Autori > Mark Twain
Print si cersetor - Capitolul 14 - A murit regele! Traiasca regele!
In zorii aceleiaşi zile, Tom Canty se deştepta dintr-un somn adanc şi deschise ochii în întuneric. Ramase tacut cateva clipe, încercand sa-şi analizeze gandurile şi impresiile şi sa-şi dea socoteala de tot ce i se întamplase, cand deodata, striga cu voce încantata dar conţinuta.
— Vad ce este, vad! Acum, domnul fie laudat. Sunt în fine treaz. Vino, veselie! Dispari, durere! Hei, Nan! Bet! Strangeti-va gramada de paie şi veniţi sa va întin-deţi langa mine, sa va strecor în urechile credule visul cel mai extraordinar de nebun, pe care spiritele nopţii l-au facut sa se nasca pentru a uimi o fiinţa umana. Hei! Nan! Bet!
O forma nelamurita aparu langa el şi o voce pronunţa:
- Binevoiţi sa-mi dari ordine?
- Ordine, eu? O, nenorocitul de mjne, va cunosc vocea! Vorbiri ...cine sunt eu?
— Cine sunteţi? într-adevar ieri eraţi prinţul de Galles; iar astazi sunteţi graţiosul meu suveran, Eduard Regele Angliei.
Torn, cu capul între urechi, murmura tanguitor:
— Vai! N-a fost un vis! Pleaca draga, domnule, lasa-ma cu durerile mele.
Tom readormi şi în curand avu un vis placut. Era vara şi el se juca singur în livada numita "Campul oamenilor de treaba", cand un pitic înalt de un picior, cu favoriţi roşii, lungi şi o cocoaşa în spate, îi aparu deodata şi-i zise;
"Scobeşte la radacina acestui trunchi".
Scobi şi gasi doisprezece penny stralucitori, absolut noi, o adevarata comoara! Dar asta nu era tot: piticul relua:
- "Te cunosc. Eşti un baiat de treaba şi demn. Neplacerile tale s-au ispravit şi rasplata se apropie. Scobeşte aici la fiecare a şaptea zi şi vei gasi întotdeauna, aceeaşi comoara, doisprezece penny, stralucitori, absolut noi. Nu spune la nimeni; pastreaza secretul. "
Piticul disparu şi Tom alerga la Offal Court cu pleaşca ce-i cazuse, zicandu-şi:
- In fiecare seara voi da tatalui meu un penny. El va crede ca îl am din cerşit şi acest lucru îi va înveseli inima şi nu ma va mai bate. Un penny pe saptamana îl voi da bunului preot care m-a învaţat carte; mama mea, Bet şi Nan vor avea fiecare cate unul. Cu acestea am scapat de foame şi de zdrenţe, de frica bataii şi a tratamentului salbatic.
In visul lui îşi regasi mizerabila sa locuinţa, cu sufletul la gura; dar cu ochii stralucitori de un entuziasm recunoscator şi arunca patru din cei doisprezece penny, în şorţul mamei lui strigand: aştia sunt ai tai. Pentru tine, pentru Nan şi Bet, bani cinstiţi pe care nici nu i-am cerşit, nici nu i-am furat!.
Mama lui fericita şi mirata, îl stranse în braţe şi zise:
— E tarziu. Doreşte Majestatea Voastra sa se scoale?
Ah! Nu era acesta raspunsul pe care îl aştepta. Visul nu se risipise. Tom se deşteptase. Deschise ochii.
Primul nobil al Camerei, în costum, splendid, era îngenuncheat langa patul sau. Veselia visului spulberat disparu, de asemenea, la moment. Sarmanul copil înţelese ca era, înca prizonier şi rege. Camera era plina de curteni îmbracaţi în purpura, culoarea doliului, şi nobilii ataşaţi la persoana monarhului.
Tom se ridica şi ieşind de sub patura de matase, aparu vederii acestei nobile asistenţe. Marea ceremonie a scularii începu. Curtenii unul dupa altul, pusera un genunchi pe pamant şi adusera micului prinţ omagiile şi condoleanţele pentru doliul crud ce încerca, în timp ce i se facea toaleta.
Mai întai primul nobil scutier de serviciu, lua o camaşa pe care o dadu primului lord al Vanatorii, care o trecu celui de al doilea nobil al Camerei ca aceasta s-o treaca primului guard al padurii Windsor care o trecu cancelarului nobil al Robei, de la care fu luata în primire de cancelarul regal al Ducatului de Lancaster, apoi acesta o trecu maestrului Garderobei, pentru ca de aici sa treaca la pristavul armelor coroanei, de la acesta la generalismul de la Tour, de aici la supraintendentul general Casei regelui la lordul ereditar al Lenjeriei, la lordul mare amiral al Angliei, la mitropolitul de Canterbury, la primul nobil al Camerei, care în sfarşit o lua şi o dadu lui Tom.
Acesta aminti sarmanului baieţaş lanţul galeţilor în timpul stingerii incendiilor. Fiecare piesa din îmbracamintea lui urma la randul ei, aceasta procesiune înceata şi solemna, cu toate ca Tom era obosit de ceremonie, atat de obosit încat puţin lipsi sa scoata un oftat de uşurare cand îşi vazu pantalonii lungi de matase începand calatoria la capatul celalalt, înţelese, în fine, ca s-a sfarşit. Dar el se înveselea prea repede. Primul nobil al Camerei primii pantalonii şi porni sa-i puna la picioarele prinţului cand o roşcata subita îi acoperi faţa.
Inapoie pantalonii în mainile Mitropolitului de Canterbury, cu o privire mirata, şoptind: "Vedeţi Milord!". Mitropolitul pali apoi se roşi şi trecu pantalonii lordului mare amiral, şoptind: "Vedeţi Milord!". Amiralul trecu pantalonii lordului ereditar al Lenjeriei, care avu tocmai atata respiraţie pentru a putea îngana: "Vedeţi Milord!". Pantalonii parcursera drumul înapoi prin întreg şiragul. Marele supraintendent, general al Casei Regelui, Generalismul de la Tour, al treilea crainic de arme al Coroanei, maestrul Garderobei, Cancelarul regal al ducatului de Lancaster, cel de al treilea nobil al Robei, primul guard al padurii Windsor, cel de al doilea gentilom al Camerei, primul lord al Vanatorii, pe la toţi trecura pantalonii, însoţiţi la fiecare schimbare de mana de: "Vedeţi, Milord!" spus cu groaza şi surprindere.
