Autori > Mark Twain
Print si cersetor - Capitolul 17 - Nebunila
Miles Hendon alerga spre Southark, aruncand cate o privire rapida asupra tuturor trecatorilor, în speranţa ca va da peste cei cautaţi. Dar fu decepţionat în aşteptarile sale. Dupa multa truda, parveni sa le ia urma pana la o distanţa oarecare pe drumul Southarkului, apoi. O pierdu şi se întreba îngrijorat ce trebuia sa faca.
Totuşi, continua cercetarile sale tot restul zilei. Noaptea îl gasi înca în picioare, pe jumatate mort de foame şi cu toate acestea, puţin avansat faţa de începutul cursei sale. Manca într-un han la Tabard şi se culca hotarat sa faca încercarea dimineaţa şi sa scotoceasca oraşul. Tot reflectand şi facand planuri ajunse la urmatorul raţionament:
- "Copilul, daca va putea, o sa scape din mainile nemernicului care îşi spune: tatal lui. Se va întoarce el la Londra şi va veni în locurile de unde a plecat? Nu, el nu va face aceasta; se va teme ca va fi prins din nou. Atunci ce va face? Cum n-a avut niciodata un prieten în lume nici protector înainte de a-l întalni pe Miles Hendon, el va încerca natural, sa-şi regaseasca acest prieten, dar nu-l va cauta în Londra unde ar fi în pericol. Se va duce spre Hendon Hali, pentru ca ştie ca Hendon se întoarce în patria lui şi el spera sa-l regaseasca acolo. Da, cazul era clar pentru Hendon, el nu trebuia sa piarda mai mult timp la Southark ci sa ia degraba direcţia Monsks Holm cutreierand padurea şi informandu-se pe drum.
Sa revenim la micul rege disparut.
Banditul pe care baiatul de la ospataria Podului, îl vazuse ieşind în momentul sosirii tanarului şi a regelui, nu era împreuna cu ei ci luandu-i din scurt, ajunsese sa mearga în spatele lor. El nu spunea nimic. Braţul stang în bandaj, ochiul stang acoperit de un plasture mare, verde, el se ţara penibil sprijinindu-se pe un retevei de stejar. Tanarul puse pe rege sa faca o cursa plina de cotituri prin Southark care, la sfarşit îi scoase la drumul mare. Regele era furios. El declara ca voia sa se opreasca acolo, ca Hendon trebuia sa-l gaseasca şi nu el sa alerge dupa Hendon; ca nu va mai suporta aceasta lipsa de respect şi ca ramane pe loc unde se gaseşte.
Tanarul remarca:
— Vrei sa ramai aici în timp ce prietenul tau zace ranit în padure acolo jos? Fie!
Regele schimba la moment, limbajul şi striga:
— Ranit! Şi cine a îndraznit sa faca asta? Dar, atunci e altceva: Haide, haide! Mai repede puşlama!
- Eşti încalţat cu plumb?
- E ranit! Cine sa fie autorul, fie el fiu de Duce, va regreta!
Padurea era destul de departe; dar spaţiul fu repede trecut. Tanarul privi în jurul lui, zari o ramura înfipta în pamant de care era legat un petic mic de sifon şi, parasi drumul spre a intra în padure unde cauta alte ramuri asemanatoare, plantate la intervale. Erau, cu siguranţa, puncte de reper pentru locul unde trebuia sa mearga.
Ajunsera într-un luminiş unde se gaseau ramaşiţele unei ferme langa o şura care cadea în ruina.
Nu era împrejur nici o urma de viaţa şi totul era numai linişte. Tanarul patrunse în şura. Regele îl urma repede. Nu era nimeni! Regele arunca asupra tanarului o privire surprinsa şi banuitoare şi întreba:
— Unde este?
Un ras batjocoritor îi raspunse.
Regele intra într-o manie violenta; apuca un lemn şi vru sa-l loveasca pe tanar cand un alt ras batjocoritor rasuna la urechile lui. Era potlogarul şchiop care îi urmase la distanţa.
Regele se întoarse şi întreba cu manie:
- Cine eşti tu? Ce faci aici?
- Destula nebunie! raspunse omul, şi fii liniştit. Deghizarea mea nu este atat de perfecta ca sa nu-ţi poţi recunoaşte tatal.
- Tu nu eşti tatal meu. Nu te cunosc. Eu sunt Regele! Daca mi-ai ascuns servitorul cel mai loial, spune-mi unde se gaseşte sau vei fi pedepsit cu cruzime pentru ceea ce ai facut.
John Canty replica pe un ton sever şi masurat:
— E posibil sa fii nebun şi mi-e sila sa te pedepsesc; dar daca ma împingi, voi face-o. Trancanelile tale nu sunt periculoase aici unde nu exista urechi pentru a auzii nebuniile tale. Totuşi ai face bine sa-ţi obişnuieşti limba sa se supravegheze ceea ce n-ar fi de prisos cand vom schimba cartierul. Am comis un omor şi nu pot reveni acasa. Nici tu nu te vei duce, fiindca am nevoie de tine. Pentru buna socoteala mi-am schimbat numele: Ma numesc, acum, Hobbs, John Hobbs; tu te numeşti Jack, ţine minte asta ... Şi acum, vorbeşte. Unde e mama-ta? Unde îţi sunt surorile? N-au venit la întalnirea convenita. Ştii unde s-au dus?
