, fii atent, continua Hendon: Am luat acest copil sub protecţia mea, pe cand o mulţime de oameni, aşa ca şi tine voiau sa-l maltrateze, poate, sa-l omoare. Crezi tu ca îl voi parasi acum, lasandu-l în voia unei soarte înca rele?
- Caci, fiind tu sau nu, tatal lui, şi la drept vorbind cred ca minţi, o moarte la timp şi cuviincioasa, e mai buna pentru un asemenea copil ca viaţa pe mainile tale brutale. Aşa ca, urmeaza-ţi drumul şi fii liniştit, caci mie nu-mi place sa-mi pierd vorbele. Nu sunt, rabdator din fire.
John Canty se îndeparta înjurand, ameninţand şi blestemand şi se pierdu în mulţime.
Hendon urca trei etaje şi intra în odaie împreuna cu protejatul sau dupa ce comandase o porţie de mancare.
Locuinţa lui era saraca: un pat urat şi cateva mobile vechi şi prapadite. Doua lumanari subţiri luminau. Micul rege se tarî pana la pat şi se întinse, extenuat de foame şi de oboseala. El umblase toata ziua şi o buna parte din noapte, caci acum erau orele doua sau trei dimineaţa şi în tot timpul acesta nu mancase nimic.
— Strigaţi-ma, va rog, cand va fi masa gata, murmura el, pe jumatate adormit şi, în curand, adormi de-a binelea.
Un suras straluci în ochii lui Hendon care îşi zise:
- Pe sfanta leturghie, micul cerşetor se încartiereaza şi pune stapanire pe pat cu naturaleţe şi cu o uşurinţa ca şi cand ar fi stapan aici fara sa spuna vreodata: va rog, cu permisiunea dumneavoastra sau, nimic asemanator, în delirul lui bolnavicios, îşi spune prinţ de Galles şi, cu îndrazneala îşi aroga caracterul. Sarman şoricel parasit! Fara îndoiala ca spiritul lui s-a scrantit din cauza regimului. Bun. Voi fi prietenul lui. L-am salvat şi asta ma leaga de el.
Il iubesc, deja, pe aceasta pleaşca mica, cu limba spanzurata. Cu ce aer marţial ţinu piept mulţimii obscene şi îi arunca în faţa dezgustul lui profund! Şi ce graţioasa, dulce şi amabila figura are, acum, cand somnul a gonit chinurile şi suferinţele sale! Il voi instrui şi-l voi îngriji; da, voi fi fratele lui mai mare şi voi avea grija de el şi-l voi supraveghea şi cine va vrea sa-l insulte sau sa-i faca rau, va trebui sa-şi faca testamentul, caci, chit ca eu aş putea fi ars pentru aceasta, va avea cu siguranţa nevoie!
Se apleca deasupra copilului, îl privi cu bunatate şi cu mila, batandu-l afectuos pe obrazul lui mic şi dand la o parte buclele lui amestecate de par, cu mana lui mare înnegrita. O tresarire uşoara trecu pe faţa copilului.
Hendon murmura:
- Sa vedem, este, oare, uman sa-l las sa doarma aici, fara plapuma cu riscul de a prinde o aprindere de plamani, mortala? Ce sa fac? Am sa-l scol şi-l voi culca în pat, are atata nevoie de somnl"
Cauta peste tot o cuvertura suplimentara, dar nu gasi. Atunci îşi scoase tunica şi îl înveli cu ea, zicand:
- Eu sunt învaţat cu aerul înţepator şi cu îmbracaminte sumara; sunt puţine şanse sa racesc.
Şi umbland încoace şi-ncolo prin camera pentru a stimula circulaţia sangelui, el continua monologul sau:
. Spiritul lui tulburat îl convinge ca el este Prinţul de Galles. Ar fi bizar sa mai rasara acum un prinţ de Galles cand acel care era nu mai este prinţ, ci rege. Caci, dupa cum se vede, acest nenorocit prinţ ramane în fantezia lui şi nu-şi da socoteala ca în viitor nu trebuie sa-şi mai spuna prinţ, ci rege. Daca tatal meu traia, înca fiindca în cei şapte ani de închisoare în strainatate, n-am avut nici o veste de acasa, ar fi facut o buna primire sarmanului baiat şi i-ar fi dat o generoasa ospitalitate, din dragostea pentru mine.
Fratele meu mai mare, Arthur, ar face la fel; celalalt frate al meu, Hugues ... dar l-aş obliga sa cedeze, laşul şi blestematul animal! Da, e ceea ce vom face şi fara întarziere.
Un servitor intra cu o farfurie din care ieşeau aburi, o puse pe o masuţa de lemn alb, puse scaunele şi ieşi, judecand ca aşa pacatoşi locatari, se pot servi şi singuri. Uşa se tranti în urma lui şi zgomotul deştepta copilul, care se ridica în capul oaselor şi arunca o privire vesela în jurul sau.
Dar, deodata, tristeţea reaparu pe faţa lui şi murmura cu un oftat adanc: - Vai! Doamne! Nu era decat un vis, nenorocitul de mine!
Observa tunica lui Miles Hendon şi o singura privire îl facu sa înţeleaga sacrificiul ce facuse. Amabil, îi zise:
— Ce bun eşti cu mine; da, eşti tare bun cu mine. Ia-o şi îmbrac-o, nu mai am nevoie.
Se scula şi se îndrepta catre oglinda care era într-un colt al camerei; apoi, auzi:
— Avem acolo, zise Hendon cu o voce bucuroasa, aratand masa, o supa excelenta şi o bucata de pastrama, totul cald, savuros, cu o cupa de vin. Acesta te va reface, te va reconforta, te va încalzi de la cap pana la
picioare, ai sa vezi.