Cand, a sfarşit, obiectul ajunse la primul Scutier de serviciu, el primi cu faţa palida, cauza acestei boroboaţe, apoi murmura cu o voce strangulata: "O, viaţa! Capataiul metalic al şnurului de la un cerculeţ lipseşte! Sa fie închis la Tour primul îngrijitor al pantalonilor Regelui!". Dupa aceasta el se sprijini pe umarul primului lord al Vanatorii şi nu-şi recapata puterile risipite, decat dupa ce i se adusera pantalonii la care nu mai lipsea nimic.
Dar cum toate lucrurile au un sfarşit, vine şi momentul cand Tom Canty se afla în stare sa se dea jos din pat. Nobilul care avea privilegiul apei, nobilul însarcinat cu spalatul, nobilul însarcinat cu ţinerea prosopului, procedara în diferite etape la spalarea lui Tom, care fu gata atunci pentru serviciile coaforului Majestaţii Sale. Cand, în sfarşit, ieşi din mana acestuia era frumos ca o fata, cu mantoul şi pantalonii lui de satin purpuriu şi cu şapca împodobita cu pene de aceeaşi culoare.
Se duse cu pompa în sala de mancare trecand printre doua randuri de curteni, care pe masura ce el înainta, îi faceau loc şi puneau un genunchi la pamant. Dupa dejun, se duse, tot escortat de marii sai ofiţeri şi de garda lui formata din cincizeci de nobili pensionari, purtand securi de lupta, în sala Tronului, unde trebuia sa ia cunoştinţa de treburile Starului.
"Unchiul" sau, lordul Hertford, ramase în picioare langa tron, pentru a sprijini cu sfaturile sale înţelepte, inteligenţa regala.
Consiliul ilustrelor personaje, numite de raposatul rege ca executorii sai testamentari se prezenta spre a cere lui Tom aprobarea pentru unele din actele lor. Nu era de obicei, decat o formalitate, dar în cazul de faţa era ceva mai mult, deoarece nu avea, înca un protector. Mitropolitul de Canterbury facu raport asupra decretului Consiliului cu privire la înmormantarea Foarte Ilustrei Majestaţi decedate şi termina prin citirea semnaturilor executorilor care erau: Mitropolitul de Canterbury, lordul Cancelar al Angliei, Lord William St. John, Lord John Russell, Eduard Conte Hertford; John viconte de Lisle; Cuthbert, episcop de Durham.
Tom nu mai asculta, o ultima clauza a acestui document îl privea, în acel moment se întoarse şi şopti lordului Hertford:
- Pentru cand a fost fixata înmormantarea?
- Pentru ziua de 16 luna aceasta, Seniore.
— Stranie idee! Va ţine pana atunci?
Sarmanul copil! Era înca nepriceput şi necunoscator în ce priveşte obiceiurile regale. La Offal Court, nu se pastrau morţii aşa de multa vreme. Dar lordul Hertford îl asigura ...
Un secretar de stat prezenta un ordin al Consiliului care fixa pentru a doua zi la orele unsprezece, recepţia ambasadorilor straini şi cerea asentimentul regelui. Tom întoarse o privire nedumerita catre Hertforf care şopti:
— Majestatea Voastra, trebuie sa consimta. Ei vin sa marturiseasca durerea ce încearca suveranii lor pentru nenorocirea care v-a lovit şi a lovit regatul Angliei.
Tom consimţi, aşa cum fu sfatuit.
Un alt secretar, începu sa citeasca un expozeu privind cheltuielile casei raposatului rege care se ridicau la 28.000 de livre pentru ultimele şase luni precedente, suma atat de considerabila, ca Tom ramase cu gura cascata. O deschise şi mai mult înca, îndata ce i se spuse ca din acest total 20.000 de livre sunt datorie, ca, visteria Regelui era aproape goala şi ca cei o mie doua sute de nobili ai Casei Regelui, erau în mare încurcatura, pentru ca nu-şi primisera salariile, care le erau alocate, ce e drept, dar nu fusesera platite...
Fu un moment cand Tom nemaiputandu-se stapani striga în culmea emoţiei:
— Dar luam drumul spitalului, prieteni! Ar trebui schimbat totul şi degraba, sa se ia o casa mai mica, fiindca eu n-am deloc nevoie de aceasta mare hala pe care o vedeţi; va trebui de asemeni sa ma scap de toata aceasta lume care nu face nimic şi nu serveşte decat la a tarî lucrurile în lungime, sa-mi oboseasca spiritul şi mintea cu slugarnicii care fac din mine o adevarata papuşa fara cap şi fara inima, şi care ma crede incapabil sa fac ceva, astazi, chiar, pe toţi aceşti oameni de care ma împiedic şi care astupa drumul degeaba. Cat despre casa, am vazut una micuţa care îmi e de ajuns, în faţa pieţii de peşte, langa Billingsgate.
Tom urma sa continue, cand simţi o mana exercitand o presiune puternica pe braţul lui.
Se roşi şi tacu; nimeni, însa, în asistenţa nu trada printr-o cuta a figurii, strania şi penibila impresie produsa de aceasta divagaţie.
Un al treilea secretar citi un document conceput astfel:
- Avand în vedere ca raposatul rege a aratat în testamentul sau intenţia de a conferi titlul de duce contelui Hertford şi de a ridica pe fratele zisului lord, şir Thomas Seymour, la demnitatea de pair şi în acelaşi timp de a conferi titlul de conte fiului zisului lord şi de a ridica la ranguri respectiv mai ridicate pe alţi mari lorzi ai Coroanei: Consiliul a hotarat sa ţina şedinţa la 16 februarie pentru a delibera şi confirma acordarea acestor titluri.
Avand în vedere ca raposatul rege n-a acordat în scris veniturile şi domeniile legate de aceste demnitaţi: Consiliul interpretand gandul, intenţia, suveranului decedat, din acest punct de vedere, a gasit drept şi echitabil sa aloce lordului Seymour 500 livre de pamant şi fiului lordului Hertford 800 livre de pamant episcopal, care va deveni liber. Totul în afara de încuviinţarea Regelui în prezent domnitor.
Tom era sa strige ca ar fi fost mai convenabil sa se plateasca datoriile raposatului rege înainte de a risipi toţi aceşti bani; dar o noua presiune a mainii exercitata la timp pe braţul sau de prevazatorul Hertford îl împiedica sa comita aceasta noua boroboaţa. Astfel îşi dadu consimţamantul regal fara sa zica un cuvant, dar nu fara a se simti foarte lezat de a vedea regatul sau ducandu-se astfel pe apa sambetei.