Regele raspunse, nemulţumit:
— Nu ma deranja deloc cu enigmele tale. Mama mea e moarta; surorile mele sunt la palat.
Tanarul care îl adusese aici, avu un ras batjocoritor. Regele porni sa-i sara de gat, dar Canty, sau Hobbs cum se numea acum, îl opri la timp şi zise:
— Taci Hugo, nu-l supara. Spiritul sau e absent şi manierele tale îl agaseaza. Stai jos, Jack şi calmeaza-te, o sa-ti dau o bucaţica sa mananci, chiar acum.
Hobbs şi Hugo se pusera pe vorba împreuna, cu vocea joasa, iar regele se îndeparta cat putu de neplacuta lor tovaraşie. Se retrase în colţul cel mai întunecos al şurii, unde gasi pe pamant un morman de paie gros de un picior. Se întinse deasupra, stranse paie peste el în chip de plapuma şi se cufunda în gandurile sale. El avea multe dureri, dar cele mai uşoare erau aproape adormite în uitare de cea mai importanta: moartea tatalui sau.
La toata lumea, numele de Henry al VIII-lea dadea fiori şi sugera tipul unui canibal ale carui nari suflau distrugerea şi ale carui maini împarţeau loviturile şi moartea.
Pentru acest copil, însa, acest nume nu evoca decat sentimente placute; imaginea lui îi aparea ca o urma a tandreţii şi afecţiunii, îşi amintea un mare numar de scene mişcatoare între eT şi tatal sau şi, tandru, se oprea; lacrimile şiroinde marturiseau cat de profunda şi sincera era durerea ce-i umplea inima.
Cum ziua se sfarşea, baiatul copleşit de durere, se lasa puţin cate puţin în voia unui somn liniştit şi reparator.
Dupa un timp destul de lung pe care n-ar fi ştiut sa-l evalueze, simţurile lui luptara într-o semi-conştiinţa şi în timp ce era culcat, cu ochii închişi, întrebandu-se, vag, unde era şi ce se întamplase, el prinse un zgomot amintind pe cel al ploii pe un acoperiş. Senzaţia placuta de confort, simţita un moment, fu brutal risipita în momentul urmator, de un concert de mici cloncanituri şi de rasete mojice care îl facura sa aiba un fior neplacut. Se descoperi la cap spre a vedea de unde vin toate acestea.
Un spectacol oribil, straniu, îi izbi vederea. Un foc în stare sa arda şi pamantul, la cealalta extremitate a şurii şi, împrejur, luminand-o cu o lumina roşie, mişuna cea mai remarcabila tovaraşie de ticaloşi şi de talhari, barbaţi şi femei pe care îi putu imagina dupa lecturile şi visurile sale. Erau acolo adevaraţi uriaşi, înnegriţi de vant, cu parul lung şi îmbracaţi în zdrenţe fantastice...
Erau acolo adolescenţi cu apucaturi brutale îmbracaţi cu acelaşi gust; erau cerşetori orbi, cu ochii acoperiţi de plasturi şi bandaje; schilozi cu picioare de lemn şi cu carje; bolnavi cu plagi purulente. Mai era un negustor ambulant, cu coşul de marfa, un tocilar, un caldarar şi un barbier cu instrumentele meseriei lor. Printre femei, erau fete tinere de tot, unele erau înca copii, altele erau batrane, neruşinate, grosolane la vorba şi toate erau murdare.
Mai erau trei copii cu figura bolnavicioasa şi în fine, o pereche de caini leşinaţi de foame, cu cate o sfoara legata de gat, care aveau sarcina sa conduca pe orbi.
Se facuse noapte. Banda, tocmai sfarşise de mancat, începea orgia. Sticla de lichior trecea din mana în mana. Un strigat general se produse:
— Muzica! Un cantec. Haide, Liliac, Dick, Burduf de piele!
Unul din orbi se ridica, îşi arunca plasturii care îi înveleau ochii foarte sanatoşi, apoi patetica pancarda pe care statea scrisa cauza infirmitaţii sale. Burduf-de-piele îşi arunca piciorul de lemn şi se aşeza pe ale sale, bune şi solide, langa camaradul lui. Astfel intonara un cantec pungaşesc al carui refren era cantat de toata asistenţa. La ultimul cuplet entuziasmul lor de beţivi ajunse la un aşa grad, încat fiecare canta cu totul altceva, toţi deodata cate altceva, aşa ca era un zgomot asurzitor care facea sa tremure barnele şurii.
Cand se saturara de cantat, începura conversaţiile, dar nu în limba hoţilor pe care n-o întrebuinţau decat cand urechi duşmane ar fi putut auzi.
Din aceasta conversaţie rezulta ca "John Hobbs" nu era un nou recrut, ci facea parte din banda, deja, de catva timp. El povesti ultima lui aventura şi cand se afla ca omorase "din întamplare" un om, o mare satisfacţie se produse.
Şi cand adauga ca acel om era un preot, ropotul de aplauze nu mai înceta.