Copilul nu raspunse. El se mulţumi sa-şi fixeze ochii asupra gigantului care îi vorbea, şi sa-i arunce o privire, mirata, severa, puţin nerabdator. Hendon se simţi tulburat.
- Iţi lipseşte ceva? bolborosi el.
- Aş vrea sa ma spal, bunul meu.
- Numai atata? Pai n-ai nevoie sa ceri permisiunea mea, sarman micuţ. Fa ce-ţi place, dispune de tot ce este aici, dupa cum îţi convine şi dupa felul tau.
Copilul nu se mişcase din loc; dar el lovi de doua sau trei ori duşumeaua cu piciorul.
Hendon începea sa se nedumireasca.
- Doamne fereşte, zise el, nu mai înţeleg nimic.
- Toarna apa şi nu scoate atatea exclamaţii.
Hendon se abţinu cu greutate de la un hohot de ras.
- Pe toţi sfinţii, îşi zise el, iata partea cea mai frumoasa.
Inainta respectuos şi facu ceea ce i se ceruse. Apoi, aştepta, stupefiat ca i se dadea un nou ordin.
— Ei, bine! Dar prosopul?
Aceste cuvinte erau spuse cu un ton sec, impunator. Lua prosopul care era sub nasul copilului şi i-l întinse, fara replica. Apoi, se spala şi el.
In timp ce Miles proceda la aceasta operaţiune, copilul se aşezase şi începu sa manance. Tocmai se aşeza în faţa oaspetelui sau cand acesta striga indignat:
— Opreşte-te! Nu sta nimeni pe scaun în faţa Regelui!
Aceasta apostrofa, aiuri pe Hendon.
- Nebunia sarmanului micuţ, revine, îşi zise el. "Dar ea s-a modificat adaptandu-se marelui eveniment care s-a produs şi acum el se crede rege! Farsa e buna. Trebuie sa ma conformez; nu e altceva de facut, într-adevar, daca nu, el ma va trimite la Tour!"
Şi, amuzat de aceasta comedie, retrase scaunul de la masa şi se dadu la spatele regelui, grabindu-se sa-l serveasca cu toate curtoazia de care era capabil, în timpul cat manca, rigoarea demnitaţii sale regale se odihni puţin. Dupa traiul bun, îi veni pofta de vorba.
- Te cheama Miles Hendon, cred, daca am auzit bine?
- Da, sire, raspunse Miles, care îşi zise aparte: "Daca vreau sa magulesc mania sarmanului copil, nu trebuie sa umblu cu jumataţi de masura, nu trebuie sa omit nimic din rolul ce m-am hotarat sa joc. Caci daca îl voi juca rau, nu-mi voi face, cum trebuie, datoria de bunatate şi de mila".
Regele îşi încalzi inima cu un al doilea pahar de vin şi relua:
— Aş vrea sa cunosc povestea dumitale, spune-mi-o. Ai aerul viteaz şi nobil. Eşti nobil?
— Noi suntem coada nobilimii, cu voia Majestaţii Voastre. Tatal meu e un mic baron, unul din lorzii cu proprietaţi mici, prin dreptul camaşii de zale, sir Richard Hendon din Hendon Hali, langa Nouks Halm în comitatul Kent.
- N-am acest nume în memorie ... continua.
- Istoria mea e puţin interesanta, dar, în lipsa de altceva mai bun, ar putea sa recreeze pe Majestatea Voastra o mica jumatate de ora. Tatal meu, Sir Richard, e foarte bogat şi cu un caracter generos. Mama mea muri cand eu eram copil, înca. Am doi fraţi: Arthur mai mare decat mine, al carui suflet este asemanator cu al tatalui nostru şi Hugues, mai tanar decat mine, natura josnica, pizmaşa, perfida şi vicleana, o reptila. Aşa a fost de cand era în leagan, aşa a fost acum zece ani, cand l-am vazut ultima data. El avea la acea epoca nouasprezece ani, eu douazeci şi Arthur douazeci şi doi. Alti copii n-am mai fost. Dar la un loc cu noi traia o verişoara a noastra, în varsta, atunci, de şaisprezece ani.
Ea era frumoasa, buna, amabila, fiica unui conte, ultimul din rasa lui, moştenitoare a unei mari averi şi a unui titlu cazut în linie femeiasca: Tatal meu era tutorele ei. O iubeam şi ma iubea; dar ea fusese logodita cu Arthur înca din leagan şi sir Richard nu voia ca promisiunea sa fie retrasa. Arthur iubea o alta fata şi ne sfatuia sa avem curaj, sa speram ca poate cu timpul şi norocul, va fi o zi cand dorinţele noastre, ale tuturor se vor împlini. Hugues, urmarea averea lady-ei Edith, cu toate ca zicea ca pe ea o iubeşte. Era, de altfel, în obiceiul lui sa spuna una şi sa gandeasca alta. Pe tata putea sa-l înşele; dar în nici un caz pe altcineva. Tata avea încredere în el şi ni-l prefera noua celorlalţi; pentru ca era cel mai mic din copiii sai şi fiindca ceilalţi îl detestau, condiţii suficiente în toate timpurile pentru a caştiga dragostea parinţilor, în afara de acestea, el poseda o limba dulceaga şi convingatoare şi un dar extraordinar de a minţi — lucruri care ajuta puternic la caştigarea unei afecţiuni oarbe.
Eram înfuriat, aş putea spune, chiar ca eram foarte înfuriat, dar violenţa mea era fara urmari suparatoare şi nu facea rau nimanui decat mie. Ea nu aduse nici ruşine nici paguba nimanui; niciodata nu îmbraca un caracter criminal sau marşav şi nici dezonorant în cel mai mic grad.