In timp ce extazia de uşurinţa cu care îndeplinea atatea fapte uimitoare: sa guverneze o ţara, sa numeasr ca înalţii demnitari, sa cheltuiasca sume nebune, sa-şi faca socotelile fara sa deschida punga, sa faca gauri spre a astupa altele; îi veni deodata o fericita şi generoasa idee: de ce n-ar face din mama lui o ducesa de Offal Court dandu-i tot cartierul unde locuia pentru venituri? Dar deodata îi veni aceasta idee penibila: ca el nu era rege decat cu numele, ca aceste personaje grave sunt stapanii lui, ca pentru ei mama lui nu exista decat în imaginaţia lui bolnava, ca îi vor asculta cuvintele, vor primi proiectele fara sa faca nimic şi vor profita pentru a chema medicul.
In vremea aceasta, marii demnitari munceau cu harnicie. Numai lectura de petiţii, proclamaţii, decrete, hartii cu conţinut lung, plictisitoare, în care aceleaşi cuvinte reveneau fara încetare ţoale cu privire la afacerile publice.
In sfarşit, Tom, oftand din greu îşi zicea:
- Cu ce am pacatuit eu, ca bunul Dumnezeu m-a smuls campiilor cu aer curat şi cu lumina de soare pentru a ma închide aici, sa ma faca rege şi sa-mi pedepseasca soarta?
Atunci, sarmanul sau cap, obosit peste masura, se clatina un moment, apoi cazu pe umar şi afacerile statului fura suspendate din lipsa factorului principal, puterea suverana.
Se facu linişte în jurul copilului adormit şi înţelepţii regatului întrerupsera deliberaţiunile.
Dupa masa, Tom avu o ora de recreaţie, cu permisiunea mentorilor sai Hertford şi St. John, în tovaraşia Lady-ei Elisabeth şi micuţei lady Jean Grey. Dar spiritul principeselor era foarte abatut din cauza formidabilei lovituri care izbise casa regala. La sfarşitul vizitei lor, "sora mai mare", aceea pe care istoria o numi mai tarziu "Maria sangeroasa", îl îngheţa printr-o dojana solemna, care n-avu decat meritul de a fi scurta.
Ii mai ramasese cateva minute libere, apoi un baiat zvelt cam de doispiezece ani, fu introdus. Costumul sau nou, în afara de gulerul alb şi de dantelele din jurul încheieturilor de la mana, era negru: tunica, pantaloni etc. Nu purta, în semn de doliu decat un nod de panglica purpurie pe umar.
Inainta timid, cu capul descoperit, plecat şi puse un genunchi la pamant în faţa lui.
Tom statea jos şi îl examina un moment cu indiferenţa, apoi îi zise:
— Scoala-te, micuţule. Cine eşti şi ce doreşti?
Baiatul se scula, lua o poza graţioasa, dar faţa lui avea o expresie de îngrijorare. Raspunse:
- Desigur, Majestatea Voastra nu m-a uitat. Eu sunt copilul Vostru de bataie.
- Copilul meu de bataie?
- Da, sire. Eu sunt Humphrey, Humphrey Marlow.
Tom înţelese ca unul din mentorii sai punea pe langa el pe cineva şi gasisera pe acest copil.
Situaţia era delicata. Ce trebuia sa faca? Sa pretinda ca îl cunoaşte pe baiat sau sa lase sa se vada la fiecare din vorbele lui ca nu auzise niciodata vorbindu-se de el, macar? Nu, aceasta nu e posibil.
Ii veni o idee: fapte de genul acesta nu vor lipsi sa se produca des acum, cand afaceri urgente îndepartara deodata de langa el pe Hertford şi St. John, membri ai Consiliului Executiv. Ar fi deci, mai bine, poate, de a organiza un plan pentru a se pune la adapost de asemenea eventualitaţi.
Da, asta ar fi o hotarare înţeleapta cu acest copil şi sa vada pe ce succes ar putea conta, îşi încrunta sprancenele, se gandi cateva clipe şi zise:
— Acum, mi se pare ca te recunosc, dar vederea îmi este tulburata şi slabita de boala.
- Vai, bunul meu stapan! exclama copilul de ba aie cu emoţie, adaugand pentru sine: "Intr-adevar, au dreptate cei ce spun ca spiritul lui e absent, vai, sarman suflet! Dar nenorocirea lui ma tulbura şi face sa-mi uit interesele! S-a dispus ca nimeni sa nu remarce ca în el e ceva anormal.
- E straniu cum m-a parasit memoria de cateva zile, relua Tom. Dar, nu lua în seama, încep a fi mai bine, adesea un lucru de nimic ajunge ca sa-mi aminteasca faptele şi numele care îmi scapa. (Şi, chiar, nu numai ceea ce am uitat; ci şi ceea ce n-am ştiut niciodata, cum o s-o vada acest baiat!) Ce aveai sa-mi spui?
- Nimica toata, seniore, dar daca Majestatea Voastra doreşte sa ma auda, iata: acum doua zile, cand Majestatea Voastra a facut trei greşeli de greaca în lecţia de dimineaţa ... Va aduceţi aminte?...
- Da, îmi aduc ... (Nu e o minciuna mare şi daca ma amestecam în limba greaca, nu trei greşeli, ci patru zeci aş fi facut) Da, îmi amintesc. Continua.
- Profesorul indignat de ceea ce el numea o munca urata şi stupida, va promisese ca o sa fiu serios biciuit, daca ...
- Biciuit, tu!? zise Tom mirat, pana la punctul de a-şi uita rolul. De ce voia sa te biciuiasca pentru greşelile mele?
- Ah! Majestatea Voastra uita înca. Ma biciuieşte întotdeauna cand comiteţi erori în lecţiile Voastre.
- E adevarat, e adevarat. Uitasem. Tu îmi dai lecţii mai întai şi daca atunci cand sunt ascultat fac greşeli, profesorul pretinde ca tu nu ţi-ai facut datoria cum trebuie şi ...
- O! Sire, ce spuneţi? Eu cel mai umil dintre servitorii Voştrii, sa am pretenţia de a va instrui?
- Atunci, în ce consta greşeala ta? Ce înseamna aceasta? Sunt eu cu adevarat nebun sau eşti tu? Explica-te. Vorbeşte.