Trebui sa ciocneasca paharul cu fiecare. Vechii camarazi îl primira cu bucurie, cei noi erau mandrii sa-i stranga mana. Fu întrebat de ce disparuse timp de mai multe luni. El raspunse:
— La Londra, lucrurile merg mai bine ca la ţara, eşti mai în siguranţa. Anul acesta, legile sunt severe şi aplicate cu diligenta. Fara aceasta poveste, aş fi stat. Ma hotarasem sa nu ma mai aventurez niciodata la drumul mare; dar iata ca accidentul s-a întamplat.
Intreba, apoi, caţi oameni numara banda, acum. Şeful, Herisse, raspunse:
- Douazeci şi cinci. Aproape toţi sunt aici, ceilalţi voiajeaza catre rasarit toata iama. Noi ne ducem dupa lumina.
- Nu vad pe Hen printre cinstiţii tovaraşi ce ma înconjoara. Unde este?
- Sarmanul baiat, regimul lui e îmbacsit cu pucioasa acum şi prea cald pentru un palat delicat. A fost omorat într-o bataie catre mijlocul verii.
Asta ma doare, Hen era dracos şi cumsecade.
- E adevarat. Black Bess, nevasta-sa, e înca de ale noastre, dar este în turneu în rasarit. O fata buna cu maniere placute şi de condiţie buna, nimeni n-a vazut-o beata mai mult de patru zile pe saptamana.
- A fost întotdeauna aşezata, îmi aduc bine aminte: o fata buna, demna de consideraţie. Mama ei era mai libera şi mai puţin interesanta. O natura bizara şi manioasa, putin ticnita; dar un spirit deasupra celor obişnuite.
— Pentru asta am şi pierdut-o. Arta ei de a citi în palma şi de a ghici viitorul a terminat prin a o face celebra. A fost condamnata la moarte prin ardere cu încetul. Am fost mişcat pana la lacrimi cand am vazut cu ce graţioasa maniera şi-a primit soarta, blestemand şi înjurand lumea care striga şi se îndesa în jurul ei, în timp ce flacarile îi lingeau faţa şi scanteiau în jurul batranului ei cap cenuşiu. Ce zic eu: blestemand şi înjurand! Daca ai trai o mie de ani, n-ai avea ocazia sa auzi asemenea vociferarii. Vai! Arta ei a disparut cu ea. Nimeni nu mai cunoaşte adevaratul blestem.
Şeful ofta; auditorii facura la fel, din simpatie. Un fel de tristeţe copleşi pentru un moment adunarea caci, chiar la oamenii din afara legilor, întariţi ca aceştia, nici un sentiment nu e mort şi ei raman în stare de a resimţi mahnirea pentru pierderea unuia din ai lor; mai ales cand e vorba de vreun superior care nu lasa moştenitori ai talentului sau. Totuşi, un pahar de bautura repune în echilibru spiritele.
- Au mai fost trataţi aşa de aspru şi alţii din prietenii noştri? întreba Hobbs.
- Da, mai cu seama recruţii: mici fermieri lasaţi pe drumuri, muritori de foame pentru ca li se luasera fermele pentru a face din ele parcuri de oi. Au cerşit oamenii şi, cand au fost prinşi, au fost înhamaţi la plug, goi de la brau în sus şi batuţi cu biciul pana la sange. Dupa aceea, au fost puşi la coamele plugului spre a primi, astfel, bastonada. Cand au scapat, au cerşit din nou; au fost biciuiţi din nou şi li s-a taiat o ureche. Au cerşit a treia oara, caci, ce vrei sa faci cand ţi-e foame? Şi au fost însemnaţi pe obraz cu fierul roşu, apoi vanduţi ca sclavi. Cand au scapat, au fugit; dar au fost urmariţi, prinşi şi spanzuraţi. Iata povestea lor în termeni scurţi şi clari. Alţii au fost trataţi mai bland. Apropiaţi-va niţel. Yokel, Burns, Hodges ... Arataţi-va tatuajele.
Acei pe care îi chemase, se ridicara, îşi scoasera zdrenţele şi îşi aratara spatele brazdat de cicatrice, amintiri ale bicelor primite în diverse epoci. Unul din ei îşi ridica parul şi facu sa se vada lipsa urechii stangi, altul facu sa i se citeasca pe umar litera "V" imprimata adanc în carne, pe langa ca avea urechea mutilata, Cel de-al treilea zise:
— Pe mine ma cheama Yokel. Am fost altadata un fermier bogat. Aveam o nevasta pe care o iubeam şi copii pe care aş fi vrut sa-i cresc dupa legea bunului Dumnezeu. Azi, nu mi-a mai ramas nimic din ceea ce aveam. Nevasta şi copiii s-au dus nu ştiu unde, poate în cer, poate aiurea; dar dau slava lui Dumnezeu ca oriunde or fi, sunt mai bine decat în Anglia!