In timpul acesta, fratele meu Hugues profita de ocazie. Sanatatea fratelui nostru Arthur, fiind delicata, el spera ca lucrurile se vor întoarce în favoarea lui daca m-ar putea da la o parte din drumul lui. Dar este o istorie lunga, amabilul meu Rege şi puţin demna de atenţia Voastra. Pe scurt, acest frate ştiu aşa de bine sa exagereze defectele mele ca facu crime; împinse manevrele marşave atat de departe ca gasind în apartamentul meu o scara de matase, pe care el însuşi o depusese, convinse pe tatal meu cu ajutorul servitorilor şi a altor impostori pe care îi cumparase cu bani, ca ma hotarasem sa fur pe Edith şi sa ma însor cu ea numai cu voia mea.
Tatal meu aprecie ca trei ani de exil de acasa şi din Anglia, vor face din mine un soldat şi un om şi îmi vor da caţiva graunţi de înţelepciune. Aşa s-a facut ca mi-am început serviciul pe continent, unde am cunoscut mizeria, privarile, şi unde, nu de umflatura varfului degetului am avut sa ma plang. Caci in ultima mea campanie, am fost facut prizonier şi, şapte ani încheiaţi, un turn mi-a fost adapostul ... Cu spiritul şi cu tot curajul, terminai prin a evada şi am ajuns aici fara un ban şi fara îmbracaminte şi, mai sarac înca de informaţii asupra a ceea ce devenise Hendon Hali şi locuitorii lui în aceşti şapte ani teribili. Sa ma ierte Majestatea Voastra, umila mea poveste e terminata.
— Ai fost înşelat în mod nedemn, zise regele cu o privire iritata; dar eu te voi face sa-ţi recapeţi dreptatea. Iţi jur pe cruce. Ai cuvantul regelui!
Povestea nenorocirilor lui Miles, paru sa fi dezlegat limba tanarului suveran. Dintr-o data el îşi povesti propriile lui suferinţe. Terminase de mult caci ascultatorul sau înca îl privea, cu înmarmurire.
- "Doamne, ce imaginaţie! îşi zicea omul nostru, în fapt, el n-are o inteligenţa ordinara. Nu, un prim venit, nebun sau nu, ar putea sa depene aşa pe nepregatite şi cu caldura, un ghem de aventuri imaginate pentru o piesa de teatru Sarmane cap ţicnit, du-te dracului! Nu-i va lipsi nici prieten, nici adapost, atata timp cat eu mai fac parte din numarul oamenilor vii. El nu ma va mai parasi niciodata; va fi copilul meu rasfaţat. Şi îl voi face sanatos. Şi cand va avea toate simţurile voi face din el un om. Voi fi mandru sa-mi pot spune: îmi datoreaza totul. L-am adunat dupa strada, pe cand nu era decat un biet golanaş, fara paine, fara acoperiş; dar eu am vazut stofa ce avea în el şi mi-am zis ca într-o zi, se va auzi vorbindu-se despre el şi, acum, uite-l, priviţi-l, aveam dreptate?
Dupa o pauza de linişte, regele cu un aer ganditor şi cu un accent masurat relua:
— Tu m-ai scapat de ocara mulţimii şi de marşavie, poate ca mi-ai salvat chiar viaţa, salvand de asemenea coroana. Aceste servicii excepţionale au dreptul la o înalta şi liberala recompensa. Vorbeşte: ce vrei tu? Ceea ce este în puterea mea regala sa-ţi promit, şi se va da.
Aceasta oferta fantastica scoase dintr-o data pe Hendon din visare. El fu pe punctul de a mulţumi, scurt, regelui şi de a rupe convorbirea spunand ca nu-şi facuse decat datoria şi nu aşteapta în nici un caz rasplata; dar, la moment, îi veni alta idee şi ceru permisiunea de a se reculege.
Regele îl aproba grav, dandu-i sa înţeleaga ca nu trebuia sa procedeze cu uşurinţa, într-o afacere atat de importanta.
Miles, paru a se absorbi în reflecţiile sale.
- "Da, îşi zise el, iata ceea ce ar fi de facut. Nu e alta portiţa de ieşire şi, desigur, experienţa mi-a dovedit ca ar fi pericol pentru sarmana lui minte daca nu mi-aş juca rolul pana la sfarşit. Sunt fericit ca mi-am lasat aceasta uşa deschisa.
El puse un genunchi la pamant şi zise:
— Micul serviciu pe care l-am putut face Majestaţii Voastre nu depaşeşte deloc marginile datoriei unui simplu supus şi n-am prin urmare, nici un merit; dar, daca dorinţa Majestaţii Voastre este de a ma aprecia ca demn de o recompensa oarecare, îndraznesc sa-i prezint o jalba în acest sens. Majestatea Voastra nu uita ca sunt aproape patru sute de ani de la vrajmaşia care izbucni între regele Jean al Angliei şi regele Franţei. S-a hotarat ca doi campioni sa iasa pe teren şi vor rezolva conflictul printr-o lupta numita "Judecata lui Dumnezeu". Cei doi Regi şi regele Spaniei, reunindu-se pentru a fi martorii şi judecatorii acestei probe, campionul francez se prezenta; dar era atat de grozav încat cavalerii noştri englezi refuzara sa se masoare cu el. Astfel ca afacerea care era de o mare gravitate, ameninţa sa se întoarca contra Regelui Angliei, care nu daduse satisfacţie cauzei. Or, la acea epoca printre prizonierii închişi la Tour, se gasea nobilul Courcy, care era cel mai viteaz lancier din Anglia şi care dupa ce fusese despuiat de onoruri şi de bunurile sale, fusese condamnat la o aspra şi lunga închisoare. Se facu apel la curajul sau. El consimţi sa ridice manuşa campionului inamic şi coborî înarmat pana în dinti în arena. De-abia vazu nobilul francez statura înalta a adversarului sau, abia îl auzi pronunţandu-şi numele sau faimos şi o lua la fuga. Cauza regelui Franţei era pierduta. Regele Jean, înapoie nobilului Courcy toate titlurile şi toate domeniile sale şi zise: "Tot ce doreşti şi ne ceri, îţi acordam dinainte, chiar daca ar trebui sa sacrificam jumatate din regatul nostru". Arunci de Courcy, îngenunche cum fac eu în momentul acesta, Sire, şi vorbi astfel: "Iata ce sper şi rog pe înaltul şi puternicul suveran sa ştie, ca eu şi succesorii mei vom avea în viitor privilegiul de a sta acoperiţi în prezenţa Regelui Angliei şi aceasta acum şi în viitor, atat cat tronul Angliei va fi în picioare". Aceasta favoare i-a fost acordata. Majestatea Voastra n-a uitat.