- Dar, Majestatea Voastra ştie, ca e lucru simplu. Nimeni n-are dreptul sa puna mana pe persoana sfanta a Prinţului de Galles; iar daca se întampla ca el sa faca o greşeala, eram eu cel care era pedepsit, lucru foarte natural şi echitabil cand în aceasta consta însarcinarea mea şi painea de toate zilele.
Tom privea cu mirare copilul, foarte calm şi gandea:
"Ce lucru straniu şi ce obicei mai straniu! Ma mir ca nu e un baiat sa îmbrace hainele mele în locul meu, sa dea Dumnezeu! Aş consimţi sa primesc eu personal, corecţiile ce merit, mulţumind lui Dumnezeu pentru schimbare" ... Apoi, cu voce tare zise:
- Şi ai fost batut, sarman baiat, cum ţi s-a fagaduit?
- Nu, Majestate, pedeapsa mea era fixata pentru azi şi poate se va anula, din cauza doliului ce a survenit. Nu ştiu. Iata de ce am îndraznit sa vin aici sa amintesc Majestaţii Voastre binevoitoare promisiune de a interveni pentru mine.
- Pe langa profesor? Ca sa te scuteasca de bici?
- Ah! Vad ca va amintiţi.
- Memoria îmi revine, vezi. Fii fara frica, spatele tau nu va fi atins. Voi veghea.
- Oh, mulţumesc bunul meu senior! striga copilul, cazand în genunchi, din nou. Dar poate ca am mers prea departe şi înca ...
Vazand ca Humphrey ezita, Tom îl încuraja spunandu-i ca e în buna dispoziţie.
— Atunci voi spune tot, caci ma apasa pe inima. Acum cand nu mai sunteţi Prinţ de Galles, puteţi ordona tot ce doriţi, fara ca cineva sa poata obiecta ceva. De asemenea nu mai este nici o raţiune ca sa va
constrangeţi la studiile grele şi, fara îndoiala ca preferaţi sa ardeţi carţile şi sa va ocupaţi spiritul cu lucruri mai puţin plictisitoare. Dar atunci eu sunt ruinat şi odata cu mine, surorile mele orfane.
– Ruinat? Cum?
— Spatele meu este "caştiga-paine" al meu, o, mareţul meu senior! Daca el nu mai lucreaza, eu pier. Daca încetaţi studiile, rolul meu s-a terminat, nu veţi mai avea nevoie de baiat pentru bici. Nu ma goniţi!
Tom era mişcat de aceasta chinuitoare suferinţa. El avu un elan de generozitate regala:
- Nu te descuraja mai mult, micuţule. însarcinarea ta îţi va ramane pentru totdeauna, ţie şi descendenţilor tai.
Şi, el lovi uşor cu latul sabiei sale pe umarul copilului, zicand:
- Ridica-te Humphrey Marlow, prim copil pentru bici, ereditar, al Casei Regale Engleze. Alunga-ţi grijile, îmi voi relua carţile şi voi studia atat de prost, ca va trebui, pe buna dreptate sa merit sa-ţi întreiesc salariul, atat de sporita va fi munca ta.
Humphrey recunoscator, raspunse cu ravna:
— Mulţumesc, o, stapanul meu nobil; aceasta prin clara risipa depaşeşte visurile mele de bogaţie, cele mai îndrazneţe. Iata-ma acum fericit pentru toata viaţa şi odata cu mine, tot neamul Marlow.
Tom avea destula perspicacitate pentru a înţelege ca acest copil îi putea fi de mare ajutor. El încuraja, deci, pe Humphrey sa vorbeasca şi nu avu nimic de regretat.
Acesta era fericit la gandul ca ajuta "la însanatoşirea" regelui, caci de fiecare data cand termina de adus aminte spiritului bolnav al lui Tom, oarecare detalii asupra lecţiilor facute şi aventurilor sale în sala regala de studii sau în alte locuri ale palatului, el remarca totuşi ca Tom "îşi amintea" clar împrejurarile.
Dupa o ora, Tom se gasea în posesia unor informaţii foarte importante relativ la personajele şi treburile Curţii. Astfel se hotarî sa recurga la acest izvor în fiecare zi şi, pentru aceasta, dadu ordin ca Humphrey sa fie introdus în cabinetul regelui ori de cate ori va veni, daca Regele Angliei n-ar fi ocupat cu alte probleme.
Abia ieşise Humphrey, cand lordul Hertford sosi aducand noutaţi plictisitoare pentru Tom ... El îl informa ca membrii Consiliului, temandu-se ca şoapte rau intenţionate asupra tulburarii sanataţii regelui sa nu fi transpirat în afara, gasisera bine şi cuminte ca Majestatea Sa sa dineze în public, peste o zi sau doua. Buna sa aparenţa, pasul lui hotarat, calmul gesturilor sale, uşurinţa şi graţia ţinutei sale, vor reasigura, fara nici o îndoiala, opinia publica, facand-o sa presupuna ca a fost alarmata de gurile rele…
Atunci, sub pretextul de a-i "aminti" lucrurile bine cunoscute de el, contele, începu, foarte delicat sa instruiasca pe Tom de eticheta ce se cere în asemenea ocazii.
Dar spre marea lui satisfacţie, constata ca Tom avea nevoie de puţin ajutor, într-adevar, de la Humphrey el ştia ca peste puţine zile, va începe sa dineze în public.
Vazand memoria regelui astfel restabilita, Hertford se aventura în a-l supune la o proba, ca sa-şi dea seama de progresul facut. Rezultatele erau fericite din anumite puncte, acelea asupra carora Tom discutase cu Humphrey şi, în total, lordul fu tare satisfacut şi reconfortat. Era aşa de încantat, ca vorbea cu voce plina de speranţa:
— Acum sunt pe deplin convins ca daca Majestatea Voastra ar vrea sa faca înca un efort de memorie, ea va rezolva enigma sigiliului cel mare, a carui pierdere era grava, ieri şi mai putin azi, întrebuinţarea lui luand sfarşit odata cu viaţa regelui nostru raposat. Ar binevoi Majestatea Voastra sa faca acest efort?
Tom era în imposibilitate de a raspunde: sigiliul cel mare era un obiect de care nici nu avea macar idee.
Dupa un moment de ezitare ridica o privire inocenta şi întreba:
— Cum e facut, Milord?
Contele avu o mişcare imperceptibila şi murmura: "Vai! Spiritul sau s-a ratacit din nou".