Sarmana mea batrana mama care era o femeie onesta şi cumsecade, umbla dupa cerşit painea pe care o distribuia bolnavilor. Unul din ei a murit fara ca doctorii sa fi ştiut cauza şi batrana mea mama, a fost arsa de vie, ca vrajitoare, sub ochii copiilor mei care plangeau cu sughiţuri. Iata legea engleza! Haide, sus ceştile şi paharele! Sus, hoţi şi sa bem. - Ura pentru buna şi cumpanitoarea lege engleza care a salvat pe mama mea de infernul Angliei! Mulţumesc la toţi şi la toate, borfaşi, escroci şi fuduli. Am cerşit atunci şi eu din casa în casa; iar nevasta-mea ma urma purtand în spinare sau tarand de mana sarmanele mici creaturi pe care bunul Dumnezeu ni le daduse. Dar se pare ca a-ţi fi foame, în Anglia, este o crima. Iata de ce ne-au dezbracat şi ne-au biciuit peste spatele gol cu lovituri de curea şi ne-au trecut prin trei oraşe. Beţi, prieteni, şi strigaţi: Ura! Sa traiasca buna şi compatimitoarea lege engleza, caci curelele gadelui au baut atata sange din sarmana mea Mary ca la sfarşit a venit ora liberarii.
- Ea este acolo sus, acum, culcata sub iarba în Campul lui Potier unde doarme în pace.
- Şi, copilaşii? O sa ma întrebaţi, în vreme ce erau taraţi, din oraş în oraş, în lovituri de bici, ei au murit. Beti, prieteni, beţi macar un pahar pentru sarmanii mici ai bunului Dumnezeu, care n-au facut niciodata rau cuiva. Am cerşit înca: am cerut unui trecator o coaja de paine şi am primit ciomageala şi taierea urechii. Poftim, iata ce mai ramane: am cerşit şi am fost vandut ca sclav, priviţi urma de sange din obrazul meu. Veţi vedea, în mod distinct, litera "E" pe care fierul roşu a imprimat-o. Vandut ca sclav! Aţi auzit bine? Aţi înţeles bine? Un cetaţean englez, vandut ca sclav! Priviţi-ma toti cati sunteţi şi strigaţi: Ura, traiasca legile Angliei care trateaza astfel pe cei carora le este foame ... Am evadat, daca stapanul meu pune mana pe mine, pieri-r-ar legea ţarii, care vrea aşa, voi fi spanzurat.
— Nu, n-ai sa mai fii; începand de azi, aceasta lege a încetat de a mai exista!
La aceste cuvinte care veneau din fundul şurii, toata trupa de ticaloşi şi de vagabonzi se întoarse înmarmurita.
Atunci se vazu micul rege repezindu-se în mijlocul adunarii interzise şi cum se afla în plina lumina toţi avand ochii prinşi pe el, o imensa explozie de ras îl primi.
— Ce? Cine eşti tu? Cine eşti, tu, puştiule?
Toţi strigau şi întrebau în acelaşi timp. Copilul îi privi fara tulburare şi încrucişandu-şi braţele pe piept pronunţa cu calm şi mandrie:
— Sunt Eduard, Regele Angliei!
O noua salva de ras batjocoritor îi raspunse. Golanii nu asistasera niciodata la o comedie asemanatoare.
Regele era ranit în orgoliul sau.
— Mojici murdari şi taraie-brau! striga el cu manie, aşa recunoaşte-ţi voi, darul şi privilegiul regal, care v-au fost îngaduite?
Rasetele şi exclamaţiile batjocoritoare îi înnbuşira vocea.
John Hobbs striga mai tare decat toţi ceilalţi. La urma parveni şi acoperi vacarmul.
- Ăsta, e borfaş, tovaraşi! zise el, pocitul meu, pe care îl vedeţi, are capul plin de sticleţi şi de maimuţe verzi. E nebun, e trasnit! Dar, treceţi la altceva şi nu va mai îngrijiţi de spiritul lui stramb. El nu se crede mai puţin, decat rege al Angliei.
- Şi, sunt, într-adevar, striga Eduard, cum o veţi afla în dauna voastra, la timpul şi locul potrivit. Aţi marturisit ca aţi facut un omor şi, pentru aceasta, veti fi spanzuraţi.
- Ah! vrei sa ma tradezi, tu! Vrei sa ma dai pe mana justiţiei, tu! A, pai stai, tu ...
- Incet! striga Herisse, intrand la mijloc spre a scapa copilul de gheara care era gata sa i se înfiga în cap şi cu un dos de mana tranti la pamant pe John Hobbs.
- N-ai nici un pic de respect nici pentru regii tai nici pentru şefi? Daca insulţi pe cineva în faţa mea, apoi te voi trimite eu la spanzuratoare! Apoi, adresandu-se Regelui:
- Afla ca tu n-ai sa ameninţi micule, şi ca trebuie sa-ţi ţii gura de la orice vorba rea contra acestora, ori unde ar fi. Fii rege, daca aşa vrea fantezia ta, dar fi fara pericol. Paraseşte titlul ce ti-ai dat, fiindca aceasta ar fi o tradare. La drept vorbind, noi toţi de aici, suntem
oameni de nimic; dar nici unul dintre noi, nu are suflet aşa de mic pentru a-şi trada regele. Din acest punct de vedere, inimile noastre sunt loiale şi devotate. Şi, ca dovada ca spun adevarul, sa strigam toti odata: "Traiasca Eduard, Regele Angliei! Traiasca Eduard, Regele Angliei!"
Acest strigat izbucni cu atata forţa din toate piepturile ca darapanata construcţie tremura toata. Faţa micului rege straluci de placere pentru o clipa şi înclinand uşor capul, el pronunţa cu o simplicitate grava:
— Mulţumesc, bunul meu popor!