De patru sute de ani n-a fost moştenitor din aceasta descendenţa care pana în zilele noastre sa nu fi avut dreptul sa poarte coiful, casca, palaria sau orice fel de acoperamant în faţa Majestaţii Sale regelui. Aceasta, fara ca cineva sa mai poata face la fel. Sire, invocand acest precedent în sprijinul cererii mele, îndraznesc sa rog pe Majestatea Voastra sa-mi acorde ea singura graţie, unic privilegiu şi suficienta recompensa, sa ştiu ca eu şi moştenitorii mei de totdeauna vor avea dreptul sa stea jos în prezenţa Majestaţii Sale regelui Angliei.
— Ridicati-va, sir Miles Hendon, cavalere, zise regele luand grav, spada protectorului sau şi îmbraţişandu-l; ridicaţi-va şi aşezati-va!
Cererea Dumneavoastra s-a aprobat. Atata timp cat va exista Anglia şi va dainui coroana acest privilegiu nu va cadea de drept sau prin anulare, în afara de cazul lipsei beneficiarilor.
Regele se îndeparta şi, visator, începu sa umble. Hendon care şezuse pe un scaun langa masa, îşi zise:
- "Am avut o idee buna. Ea m-a scos dintr-o situaţie pacatoasa; picioarele mele nu mai putea sa ma ţina. Daca nu-mi trecea asta prin cap, ar fi trebuit sa stau în picioare saptamani de zile, pana cand sarmanul baiat şi-ar fi recucerit sanatatea."
Puţin dupa aceea, urma:
- "Şi astfel, iata-ma: Cavaler al regatului Viselor şi Umbrelor! Curioasa şi stranie poziţie, într-adevar pentru unii aşa, ca mine. Dar, Dumnezeu ma ţine de nu rad, caci este de asemenea, real pentru el ce este ireal pentru mine. Şi, pentru mine de asemenea, într-un sens oarecare, nu e o himera. Este reflexul adevarat al bunataţii şi generozitaţii inimii sale".
Dupa o pauza:
- "Ah! Dar daca el ma va striga pe titlu şi nu pe nume în fata lumii ... ar fi un contrast vesel între demnitatea ce port şi îmbracamintea mea. Dar, ce importa? Sa ma strige cum o vrea, cum îi va placea; voi fi mulţumit".
Lacrimile îi umplusera ochii şi îi împiedicau vederea. Un moment, se simţi cea mai parasita, cea mai înstrainata din toate creaturile lui Dumnezeu.
Deodata un alt strigat sparse noaptea ca o lovitura de tunet:
- Traiasca Regele Eduard VI.
Atunci, ochii sai stralucira şi tresari de orgoliu:
-Ah! gandi el, oricat de mare şi de straniu pare acest lucru, eu sunt Regele!
Prietenii noştri îşi urmau drumul încet prin lumea care se îngramadise pe pod oprind trecerea.
Podul care data de şase sute de ani şi fusese în toate timpurile o cale umblata şi animata, era cu drept cuvant curios cu aglomeraţiile lui de magazine, de pravalii şi de locuinţe ce-l margineau de la un mal la celalalt pe o parte şi pe alta.
Podul era un fel de oraş aparte. Avea hanurile lui, debitele lui, brutariile, magazinele lui de manufactura, pieţele lui, fabricile lui şi chiar biserica lui. Işi privea cei doi vecini: Londra şi Southwark, pe care el le lipea unul de altul, aşezari bine ca atare dar fara nimic particular de remarcat. Podul constituia, pentru a spune astfel, o corporaţie închisa, un oraş stramt cu o singura strada lunga de vreo cinci mile.
Populaţia lui era cat populaţia unui sat şi fiecare locuitor ştia tot ce privea viaţa particulara a celorlalţi. Ea îşi avea distracţia ei: vechile familii de macelari, de brutari şi alţii care se aşezasera aici cu cinci sau şase sute de ani în urma şi ai caror descendenţi cunoşteau din scoarţa în scoarţa marea istorie, istoria Podului, cu toate legendele ei stranii.
Nu neglijau niciodata nimic din ce povestea şi gandea Podul şi se conformau tuturor obiceiurilor şi normelor lui. Copiii se naşteau pe Pod, erau crescuţi, îmbatraneau şi, în sfarşit, mureau fara a fi pus vreodata piciorul într-un alt loc în lume.
Aceasta lume, îşi imagina, desigur, ca vijelioasa şi interminabila procesiune care se mişca pe pod, ziua şi noaptea, cu larma ei confuza de vociferari şi de ţipete, nechezaturile acestea, mugetele, behaiturile şi tropaiturile, erau singurul lucru mare în lume, ai caror proprietari, într-un fel oarecare, erau ei. Şi erau, într-adevar, caci puteau sa stea la fereastra lor şi sa priveasca; iar cand un rege sau un alt personaj dadea o serbare nautica nu era loc mai bun pentru a vedea cortegiul.