Era puţin înţelept sa-l trimita în cautarea obiectului. Aşa ca, în mod abil, schimba conversaţia în scopul de a întoarce gandul lui Tom de la chestiunea nenorocita a sigiliului, aceea ce nu era greu.
— Vad ce este, vad! Acum, domnul fie laudat. Sunt în fine treaz. Vino, veselie! Dispari, durere! Hei, Nan! Bet! Strangeti-va gramada de paie şi veniţi sa va întin-deţi langa mine, sa va strecor în urechile credule visul cel mai extraordinar de nebun, pe care spiritele nopţii l-au facut sa se nasca pentru a uimi o fiinţa umana. Hei! Nan! Bet!
O forma nelamurita aparu langa el şi o voce pronunţa:
- Binevoiţi sa-mi dari ordine?
- Ordine, eu? O, nenorocitul de mjne, va cunosc vocea! Vorbiri ...cine sunt eu?
— Cine sunteţi? într-adevar ieri eraţi prinţul de Galles; iar astazi sunteţi graţiosul meu suveran, Eduard Regele Angliei.
Torn, cu capul între urechi, murmura tanguitor:
— Vai! N-a fost un vis! Pleaca draga, domnule, lasa-ma cu durerile mele.
Tom readormi şi în curand avu un vis placut. Era vara şi el se juca singur în livada numita "Campul oamenilor de treaba", cand un pitic înalt de un picior, cu favoriţi roşii, lungi şi o cocoaşa în spate, îi aparu deodata şi-i zise;
"Scobeşte la radacina acestui trunchi".
Scobi şi gasi doisprezece penny stralucitori, absolut noi, o adevarata comoara! Dar asta nu era tot: piticul relua:
- "Te cunosc. Eşti un baiat de treaba şi demn. Neplacerile tale s-au ispravit şi rasplata se apropie. Scobeşte aici la fiecare a şaptea zi şi vei gasi întotdeauna, aceeaşi comoara, doisprezece penny, stralucitori, absolut noi. Nu spune la nimeni; pastreaza secretul. "
Piticul disparu şi Tom alerga la Offal Court cu pleaşca ce-i cazuse, zicandu-şi:
- In fiecare seara voi da tatalui meu un penny. El va crede ca îl am din cerşit şi acest lucru îi va înveseli inima şi nu ma va mai bate. Un penny pe saptamana îl voi da bunului preot care m-a învaţat carte; mama mea, Bet şi Nan vor avea fiecare cate unul. Cu acestea am scapat de foame şi de zdrenţe, de frica bataii şi a tratamentului salbatic.
In visul lui îşi regasi mizerabila sa locuinţa, cu sufletul la gura; dar cu ochii stralucitori de un entuziasm recunoscator şi arunca patru din cei doisprezece penny, în şorţul mamei lui strigand: aştia sunt ai tai. Pentru tine, pentru Nan şi Bet, bani cinstiţi pe care nici nu i-am cerşit, nici nu i-am furat!.
Mama lui fericita şi mirata, îl stranse în braţe şi zise:
— E tarziu. Doreşte Majestatea Voastra sa se scoale?
Ah! Nu era acesta raspunsul pe care îl aştepta. Visul nu se risipise. Tom se deşteptase. Deschise ochii.
Primul nobil al Camerei, în costum, splendid, era îngenuncheat langa patul sau. Veselia visului spulberat disparu, de asemenea, la moment. Sarmanul copil înţelese ca era, înca prizonier şi rege. Camera era plina de curteni îmbracaţi în purpura, culoarea doliului, şi nobilii ataşaţi la persoana monarhului.
Tom se ridica şi ieşind de sub patura de matase, aparu vederii acestei nobile asistenţe. Marea ceremonie a scularii începu. Curtenii unul dupa altul, pusera un genunchi pe pamant şi adusera micului prinţ omagiile şi condoleanţele pentru doliul crud ce încerca, în timp ce i se facea toaleta.
Mai întai primul nobil scutier de serviciu, lua o camaşa pe care o dadu primului lord al Vanatorii, care o trecu celui de al doilea nobil al Camerei ca aceasta s-o treaca primului guard al padurii Windsor care o trecu cancelarului nobil al Robei, de la care fu luata în primire de cancelarul regal al Ducatului de Lancaster, apoi acesta o trecu maestrului Garderobei, pentru ca de aici sa treaca la pristavul armelor coroanei, de la acesta la generalismul de la Tour, de aici la supraintendentul general Casei regelui la lordul ereditar al Lenjeriei, la lordul mare amiral al Angliei, la mitropolitul de Canterbury, la primul nobil al Camerei, care în sfarşit o lua şi o dadu lui Tom.
Acesta aminti sarmanului baieţaş lanţul galeţilor în timpul stingerii incendiilor. Fiecare piesa din îmbracamintea lui urma la randul ei, aceasta procesiune înceata şi solemna, cu toate ca Tom era obosit de ceremonie, atat de obosit încat puţin lipsi sa scoata un oftat de uşurare cand îşi vazu pantalonii lungi de matase începand calatoria la capatul celalalt, înţelese, în fine, ca s-a sfarşit. Dar el se înveselea prea repede. Primul nobil al Camerei primii pantalonii şi porni sa-i puna la picioarele prinţului cand o roşcata subita îi acoperi faţa.
Inapoie pantalonii în mainile Mitropolitului de Canterbury, cu o privire mirata, şoptind: "Vedeţi Milord!". Mitropolitul pali apoi se roşi şi trecu pantalonii lordului mare amiral, şoptind: "Vedeţi Milord!". Amiralul trecu pantalonii lordului ereditar al Lenjeriei, care avu tocmai atata respiraţie pentru a putea îngana: "Vedeţi Milord!". Pantalonii parcursera drumul înapoi prin întreg şiragul. Marele supraintendent, general al Casei Regelui, Generalismul de la Tour, al treilea crainic de arme al Coroanei, maestrul Garderobei, Cancelarul regal al ducatului de Lancaster, cel de al treilea nobil al Robei, primul guard al padurii Windsor, cel de al doilea gentilom al Camerei, primul lord al Vanatorii, pe la toţi trecura pantalonii, însoţiţi la fiecare schimbare de mana de: "Vedeţi, Milord!" spus cu groaza şi surprindere.
Cand, a sfarşit, obiectul ajunse la primul Scutier de serviciu, el primi cu faţa palida, cauza acestei boroboaţe, apoi murmura cu o voce strangulata: "O, viaţa! Capataiul metalic al şnurului de la un cerculeţ lipseşte! Sa fie închis la Tour primul îngrijitor al pantalonilor Regelui!". Dupa aceasta el se sprijini pe umarul primului lord al Vanatorii şi nu-şi recapata puterile risipite, decat dupa ce i se adusera pantalonii la care nu mai lipsea nimic.