Acest rezultat neaşteptat arunca adunatura într-un acces de ilaritate. Cand se liniştira puţin, Herisse zise cu un ton ferm, dar cu un accent de bunavoinţa:
— Inceteaza jocul acesta, baiatule; nu e nici bun, nici bine. Distreaza-ţi fantezia daca vrei; dar ia-ţi un alt titlu.
Caldararul avu o idee; el propuse:
— Nebunila I, Regele Lunaticilor!
Acest titlu fu acceptat cu entuziasm şi, deodata, din fiecare gatlej ieşi o noua exclamaţie:
- Sa traiasca Nebunila I, Regele Lunaticilor! aceasta, urmata de ţipete de miorlaituri, de hohote de ras.
- Sa fie purtat în triumf şi încoronat!
- Sa i se puna mantia!
- Sa i se dea sceptrul!
- Sa fie urcat pe tron!
Aceste ţipete şi alte douazeci izbucnira deodata şi înainte ca sarmana victima micuţa sa fi putut sufla ceva, era încoronat cu o tava de cositor, îmbracat cu o patura gaurita, aşezat pe un butoi şi i se puse în mana, ca sceptru, lingura de sudat a caldararului. Apoi, cazura toţi în genunchi înaintea lui şi se pierdura în lamentaţii ironice, în cereri batjocoritoare, în timp ce îşi ştergeau lacrimile de ras, cu manecile sau cu şorturile patate şi rupte.
- Fii, graţiosul nostru, o, dulce, rege!
- Nu ne strivi cu trasnetul tau, o nobile Sire!
- Ai mila de sclavii tai şi încearca-i cu bunataţile unei lovituri de picior!
- Reconforteaza-ne şi încalzeşte-ne cu graţioase le tale raze, o, soare stralucitor al suveranitaţii!
- Sfinţeşte pamantul atingandu-l cu piciorul tau, astfel ca noi sa mancam pulberea şi sa devenim nobili.
- Fa-ne onoarea de a scuipa pe noi, o, Sire, aşa fel ca, copiii copiilor noştri sa poata vorbi de consideraţia regala şi sa fie mandri, fericiţi pentru totdeauna!
Umoristul caldarar, fu cuiul seratei şi primi onorurile, îngenuncheat, vru sa sarute picioarele regelui, dar fu repezit cu indignare. Dupa aceea porni în cautarea unei bucaţi de stofa pentru a o lipi pe partea obrazului lovita de piciorul regelui, spunand ca vrea s-o pazeasca de contactul cu aerul, caci va face avere alergand pe drumuri şi aratand-o populaţiei. Şi el însuşi era aşa de caraghios ca facea invidia şi admiraţia întregii bande marşave.
Lacrimi de ruşine şi de tulburare curgeau din ochii micului rege, care în inima lui zicea:
- Daca le-aş fi facut cel mai mare rau, n-ar fi putut fi mai cruzi, şi tocmai fiindca mi-am exprimat dorinţa de a fi bun cu ei, iata-i cum ma trateaza!
Totuşi, continua cercetarile sale tot restul zilei. Noaptea îl gasi înca în picioare, pe jumatate mort de foame şi cu toate acestea, puţin avansat faţa de începutul cursei sale. Manca într-un han la Tabard şi se culca hotarat sa faca încercarea dimineaţa şi sa scotoceasca oraşul. Tot reflectand şi facand planuri ajunse la urmatorul raţionament:
- "Copilul, daca va putea, o sa scape din mainile nemernicului care îşi spune: tatal lui. Se va întoarce el la Londra şi va veni în locurile de unde a plecat? Nu, el nu va face aceasta; se va teme ca va fi prins din nou. Atunci ce va face? Cum n-a avut niciodata un prieten în lume nici protector înainte de a-l întalni pe Miles Hendon, el va încerca natural, sa-şi regaseasca acest prieten, dar nu-l va cauta în Londra unde ar fi în pericol. Se va duce spre Hendon Hali, pentru ca ştie ca Hendon se întoarce în patria lui şi el spera sa-l regaseasca acolo. Da, cazul era clar pentru Hendon, el nu trebuia sa piarda mai mult timp la Southark ci sa ia degraba direcţia Monsks Holm cutreierand padurea şi informandu-se pe drum.
Sa revenim la micul rege disparut.
Banditul pe care baiatul de la ospataria Podului, îl vazuse ieşind în momentul sosirii tanarului şi a regelui, nu era împreuna cu ei ci luandu-i din scurt, ajunsese sa mearga în spatele lor. El nu spunea nimic. Braţul stang în bandaj, ochiul stang acoperit de un plasture mare, verde, el se ţara penibil sprijinindu-se pe un retevei de stejar. Tanarul puse pe rege sa faca o cursa plina de cotituri prin Southark care, la sfarşit îi scoase la drumul mare. Regele era furios. El declara ca voia sa se opreasca acolo, ca Hendon trebuia sa-l gaseasca şi nu el sa alerge dupa Hendon; ca nu va mai suporta aceasta lipsa de respect şi ca ramane pe loc unde se gaseşte.
Tanarul remarca:
— Vrei sa ramai aici în timp ce prietenul tau zace ranit în padure acolo jos? Fie!