Oamenii nascuţi şi crescuţi pe Pod, gaseau viata insuportabil de stupida şi goala, peste tot în alta parte.
Istoria vorbeşte de unul din aceştia care parasi Podul la şaptezeci şi doi de ani spre a se retrage la ţara. Dar acolo, nu facu decat sa se mişte şi sa se întoarca în pat, unde nu putea dormi din cauza liniştii adanci care îi era penibila.
In sfarşit, ajuns la capatul puterilor sale de rezistenţa, se întoarse la vechea lui locuinţa ca o aratare salbatica şi, sunetele muzicii potolitoare a talazurilor, vacarmul, trosnetul şi vuietul Podului Londrei facura sa-şi recaştige odihna şi visele vesele.
In epoca povestirii noastre, Podul dadea copiilor lecţii asupra istoriei Angliei. Acolo, într-adevar, ei puteau sa vada capetele livide şi sangerande ale oamenilor eminenţi, înfipte în suliţe de fier deasupra uşilor. Dar sa lasam aceste divagaţii.
Hendon locuia într-un han micuţ de pe Pod. Indata ce se apropie de poarta cu micul sau prieten, o voce mitocaneasca exclama:
— Ah! Iata-te, în fine! Nu-mi vei mai scapa de data aceasta, te asigur şi daca din sfaramarea oaselor ai fi putut învaţa ceva, nu vei fi pierdut nimic aşteptand!
Şi John Canty întinse braţul pentru a prinde copilul. Miles Hendon intervine:
- Nu aşa repede, prietene! Te necajeşti degeaba, cred. Ce ai cu copilul?
- Daca n-ai nimic de facut, cel puţin nu te amesteca în treburile altora. E fiul meu.
- E o minciuna! Striga cu vioiciune micul rege.
- Fara înconjur ai vorbit şi te cred, baiatul meu. Şi chiar daca acest mizerabil este sau nu, tatal tau, puţin importa. El nu te va lua de la mine ca sa te bata şi sa te maltrateze, cum te ameninţa, daca vrei sa ramai cu mine!
- O! Da, da: nu-l cunosc, îl urasc şi aş muri mai degraba decat sa ma duc cu el!
- Atunci ne-am înţeles, nu mai avem de ce vorbi.
- Vom vedea noi! exclama John Canty, trecand în faţa lui Hendon pentru a pune mana pe baiat. Cu forţa îl ...
- Daca îl atingi numai, tu, lepadatura umana, te strapung ca pe o gasca!
Şi Hendon, punandu-i-se în cale, duse mana la manerul sabiei, Canty dadu înapoi.
— Atunci, fii atent, continua Hendon: Am luat acest copil sub protecţia mea, pe cand o mulţime de oameni, aşa ca şi tine voiau sa-l maltrateze, poate, sa-l omoare. Crezi tu ca îl voi parasi acum, lasandu-l în voia unei soarte înca rele?
- Caci, fiind tu sau nu, tatal lui, şi la drept vorbind cred ca minţi, o moarte la timp şi cuviincioasa, e mai buna pentru un asemenea copil ca viaţa pe mainile tale brutale. Aşa ca, urmeaza-ţi drumul şi fii liniştit, caci mie nu-mi place sa-mi pierd vorbele. Nu sunt, rabdator din fire.
John Canty se îndeparta înjurand, ameninţand şi blestemand şi se pierdu în mulţime.
Hendon urca trei etaje şi intra în odaie împreuna cu protejatul sau dupa ce comandase o porţie de mancare.
Locuinţa lui era saraca: un pat urat şi cateva mobile vechi şi prapadite. Doua lumanari subţiri luminau. Micul rege se tarî pana la pat şi se întinse, extenuat de foame şi de oboseala. El umblase toata ziua şi o buna parte din noapte, caci acum erau orele doua sau trei dimineaţa şi în tot timpul acesta nu mancase nimic.
— Strigaţi-ma, va rog, cand va fi masa gata, murmura el, pe jumatate adormit şi, în curand, adormi de-a binelea.
Un suras straluci în ochii lui Hendon care îşi zise:
- Pe sfanta leturghie, micul cerşetor se încartiereaza şi pune stapanire pe pat cu naturaleţe şi cu o uşurinţa ca şi cand ar fi stapan aici fara sa spuna vreodata: va rog, cu permisiunea dumneavoastra sau, nimic asemanator, în delirul lui bolnavicios, îşi spune prinţ de Galles şi, cu îndrazneala îşi aroga caracterul. Sarman şoricel parasit! Fara îndoiala ca spiritul lui s-a scrantit din cauza regimului. Bun. Voi fi prietenul lui. L-am salvat şi asta ma leaga de el.
Il iubesc, deja, pe aceasta pleaşca mica, cu limba spanzurata. Cu ce aer marţial ţinu piept mulţimii obscene şi îi arunca în faţa dezgustul lui profund! Şi ce graţioasa, dulce şi amabila figura are, acum, cand somnul a gonit chinurile şi suferinţele sale! Il voi instrui şi-l voi îngriji; da, voi fi fratele lui mai mare şi voi avea grija de el şi-l voi supraveghea şi cine va vrea sa-l insulte sau sa-i faca rau, va trebui sa-şi faca testamentul, caci, chit ca eu aş putea fi ars pentru aceasta, va avea cu siguranţa nevoie!
Se apleca deasupra copilului, îl privi cu bunatate şi cu mila, batandu-l afectuos pe obrazul lui mic şi dand la o parte buclele lui amestecate de par, cu mana lui mare înnegrita. O tresarire uşoara trecu pe faţa copilului.