Dar cum toate lucrurile au un sfarşit, vine şi momentul cand Tom Canty se afla în stare sa se dea jos din pat. Nobilul care avea privilegiul apei, nobilul însarcinat cu spalatul, nobilul însarcinat cu ţinerea prosopului, procedara în diferite etape la spalarea lui Tom, care fu gata atunci pentru serviciile coaforului Majestaţii Sale. Cand, în sfarşit, ieşi din mana acestuia era frumos ca o fata, cu mantoul şi pantalonii lui de satin purpuriu şi cu şapca împodobita cu pene de aceeaşi culoare.
Se duse cu pompa în sala de mancare trecand printre doua randuri de curteni, care pe masura ce el înainta, îi faceau loc şi puneau un genunchi la pamant. Dupa dejun, se duse, tot escortat de marii sai ofiţeri şi de garda lui formata din cincizeci de nobili pensionari, purtand securi de lupta, în sala Tronului, unde trebuia sa ia cunoştinţa de treburile Starului.
"Unchiul" sau, lordul Hertford, ramase în picioare langa tron, pentru a sprijini cu sfaturile sale înţelepte, inteligenţa regala.
Consiliul ilustrelor personaje, numite de raposatul rege ca executorii sai testamentari se prezenta spre a cere lui Tom aprobarea pentru unele din actele lor. Nu era de obicei, decat o formalitate, dar în cazul de faţa era ceva mai mult, deoarece nu avea, înca un protector. Mitropolitul de Canterbury facu raport asupra decretului Consiliului cu privire la înmormantarea Foarte Ilustrei Majestaţi decedate şi termina prin citirea semnaturilor executorilor care erau: Mitropolitul de Canterbury, lordul Cancelar al Angliei, Lord William St. John, Lord John Russell, Eduard Conte Hertford; John viconte de Lisle; Cuthbert, episcop de Durham.
Tom nu mai asculta, o ultima clauza a acestui document îl privea, în acel moment se întoarse şi şopti lordului Hertford:
- Pentru cand a fost fixata înmormantarea?
- Pentru ziua de 16 luna aceasta, Seniore.
— Stranie idee! Va ţine pana atunci?
Sarmanul copil! Era înca nepriceput şi necunoscator în ce priveşte obiceiurile regale. La Offal Court, nu se pastrau morţii aşa de multa vreme. Dar lordul Hertford îl asigura ...
Un secretar de stat prezenta un ordin al Consiliului care fixa pentru a doua zi la orele unsprezece, recepţia ambasadorilor straini şi cerea asentimentul regelui. Tom întoarse o privire nedumerita catre Hertforf care şopti:
— Majestatea Voastra, trebuie sa consimta. Ei vin sa marturiseasca durerea ce încearca suveranii lor pentru nenorocirea care v-a lovit şi a lovit regatul Angliei.
Tom consimţi, aşa cum fu sfatuit.
Un alt secretar, începu sa citeasca un expozeu privind cheltuielile casei raposatului rege care se ridicau la 28.000 de livre pentru ultimele şase luni precedente, suma atat de considerabila, ca Tom ramase cu gura cascata. O deschise şi mai mult înca, îndata ce i se spuse ca din acest total 20.000 de livre sunt datorie, ca, visteria Regelui era aproape goala şi ca cei o mie doua sute de nobili ai Casei Regelui, erau în mare încurcatura, pentru ca nu-şi primisera salariile, care le erau alocate, ce e drept, dar nu fusesera platite...
Fu un moment cand Tom nemaiputandu-se stapani striga în culmea emoţiei:
— Dar luam drumul spitalului, prieteni! Ar trebui schimbat totul şi degraba, sa se ia o casa mai mica, fiindca eu n-am deloc nevoie de aceasta mare hala pe care o vedeţi; va trebui de asemeni sa ma scap de toata aceasta lume care nu face nimic şi nu serveşte decat la a tarî lucrurile în lungime, sa-mi oboseasca spiritul şi mintea cu slugarnicii care fac din mine o adevarata papuşa fara cap şi fara inima, şi care ma crede incapabil sa fac ceva, astazi, chiar, pe toţi aceşti oameni de care ma împiedic şi care astupa drumul degeaba. Cat despre casa, am vazut una micuţa care îmi e de ajuns, în faţa pieţii de peşte, langa Billingsgate.
Tom urma sa continue, cand simţi o mana exercitand o presiune puternica pe braţul lui.
Se roşi şi tacu; nimeni, însa, în asistenţa nu trada printr-o cuta a figurii, strania şi penibila impresie produsa de aceasta divagaţie.
Un al treilea secretar citi un document conceput astfel:
- Avand în vedere ca raposatul rege a aratat în testamentul sau intenţia de a conferi titlul de duce contelui Hertford şi de a ridica pe fratele zisului lord, şir Thomas Seymour, la demnitatea de pair şi în acelaşi timp de a conferi titlul de conte fiului zisului lord şi de a ridica la ranguri respectiv mai ridicate pe alţi mari lorzi ai Coroanei: Consiliul a hotarat sa ţina şedinţa la 16 februarie pentru a delibera şi confirma acordarea acestor titluri.
Avand în vedere ca raposatul rege n-a acordat în scris veniturile şi domeniile legate de aceste demnitaţi: Consiliul interpretand gandul, intenţia, suveranului decedat, din acest punct de vedere, a gasit drept şi echitabil sa aloce lordului Seymour 500 livre de pamant şi fiului lordului Hertford 800 livre de pamant episcopal, care va deveni liber. Totul în afara de încuviinţarea Regelui în prezent domnitor.
Tom era sa strige ca ar fi fost mai convenabil sa se plateasca datoriile raposatului rege înainte de a risipi toţi aceşti bani; dar o noua presiune a mainii exercitata la timp pe braţul sau de prevazatorul Hertford îl împiedica sa comita aceasta noua boroboaţa. Astfel îşi dadu consimţamantul regal fara sa zica un cuvant, dar nu fara a se simti foarte lezat de a vedea regatul sau ducandu-se astfel pe apa sambetei.