Regele schimba la moment, limbajul şi striga:
— Ranit! Şi cine a îndraznit sa faca asta? Dar, atunci e altceva: Haide, haide! Mai repede puşlama!
- Eşti încalţat cu plumb?
- E ranit! Cine sa fie autorul, fie el fiu de Duce, va regreta!
Padurea era destul de departe; dar spaţiul fu repede trecut. Tanarul privi în jurul lui, zari o ramura înfipta în pamant de care era legat un petic mic de sifon şi, parasi drumul spre a intra în padure unde cauta alte ramuri asemanatoare, plantate la intervale. Erau, cu siguranţa, puncte de reper pentru locul unde trebuia sa mearga.
Ajunsera într-un luminiş unde se gaseau ramaşiţele unei ferme langa o şura care cadea în ruina.
Nu era împrejur nici o urma de viaţa şi totul era numai linişte. Tanarul patrunse în şura. Regele îl urma repede. Nu era nimeni! Regele arunca asupra tanarului o privire surprinsa şi banuitoare şi întreba:
— Unde este?
Un ras batjocoritor îi raspunse.
Regele intra într-o manie violenta; apuca un lemn şi vru sa-l loveasca pe tanar cand un alt ras batjocoritor rasuna la urechile lui. Era potlogarul şchiop care îi urmase la distanţa.
Regele se întoarse şi întreba cu manie:
- Cine eşti tu? Ce faci aici?
- Destula nebunie! raspunse omul, şi fii liniştit. Deghizarea mea nu este atat de perfecta ca sa nu-ţi poţi recunoaşte tatal.
- Tu nu eşti tatal meu. Nu te cunosc. Eu sunt Regele! Daca mi-ai ascuns servitorul cel mai loial, spune-mi unde se gaseşte sau vei fi pedepsit cu cruzime pentru ceea ce ai facut.
John Canty replica pe un ton sever şi masurat:
— E posibil sa fii nebun şi mi-e sila sa te pedepsesc; dar daca ma împingi, voi face-o. Trancanelile tale nu sunt periculoase aici unde nu exista urechi pentru a auzii nebuniile tale. Totuşi ai face bine sa-ţi obişnuieşti limba sa se supravegheze ceea ce n-ar fi de prisos cand vom schimba cartierul. Am comis un omor şi nu pot reveni acasa. Nici tu nu te vei duce, fiindca am nevoie de tine. Pentru buna socoteala mi-am schimbat numele: Ma numesc, acum, Hobbs, John Hobbs; tu te numeşti Jack, ţine minte asta ... Şi acum, vorbeşte. Unde e mama-ta? Unde îţi sunt surorile? N-au venit la întalnirea convenita. Ştii unde s-au dus?
Regele raspunse, nemulţumit:
— Nu ma deranja deloc cu enigmele tale. Mama mea e moarta; surorile mele sunt la palat.
Tanarul care îl adusese aici, avu un ras batjocoritor. Regele porni sa-i sara de gat, dar Canty, sau Hobbs cum se numea acum, îl opri la timp şi zise:
— Taci Hugo, nu-l supara. Spiritul sau e absent şi manierele tale îl agaseaza. Stai jos, Jack şi calmeaza-te, o sa-ti dau o bucaţica sa mananci, chiar acum.
Hobbs şi Hugo se pusera pe vorba împreuna, cu vocea joasa, iar regele se îndeparta cat putu de neplacuta lor tovaraşie. Se retrase în colţul cel mai întunecos al şurii, unde gasi pe pamant un morman de paie gros de un picior. Se întinse deasupra, stranse paie peste el în chip de plapuma şi se cufunda în gandurile sale. El avea multe dureri, dar cele mai uşoare erau aproape adormite în uitare de cea mai importanta: moartea tatalui sau.
La toata lumea, numele de Henry al VIII-lea dadea fiori şi sugera tipul unui canibal ale carui nari suflau distrugerea şi ale carui maini împarţeau loviturile şi moartea.
Pentru acest copil, însa, acest nume nu evoca decat sentimente placute; imaginea lui îi aparea ca o urma a tandreţii şi afecţiunii, îşi amintea un mare numar de scene mişcatoare între eT şi tatal sau şi, tandru, se oprea; lacrimile şiroinde marturiseau cat de profunda şi sincera era durerea ce-i umplea inima.
Cum ziua se sfarşea, baiatul copleşit de durere, se lasa puţin cate puţin în voia unui somn liniştit şi reparator.
Dupa un timp destul de lung pe care n-ar fi ştiut sa-l evalueze, simţurile lui luptara într-o semi-conştiinţa şi în timp ce era culcat, cu ochii închişi, întrebandu-se, vag, unde era şi ce se întamplase, el prinse un zgomot amintind pe cel al ploii pe un acoperiş. Senzaţia placuta de confort, simţita un moment, fu brutal risipita în momentul urmator, de un concert de mici cloncanituri şi de rasete mojice care îl facura sa aiba un fior neplacut. Se descoperi la cap spre a vedea de unde vin toate acestea.