Hendon murmura:
- Sa vedem, este, oare, uman sa-l las sa doarma aici, fara plapuma cu riscul de a prinde o aprindere de plamani, mortala? Ce sa fac? Am sa-l scol şi-l voi culca în pat, are atata nevoie de somnl"
Cauta peste tot o cuvertura suplimentara, dar nu gasi. Atunci îşi scoase tunica şi îl înveli cu ea, zicand:
- Eu sunt învaţat cu aerul înţepator şi cu îmbracaminte sumara; sunt puţine şanse sa racesc.
Şi umbland încoace şi-ncolo prin camera pentru a stimula circulaţia sangelui, el continua monologul sau:
. Spiritul lui tulburat îl convinge ca el este Prinţul de Galles. Ar fi bizar sa mai rasara acum un prinţ de Galles cand acel care era nu mai este prinţ, ci rege. Caci, dupa cum se vede, acest nenorocit prinţ ramane în fantezia lui şi nu-şi da socoteala ca în viitor nu trebuie sa-şi mai spuna prinţ, ci rege. Daca tatal meu traia, înca fiindca în cei şapte ani de închisoare în strainatate, n-am avut nici o veste de acasa, ar fi facut o buna primire sarmanului baiat şi i-ar fi dat o generoasa ospitalitate, din dragostea pentru mine.
Fratele meu mai mare, Arthur, ar face la fel; celalalt frate al meu, Hugues ... dar l-aş obliga sa cedeze, laşul şi blestematul animal! Da, e ceea ce vom face şi fara întarziere.
Un servitor intra cu o farfurie din care ieşeau aburi, o puse pe o masuţa de lemn alb, puse scaunele şi ieşi, judecand ca aşa pacatoşi locatari, se pot servi şi singuri. Uşa se tranti în urma lui şi zgomotul deştepta copilul, care se ridica în capul oaselor şi arunca o privire vesela în jurul sau.
Dar, deodata, tristeţea reaparu pe faţa lui şi murmura cu un oftat adanc: - Vai! Doamne! Nu era decat un vis, nenorocitul de mine!
Observa tunica lui Miles Hendon şi o singura privire îl facu sa înţeleaga sacrificiul ce facuse. Amabil, îi zise:
— Ce bun eşti cu mine; da, eşti tare bun cu mine. Ia-o şi îmbrac-o, nu mai am nevoie.
Se scula şi se îndrepta catre oglinda care era într-un colt al camerei; apoi, auzi:
— Avem acolo, zise Hendon cu o voce bucuroasa, aratand masa, o supa excelenta şi o bucata de pastrama, totul cald, savuros, cu o cupa de vin. Acesta te va reface, te va reconforta, te va încalzi de la cap pana la
picioare, ai sa vezi.
Copilul nu raspunse. El se mulţumi sa-şi fixeze ochii asupra gigantului care îi vorbea, şi sa-i arunce o privire, mirata, severa, puţin nerabdator. Hendon se simţi tulburat.
- Iţi lipseşte ceva? bolborosi el.
- Aş vrea sa ma spal, bunul meu.
- Numai atata? Pai n-ai nevoie sa ceri permisiunea mea, sarman micuţ. Fa ce-ţi place, dispune de tot ce este aici, dupa cum îţi convine şi dupa felul tau.
Copilul nu se mişcase din loc; dar el lovi de doua sau trei ori duşumeaua cu piciorul.
Hendon începea sa se nedumireasca.
- Doamne fereşte, zise el, nu mai înţeleg nimic.
- Toarna apa şi nu scoate atatea exclamaţii.
Hendon se abţinu cu greutate de la un hohot de ras.
- Pe toţi sfinţii, îşi zise el, iata partea cea mai frumoasa.
Inainta respectuos şi facu ceea ce i se ceruse. Apoi, aştepta, stupefiat ca i se dadea un nou ordin.
— Ei, bine! Dar prosopul?
Aceste cuvinte erau spuse cu un ton sec, impunator. Lua prosopul care era sub nasul copilului şi i-l întinse, fara replica. Apoi, se spala şi el.
In timp ce Miles proceda la aceasta operaţiune, copilul se aşezase şi începu sa manance. Tocmai se aşeza în faţa oaspetelui sau cand acesta striga indignat:
— Opreşte-te! Nu sta nimeni pe scaun în faţa Regelui!
Aceasta apostrofa, aiuri pe Hendon.
- Nebunia sarmanului micuţ, revine, îşi zise el. "Dar ea s-a modificat adaptandu-se marelui eveniment care s-a produs şi acum el se crede rege! Farsa e buna. Trebuie sa ma conformez; nu e altceva de facut, într-adevar, daca nu, el ma va trimite la Tour!"
Şi, amuzat de aceasta comedie, retrase scaunul de la masa şi se dadu la spatele regelui, grabindu-se sa-l serveasca cu toate curtoazia de care era capabil, în timpul cat manca, rigoarea demnitaţii sale regale se odihni puţin. Dupa traiul bun, îi veni pofta de vorba.
- Te cheama Miles Hendon, cred, daca am auzit bine?
- Da, sire, raspunse Miles, care îşi zise aparte: "Daca vreau sa magulesc mania sarmanului copil, nu trebuie sa umblu cu jumataţi de masura, nu trebuie sa omit nimic din rolul ce m-am hotarat sa joc. Caci daca îl voi juca rau, nu-mi voi face, cum trebuie, datoria de bunatate şi de mila".
Regele îşi încalzi inima cu un al doilea pahar de vin şi relua:
— Aş vrea sa cunosc povestea dumitale, spune-mi-o. Ai aerul viteaz şi nobil. Eşti nobil?
— Noi suntem coada nobilimii, cu voia Majestaţii Voastre. Tatal meu e un mic baron, unul din lorzii cu proprietaţi mici, prin dreptul camaşii de zale, sir Richard Hendon din Hendon Hali, langa Nouks Halm în comitatul Kent.
- N-am acest nume în memorie ... continua.