In timp ce extazia de uşurinţa cu care îndeplinea atatea fapte uimitoare: sa guverneze o ţara, sa numeasr ca înalţii demnitari, sa cheltuiasca sume nebune, sa-şi faca socotelile fara sa deschida punga, sa faca gauri spre a astupa altele; îi veni deodata o fericita şi generoasa idee: de ce n-ar face din mama lui o ducesa de Offal Court dandu-i tot cartierul unde locuia pentru venituri? Dar deodata îi veni aceasta idee penibila: ca el nu era rege decat cu numele, ca aceste personaje grave sunt stapanii lui, ca pentru ei mama lui nu exista decat în imaginaţia lui bolnava, ca îi vor asculta cuvintele, vor primi proiectele fara sa faca nimic şi vor profita pentru a chema medicul.
In vremea aceasta, marii demnitari munceau cu harnicie. Numai lectura de petiţii, proclamaţii, decrete, hartii cu conţinut lung, plictisitoare, în care aceleaşi cuvinte reveneau fara încetare ţoale cu privire la afacerile publice.
In sfarşit, Tom, oftand din greu îşi zicea:
- Cu ce am pacatuit eu, ca bunul Dumnezeu m-a smuls campiilor cu aer curat şi cu lumina de soare pentru a ma închide aici, sa ma faca rege şi sa-mi pedepseasca soarta?
Atunci, sarmanul sau cap, obosit peste masura, se clatina un moment, apoi cazu pe umar şi afacerile statului fura suspendate din lipsa factorului principal, puterea suverana.
Se facu linişte în jurul copilului adormit şi înţelepţii regatului întrerupsera deliberaţiunile.
Dupa masa, Tom avu o ora de recreaţie, cu permisiunea mentorilor sai Hertford şi St. John, în tovaraşia Lady-ei Elisabeth şi micuţei lady Jean Grey. Dar spiritul principeselor era foarte abatut din cauza formidabilei lovituri care izbise casa regala. La sfarşitul vizitei lor, "sora mai mare", aceea pe care istoria o numi mai tarziu "Maria sangeroasa", îl îngheţa printr-o dojana solemna, care n-avu decat meritul de a fi scurta.
Ii mai ramasese cateva minute libere, apoi un baiat zvelt cam de doispiezece ani, fu introdus. Costumul sau nou, în afara de gulerul alb şi de dantelele din jurul încheieturilor de la mana, era negru: tunica, pantaloni etc. Nu purta, în semn de doliu decat un nod de panglica purpurie pe umar.
Inainta timid, cu capul descoperit, plecat şi puse un genunchi la pamant în faţa lui.
Tom statea jos şi îl examina un moment cu indiferenţa, apoi îi zise:
— Scoala-te, micuţule. Cine eşti şi ce doreşti?
Baiatul se scula, lua o poza graţioasa, dar faţa lui avea o expresie de îngrijorare. Raspunse:
- Desigur, Majestatea Voastra nu m-a uitat. Eu sunt copilul Vostru de bataie.
- Copilul meu de bataie?
- Da, sire. Eu sunt Humphrey, Humphrey Marlow.
Tom înţelese ca unul din mentorii sai punea pe langa el pe cineva şi gasisera pe acest copil.
Situaţia era delicata. Ce trebuia sa faca? Sa pretinda ca îl cunoaşte pe baiat sau sa lase sa se vada la fiecare din vorbele lui ca nu auzise niciodata vorbindu-se de el, macar? Nu, aceasta nu e posibil.
Ii veni o idee: fapte de genul acesta nu vor lipsi sa se produca des acum, cand afaceri urgente îndepartara deodata de langa el pe Hertford şi St. John, membri ai Consiliului Executiv. Ar fi deci, mai bine, poate, de a organiza un plan pentru a se pune la adapost de asemenea eventualitaţi.
Da, asta ar fi o hotarare înţeleapta cu acest copil şi sa vada pe ce succes ar putea conta, îşi încrunta sprancenele, se gandi cateva clipe şi zise:
— Acum, mi se pare ca te recunosc, dar vederea îmi este tulburata şi slabita de boala.
- Vai, bunul meu stapan! exclama copilul de ba aie cu emoţie, adaugand pentru sine: "Intr-adevar, au dreptate cei ce spun ca spiritul lui e absent, vai, sarman suflet! Dar nenorocirea lui ma tulbura şi face sa-mi uit interesele! S-a dispus ca nimeni sa nu remarce ca în el e ceva anormal.
- E straniu cum m-a parasit memoria de cateva zile, relua Tom. Dar, nu lua în seama, încep a fi mai bine, adesea un lucru de nimic ajunge ca sa-mi aminteasca faptele şi numele care îmi scapa. (Şi, chiar, nu numai ceea ce am uitat; ci şi ceea ce n-am ştiut niciodata, cum o s-o vada acest baiat!) Ce aveai sa-mi spui?
- Nimica toata, seniore, dar daca Majestatea Voastra doreşte sa ma auda, iata: acum doua zile, cand Majestatea Voastra a facut trei greşeli de greaca în lecţia de dimineaţa ... Va aduceţi aminte?...
- Da, îmi aduc ... (Nu e o minciuna mare şi daca ma amestecam în limba greaca, nu trei greşeli, ci patru zeci aş fi facut) Da, îmi amintesc. Continua.
- Profesorul indignat de ceea ce el numea o munca urata şi stupida, va promisese ca o sa fiu serios biciuit, daca ...
- Biciuit, tu!? zise Tom mirat, pana la punctul de a-şi uita rolul. De ce voia sa te biciuiasca pentru greşelile mele?
- Ah! Majestatea Voastra uita înca. Ma biciuieşte întotdeauna cand comiteţi erori în lecţiile Voastre.
- E adevarat, e adevarat. Uitasem. Tu îmi dai lecţii mai întai şi daca atunci cand sunt ascultat fac greşeli, profesorul pretinde ca tu nu ţi-ai facut datoria cum trebuie şi ...
- O! Sire, ce spuneţi? Eu cel mai umil dintre servitorii Voştrii, sa am pretenţia de a va instrui?
- Atunci, în ce consta greşeala ta? Ce înseamna aceasta? Sunt eu cu adevarat nebun sau eşti tu? Explica-te. Vorbeşte.
- Dar, Majestatea Voastra ştie, ca e lucru simplu. Nimeni n-are dreptul sa puna mana pe persoana sfanta a Prinţului de Galles; iar daca se întampla ca el sa faca o greşeala, eram eu cel care era pedepsit, lucru foarte natural şi echitabil cand în aceasta consta însarcinarea mea şi painea de toate zilele.