Un spectacol oribil, straniu, îi izbi vederea. Un foc în stare sa arda şi pamantul, la cealalta extremitate a şurii şi, împrejur, luminand-o cu o lumina roşie, mişuna cea mai remarcabila tovaraşie de ticaloşi şi de talhari, barbaţi şi femei pe care îi putu imagina dupa lecturile şi visurile sale. Erau acolo adevaraţi uriaşi, înnegriţi de vant, cu parul lung şi îmbracaţi în zdrenţe fantastice...
Erau acolo adolescenţi cu apucaturi brutale îmbracaţi cu acelaşi gust; erau cerşetori orbi, cu ochii acoperiţi de plasturi şi bandaje; schilozi cu picioare de lemn şi cu carje; bolnavi cu plagi purulente. Mai era un negustor ambulant, cu coşul de marfa, un tocilar, un caldarar şi un barbier cu instrumentele meseriei lor. Printre femei, erau fete tinere de tot, unele erau înca copii, altele erau batrane, neruşinate, grosolane la vorba şi toate erau murdare.
Mai erau trei copii cu figura bolnavicioasa şi în fine, o pereche de caini leşinaţi de foame, cu cate o sfoara legata de gat, care aveau sarcina sa conduca pe orbi.
Se facuse noapte. Banda, tocmai sfarşise de mancat, începea orgia. Sticla de lichior trecea din mana în mana. Un strigat general se produse:
— Muzica! Un cantec. Haide, Liliac, Dick, Burduf de piele!
Unul din orbi se ridica, îşi arunca plasturii care îi înveleau ochii foarte sanatoşi, apoi patetica pancarda pe care statea scrisa cauza infirmitaţii sale. Burduf-de-piele îşi arunca piciorul de lemn şi se aşeza pe ale sale, bune şi solide, langa camaradul lui. Astfel intonara un cantec pungaşesc al carui refren era cantat de toata asistenţa. La ultimul cuplet entuziasmul lor de beţivi ajunse la un aşa grad, încat fiecare canta cu totul altceva, toţi deodata cate altceva, aşa ca era un zgomot asurzitor care facea sa tremure barnele şurii.
Cand se saturara de cantat, începura conversaţiile, dar nu în limba hoţilor pe care n-o întrebuinţau decat cand urechi duşmane ar fi putut auzi.
Din aceasta conversaţie rezulta ca "John Hobbs" nu era un nou recrut, ci facea parte din banda, deja, de catva timp. El povesti ultima lui aventura şi cand se afla ca omorase "din întamplare" un om, o mare satisfacţie se produse.
Şi cand adauga ca acel om era un preot, ropotul de aplauze nu mai înceta.
Trebui sa ciocneasca paharul cu fiecare. Vechii camarazi îl primira cu bucurie, cei noi erau mandrii sa-i stranga mana. Fu întrebat de ce disparuse timp de mai multe luni. El raspunse:
— La Londra, lucrurile merg mai bine ca la ţara, eşti mai în siguranţa. Anul acesta, legile sunt severe şi aplicate cu diligenta. Fara aceasta poveste, aş fi stat. Ma hotarasem sa nu ma mai aventurez niciodata la drumul mare; dar iata ca accidentul s-a întamplat.
Intreba, apoi, caţi oameni numara banda, acum. Şeful, Herisse, raspunse:
- Douazeci şi cinci. Aproape toţi sunt aici, ceilalţi voiajeaza catre rasarit toata iama. Noi ne ducem dupa lumina.
- Nu vad pe Hen printre cinstiţii tovaraşi ce ma înconjoara. Unde este?
- Sarmanul baiat, regimul lui e îmbacsit cu pucioasa acum şi prea cald pentru un palat delicat. A fost omorat într-o bataie catre mijlocul verii.
Asta ma doare, Hen era dracos şi cumsecade.
- E adevarat. Black Bess, nevasta-sa, e înca de ale noastre, dar este în turneu în rasarit. O fata buna cu maniere placute şi de condiţie buna, nimeni n-a vazut-o beata mai mult de patru zile pe saptamana.
- A fost întotdeauna aşezata, îmi aduc bine aminte: o fata buna, demna de consideraţie. Mama ei era mai libera şi mai puţin interesanta. O natura bizara şi manioasa, putin ticnita; dar un spirit deasupra celor obişnuite.
— Pentru asta am şi pierdut-o. Arta ei de a citi în palma şi de a ghici viitorul a terminat prin a o face celebra. A fost condamnata la moarte prin ardere cu încetul. Am fost mişcat pana la lacrimi cand am vazut cu ce graţioasa maniera şi-a primit soarta, blestemand şi înjurand lumea care striga şi se îndesa în jurul ei, în timp ce flacarile îi lingeau faţa şi scanteiau în jurul batranului ei cap cenuşiu. Ce zic eu: blestemand şi înjurand! Daca ai trai o mie de ani, n-ai avea ocazia sa auzi asemenea vociferarii. Vai! Arta ei a disparut cu ea. Nimeni nu mai cunoaşte adevaratul blestem.
Şeful ofta; auditorii facura la fel, din simpatie. Un fel de tristeţe copleşi pentru un moment adunarea caci, chiar la oamenii din afara legilor, întariţi ca aceştia, nici un sentiment nu e mort şi ei raman în stare de a resimţi mahnirea pentru pierderea unuia din ai lor; mai ales cand e vorba de vreun superior care nu lasa moştenitori ai talentului sau. Totuşi, un pahar de bautura repune în echilibru spiritele.