- Istoria mea e puţin interesanta, dar, în lipsa de altceva mai bun, ar putea sa recreeze pe Majestatea Voastra o mica jumatate de ora. Tatal meu, Sir Richard, e foarte bogat şi cu un caracter generos. Mama mea muri cand eu eram copil, înca. Am doi fraţi: Arthur mai mare decat mine, al carui suflet este asemanator cu al tatalui nostru şi Hugues, mai tanar decat mine, natura josnica, pizmaşa, perfida şi vicleana, o reptila. Aşa a fost de cand era în leagan, aşa a fost acum zece ani, cand l-am vazut ultima data. El avea la acea epoca nouasprezece ani, eu douazeci şi Arthur douazeci şi doi. Alti copii n-am mai fost. Dar la un loc cu noi traia o verişoara a noastra, în varsta, atunci, de şaisprezece ani.
Ea era frumoasa, buna, amabila, fiica unui conte, ultimul din rasa lui, moştenitoare a unei mari averi şi a unui titlu cazut în linie femeiasca: Tatal meu era tutorele ei. O iubeam şi ma iubea; dar ea fusese logodita cu Arthur înca din leagan şi sir Richard nu voia ca promisiunea sa fie retrasa. Arthur iubea o alta fata şi ne sfatuia sa avem curaj, sa speram ca poate cu timpul şi norocul, va fi o zi cand dorinţele noastre, ale tuturor se vor împlini. Hugues, urmarea averea lady-ei Edith, cu toate ca zicea ca pe ea o iubeşte. Era, de altfel, în obiceiul lui sa spuna una şi sa gandeasca alta. Pe tata putea sa-l înşele; dar în nici un caz pe altcineva. Tata avea încredere în el şi ni-l prefera noua celorlalţi; pentru ca era cel mai mic din copiii sai şi fiindca ceilalţi îl detestau, condiţii suficiente în toate timpurile pentru a caştiga dragostea parinţilor, în afara de acestea, el poseda o limba dulceaga şi convingatoare şi un dar extraordinar de a minţi — lucruri care ajuta puternic la caştigarea unei afecţiuni oarbe.
Eram înfuriat, aş putea spune, chiar ca eram foarte înfuriat, dar violenţa mea era fara urmari suparatoare şi nu facea rau nimanui decat mie. Ea nu aduse nici ruşine nici paguba nimanui; niciodata nu îmbraca un caracter criminal sau marşav şi nici dezonorant în cel mai mic grad.
In timpul acesta, fratele meu Hugues profita de ocazie. Sanatatea fratelui nostru Arthur, fiind delicata, el spera ca lucrurile se vor întoarce în favoarea lui daca m-ar putea da la o parte din drumul lui. Dar este o istorie lunga, amabilul meu Rege şi puţin demna de atenţia Voastra. Pe scurt, acest frate ştiu aşa de bine sa exagereze defectele mele ca facu crime; împinse manevrele marşave atat de departe ca gasind în apartamentul meu o scara de matase, pe care el însuşi o depusese, convinse pe tatal meu cu ajutorul servitorilor şi a altor impostori pe care îi cumparase cu bani, ca ma hotarasem sa fur pe Edith şi sa ma însor cu ea numai cu voia mea.
Tatal meu aprecie ca trei ani de exil de acasa şi din Anglia, vor face din mine un soldat şi un om şi îmi vor da caţiva graunţi de înţelepciune. Aşa s-a facut ca mi-am început serviciul pe continent, unde am cunoscut mizeria, privarile, şi unde, nu de umflatura varfului degetului am avut sa ma plang. Caci in ultima mea campanie, am fost facut prizonier şi, şapte ani încheiaţi, un turn mi-a fost adapostul ... Cu spiritul şi cu tot curajul, terminai prin a evada şi am ajuns aici fara un ban şi fara îmbracaminte şi, mai sarac înca de informaţii asupra a ceea ce devenise Hendon Hali şi locuitorii lui în aceşti şapte ani teribili. Sa ma ierte Majestatea Voastra, umila mea poveste e terminata.
— Ai fost înşelat în mod nedemn, zise regele cu o privire iritata; dar eu te voi face sa-ţi recapeţi dreptatea. Iţi jur pe cruce. Ai cuvantul regelui!
Povestea nenorocirilor lui Miles, paru sa fi dezlegat limba tanarului suveran. Dintr-o data el îşi povesti propriile lui suferinţe. Terminase de mult caci ascultatorul sau înca îl privea, cu înmarmurire.
- "Doamne, ce imaginaţie! îşi zicea omul nostru, în fapt, el n-are o inteligenţa ordinara. Nu, un prim venit, nebun sau nu, ar putea sa depene aşa pe nepregatite şi cu caldura, un ghem de aventuri imaginate pentru o piesa de teatru Sarmane cap ţicnit, du-te dracului! Nu-i va lipsi nici prieten, nici adapost, atata timp cat eu mai fac parte din numarul oamenilor vii. El nu ma va mai parasi niciodata; va fi copilul meu rasfaţat. Şi îl voi face sanatos. Şi cand va avea toate simţurile voi face din el un om. Voi fi mandru sa-mi pot spune: îmi datoreaza totul. L-am adunat dupa strada, pe cand nu era decat un biet golanaş, fara paine, fara acoperiş; dar eu am vazut stofa ce avea în el şi mi-am zis ca într-o zi, se va auzi vorbindu-se despre el şi, acum, uite-l, priviţi-l, aveam dreptate?
Dupa o pauza de linişte, regele cu un aer ganditor şi cu un accent masurat relua:
— Tu m-ai scapat de ocara mulţimii şi de marşavie, poate ca mi-ai salvat chiar viaţa, salvand de asemenea coroana. Aceste servicii excepţionale au dreptul la o înalta şi liberala recompensa. Vorbeşte: ce vrei tu? Ceea ce este în puterea mea regala sa-ţi promit, şi se va da.