Tom privea cu mirare copilul, foarte calm şi gandea:
"Ce lucru straniu şi ce obicei mai straniu! Ma mir ca nu e un baiat sa îmbrace hainele mele în locul meu, sa dea Dumnezeu! Aş consimţi sa primesc eu personal, corecţiile ce merit, mulţumind lui Dumnezeu pentru schimbare" ... Apoi, cu voce tare zise:
- Şi ai fost batut, sarman baiat, cum ţi s-a fagaduit?
- Nu, Majestate, pedeapsa mea era fixata pentru azi şi poate se va anula, din cauza doliului ce a survenit. Nu ştiu. Iata de ce am îndraznit sa vin aici sa amintesc Majestaţii Voastre binevoitoare promisiune de a interveni pentru mine.
- Pe langa profesor? Ca sa te scuteasca de bici?
- Ah! Vad ca va amintiţi.
- Memoria îmi revine, vezi. Fii fara frica, spatele tau nu va fi atins. Voi veghea.
- Oh, mulţumesc bunul meu senior! striga copilul, cazand în genunchi, din nou. Dar poate ca am mers prea departe şi înca ...
Vazand ca Humphrey ezita, Tom îl încuraja spunandu-i ca e în buna dispoziţie.
— Atunci voi spune tot, caci ma apasa pe inima. Acum cand nu mai sunteţi Prinţ de Galles, puteţi ordona tot ce doriţi, fara ca cineva sa poata obiecta ceva. De asemenea nu mai este nici o raţiune ca sa va
constrangeţi la studiile grele şi, fara îndoiala ca preferaţi sa ardeţi carţile şi sa va ocupaţi spiritul cu lucruri mai puţin plictisitoare. Dar atunci eu sunt ruinat şi odata cu mine, surorile mele orfane.
– Ruinat? Cum?
— Spatele meu este "caştiga-paine" al meu, o, mareţul meu senior! Daca el nu mai lucreaza, eu pier. Daca încetaţi studiile, rolul meu s-a terminat, nu veţi mai avea nevoie de baiat pentru bici. Nu ma goniţi!
Tom era mişcat de aceasta chinuitoare suferinţa. El avu un elan de generozitate regala:
- Nu te descuraja mai mult, micuţule. însarcinarea ta îţi va ramane pentru totdeauna, ţie şi descendenţilor tai.
Şi, el lovi uşor cu latul sabiei sale pe umarul copilului, zicand:
- Ridica-te Humphrey Marlow, prim copil pentru bici, ereditar, al Casei Regale Engleze. Alunga-ţi grijile, îmi voi relua carţile şi voi studia atat de prost, ca va trebui, pe buna dreptate sa merit sa-ţi întreiesc salariul, atat de sporita va fi munca ta.
Humphrey recunoscator, raspunse cu ravna:
— Mulţumesc, o, stapanul meu nobil; aceasta prin clara risipa depaşeşte visurile mele de bogaţie, cele mai îndrazneţe. Iata-ma acum fericit pentru toata viaţa şi odata cu mine, tot neamul Marlow.
Tom avea destula perspicacitate pentru a înţelege ca acest copil îi putea fi de mare ajutor. El încuraja, deci, pe Humphrey sa vorbeasca şi nu avu nimic de regretat.
Acesta era fericit la gandul ca ajuta "la însanatoşirea" regelui, caci de fiecare data cand termina de adus aminte spiritului bolnav al lui Tom, oarecare detalii asupra lecţiilor facute şi aventurilor sale în sala regala de studii sau în alte locuri ale palatului, el remarca totuşi ca Tom "îşi amintea" clar împrejurarile.
Dupa o ora, Tom se gasea în posesia unor informaţii foarte importante relativ la personajele şi treburile Curţii. Astfel se hotarî sa recurga la acest izvor în fiecare zi şi, pentru aceasta, dadu ordin ca Humphrey sa fie introdus în cabinetul regelui ori de cate ori va veni, daca Regele Angliei n-ar fi ocupat cu alte probleme.
Abia ieşise Humphrey, cand lordul Hertford sosi aducand noutaţi plictisitoare pentru Tom ... El îl informa ca membrii Consiliului, temandu-se ca şoapte rau intenţionate asupra tulburarii sanataţii regelui sa nu fi transpirat în afara, gasisera bine şi cuminte ca Majestatea Sa sa dineze în public, peste o zi sau doua. Buna sa aparenţa, pasul lui hotarat, calmul gesturilor sale, uşurinţa şi graţia ţinutei sale, vor reasigura, fara nici o îndoiala, opinia publica, facand-o sa presupuna ca a fost alarmata de gurile rele…
Atunci, sub pretextul de a-i "aminti" lucrurile bine cunoscute de el, contele, începu, foarte delicat sa instruiasca pe Tom de eticheta ce se cere în asemenea ocazii.
Dar spre marea lui satisfacţie, constata ca Tom avea nevoie de puţin ajutor, într-adevar, de la Humphrey el ştia ca peste puţine zile, va începe sa dineze în public.
Vazand memoria regelui astfel restabilita, Hertford se aventura în a-l supune la o proba, ca sa-şi dea seama de progresul facut. Rezultatele erau fericite din anumite puncte, acelea asupra carora Tom discutase cu Humphrey şi, în total, lordul fu tare satisfacut şi reconfortat. Era aşa de încantat, ca vorbea cu voce plina de speranţa:
— Acum sunt pe deplin convins ca daca Majestatea Voastra ar vrea sa faca înca un efort de memorie, ea va rezolva enigma sigiliului cel mare, a carui pierdere era grava, ieri şi mai putin azi, întrebuinţarea lui luand sfarşit odata cu viaţa regelui nostru raposat. Ar binevoi Majestatea Voastra sa faca acest efort?
Tom era în imposibilitate de a raspunde: sigiliul cel mare era un obiect de care nici nu avea macar idee.
Dupa un moment de ezitare ridica o privire inocenta şi întreba:
— Cum e facut, Milord?
Contele avu o mişcare imperceptibila şi murmura: "Vai! Spiritul sau s-a ratacit din nou".
Era puţin înţelept sa-l trimita în cautarea obiectului. Aşa ca, în mod abil, schimba conversaţia în scopul de a întoarce gandul lui Tom de la chestiunea nenorocita a sigiliului, aceea ce nu era greu.
Print si cersetor - Capitolul 14 - A murit regele! Traiasca regele!
Aceasta pagina a fost accesata de 671 ori.