Aceasta oferta fantastica scoase dintr-o data pe Hendon din visare. El fu pe punctul de a mulţumi, scurt, regelui şi de a rupe convorbirea spunand ca nu-şi facuse decat datoria şi nu aşteapta în nici un caz rasplata; dar, la moment, îi veni alta idee şi ceru permisiunea de a se reculege.
Regele îl aproba grav, dandu-i sa înţeleaga ca nu trebuia sa procedeze cu uşurinţa, într-o afacere atat de importanta.
Miles, paru a se absorbi în reflecţiile sale.
- "Da, îşi zise el, iata ceea ce ar fi de facut. Nu e alta portiţa de ieşire şi, desigur, experienţa mi-a dovedit ca ar fi pericol pentru sarmana lui minte daca nu mi-aş juca rolul pana la sfarşit. Sunt fericit ca mi-am lasat aceasta uşa deschisa.
El puse un genunchi la pamant şi zise:
— Micul serviciu pe care l-am putut face Majestaţii Voastre nu depaşeşte deloc marginile datoriei unui simplu supus şi n-am prin urmare, nici un merit; dar, daca dorinţa Majestaţii Voastre este de a ma aprecia ca demn de o recompensa oarecare, îndraznesc sa-i prezint o jalba în acest sens. Majestatea Voastra nu uita ca sunt aproape patru sute de ani de la vrajmaşia care izbucni între regele Jean al Angliei şi regele Franţei. S-a hotarat ca doi campioni sa iasa pe teren şi vor rezolva conflictul printr-o lupta numita "Judecata lui Dumnezeu". Cei doi Regi şi regele Spaniei, reunindu-se pentru a fi martorii şi judecatorii acestei probe, campionul francez se prezenta; dar era atat de grozav încat cavalerii noştri englezi refuzara sa se masoare cu el. Astfel ca afacerea care era de o mare gravitate, ameninţa sa se întoarca contra Regelui Angliei, care nu daduse satisfacţie cauzei. Or, la acea epoca printre prizonierii închişi la Tour, se gasea nobilul Courcy, care era cel mai viteaz lancier din Anglia şi care dupa ce fusese despuiat de onoruri şi de bunurile sale, fusese condamnat la o aspra şi lunga închisoare. Se facu apel la curajul sau. El consimţi sa ridice manuşa campionului inamic şi coborî înarmat pana în dinti în arena. De-abia vazu nobilul francez statura înalta a adversarului sau, abia îl auzi pronunţandu-şi numele sau faimos şi o lua la fuga. Cauza regelui Franţei era pierduta. Regele Jean, înapoie nobilului Courcy toate titlurile şi toate domeniile sale şi zise: "Tot ce doreşti şi ne ceri, îţi acordam dinainte, chiar daca ar trebui sa sacrificam jumatate din regatul nostru". Arunci de Courcy, îngenunche cum fac eu în momentul acesta, Sire, şi vorbi astfel: "Iata ce sper şi rog pe înaltul şi puternicul suveran sa ştie, ca eu şi succesorii mei vom avea în viitor privilegiul de a sta acoperiţi în prezenţa Regelui Angliei şi aceasta acum şi în viitor, atat cat tronul Angliei va fi în picioare". Aceasta favoare i-a fost acordata. Majestatea Voastra n-a uitat.
De patru sute de ani n-a fost moştenitor din aceasta descendenţa care pana în zilele noastre sa nu fi avut dreptul sa poarte coiful, casca, palaria sau orice fel de acoperamant în faţa Majestaţii Sale regelui. Aceasta, fara ca cineva sa mai poata face la fel. Sire, invocand acest precedent în sprijinul cererii mele, îndraznesc sa rog pe Majestatea Voastra sa-mi acorde ea singura graţie, unic privilegiu şi suficienta recompensa, sa ştiu ca eu şi moştenitorii mei de totdeauna vor avea dreptul sa stea jos în prezenţa Majestaţii Sale regelui Angliei.
— Ridicati-va, sir Miles Hendon, cavalere, zise regele luand grav, spada protectorului sau şi îmbraţişandu-l; ridicaţi-va şi aşezati-va!
Cererea Dumneavoastra s-a aprobat. Atata timp cat va exista Anglia şi va dainui coroana acest privilegiu nu va cadea de drept sau prin anulare, în afara de cazul lipsei beneficiarilor.
Regele se îndeparta şi, visator, începu sa umble. Hendon care şezuse pe un scaun langa masa, îşi zise:
- "Am avut o idee buna. Ea m-a scos dintr-o situaţie pacatoasa; picioarele mele nu mai putea sa ma ţina. Daca nu-mi trecea asta prin cap, ar fi trebuit sa stau în picioare saptamani de zile, pana cand sarmanul baiat şi-ar fi recucerit sanatatea."
Puţin dupa aceea, urma:
- "Şi astfel, iata-ma: Cavaler al regatului Viselor şi Umbrelor! Curioasa şi stranie poziţie, într-adevar pentru unii aşa, ca mine. Dar, Dumnezeu ma ţine de nu rad, caci este de asemenea, real pentru el ce este ireal pentru mine. Şi, pentru mine de asemenea, într-un sens oarecare, nu e o himera. Este reflexul adevarat al bunataţii şi generozitaţii inimii sale".
Dupa o pauza:
- "Ah! Dar daca el ma va striga pe titlu şi nu pe nume în fata lumii ... ar fi un contrast vesel între demnitatea ce port şi îmbracamintea mea. Dar, ce importa? Sa ma strige cum o vrea, cum îi va placea; voi fi mulţumit".
Print si cersetor - Capitolul 12 - Printul si salvatorul sau
Aceasta pagina a fost accesata de 677 ori.