- Au mai fost trataţi aşa de aspru şi alţii din prietenii noştri? întreba Hobbs.
- Da, mai cu seama recruţii: mici fermieri lasaţi pe drumuri, muritori de foame pentru ca li se luasera fermele pentru a face din ele parcuri de oi. Au cerşit oamenii şi, cand au fost prinşi, au fost înhamaţi la plug, goi de la brau în sus şi batuţi cu biciul pana la sange. Dupa aceea, au fost puşi la coamele plugului spre a primi, astfel, bastonada. Cand au scapat, au cerşit din nou; au fost biciuiţi din nou şi li s-a taiat o ureche. Au cerşit a treia oara, caci, ce vrei sa faci cand ţi-e foame? Şi au fost însemnaţi pe obraz cu fierul roşu, apoi vanduţi ca sclavi. Cand au scapat, au fugit; dar au fost urmariţi, prinşi şi spanzuraţi. Iata povestea lor în termeni scurţi şi clari. Alţii au fost trataţi mai bland. Apropiaţi-va niţel. Yokel, Burns, Hodges ... Arataţi-va tatuajele.
Acei pe care îi chemase, se ridicara, îşi scoasera zdrenţele şi îşi aratara spatele brazdat de cicatrice, amintiri ale bicelor primite în diverse epoci. Unul din ei îşi ridica parul şi facu sa se vada lipsa urechii stangi, altul facu sa i se citeasca pe umar litera "V" imprimata adanc în carne, pe langa ca avea urechea mutilata, Cel de-al treilea zise:
— Pe mine ma cheama Yokel. Am fost altadata un fermier bogat. Aveam o nevasta pe care o iubeam şi copii pe care aş fi vrut sa-i cresc dupa legea bunului Dumnezeu. Azi, nu mi-a mai ramas nimic din ceea ce aveam. Nevasta şi copiii s-au dus nu ştiu unde, poate în cer, poate aiurea; dar dau slava lui Dumnezeu ca oriunde or fi, sunt mai bine decat în Anglia!
Sarmana mea batrana mama care era o femeie onesta şi cumsecade, umbla dupa cerşit painea pe care o distribuia bolnavilor. Unul din ei a murit fara ca doctorii sa fi ştiut cauza şi batrana mea mama, a fost arsa de vie, ca vrajitoare, sub ochii copiilor mei care plangeau cu sughiţuri. Iata legea engleza! Haide, sus ceştile şi paharele! Sus, hoţi şi sa bem. - Ura pentru buna şi cumpanitoarea lege engleza care a salvat pe mama mea de infernul Angliei! Mulţumesc la toţi şi la toate, borfaşi, escroci şi fuduli. Am cerşit atunci şi eu din casa în casa; iar nevasta-mea ma urma purtand în spinare sau tarand de mana sarmanele mici creaturi pe care bunul Dumnezeu ni le daduse. Dar se pare ca a-ţi fi foame, în Anglia, este o crima. Iata de ce ne-au dezbracat şi ne-au biciuit peste spatele gol cu lovituri de curea şi ne-au trecut prin trei oraşe. Beţi, prieteni, şi strigaţi: Ura! Sa traiasca buna şi compatimitoarea lege engleza, caci curelele gadelui au baut atata sange din sarmana mea Mary ca la sfarşit a venit ora liberarii.
- Ea este acolo sus, acum, culcata sub iarba în Campul lui Potier unde doarme în pace.
- Şi, copilaşii? O sa ma întrebaţi, în vreme ce erau taraţi, din oraş în oraş, în lovituri de bici, ei au murit. Beti, prieteni, beţi macar un pahar pentru sarmanii mici ai bunului Dumnezeu, care n-au facut niciodata rau cuiva. Am cerşit înca: am cerut unui trecator o coaja de paine şi am primit ciomageala şi taierea urechii. Poftim, iata ce mai ramane: am cerşit şi am fost vandut ca sclav, priviţi urma de sange din obrazul meu. Veţi vedea, în mod distinct, litera "E" pe care fierul roşu a imprimat-o. Vandut ca sclav! Aţi auzit bine? Aţi înţeles bine? Un cetaţean englez, vandut ca sclav! Priviţi-ma toti cati sunteţi şi strigaţi: Ura, traiasca legile Angliei care trateaza astfel pe cei carora le este foame ... Am evadat, daca stapanul meu pune mana pe mine, pieri-r-ar legea ţarii, care vrea aşa, voi fi spanzurat.
— Nu, n-ai sa mai fii; începand de azi, aceasta lege a încetat de a mai exista!
La aceste cuvinte care veneau din fundul şurii, toata trupa de ticaloşi şi de vagabonzi se întoarse înmarmurita.
Atunci se vazu micul rege repezindu-se în mijlocul adunarii interzise şi cum se afla în plina lumina toţi avand ochii prinşi pe el, o imensa explozie de ras îl primi.
— Ce? Cine eşti tu? Cine eşti, tu, puştiule?
Toţi strigau şi întrebau în acelaşi timp. Copilul îi privi fara tulburare şi încrucişandu-şi braţele pe piept pronunţa cu calm şi mandrie:
— Sunt Eduard, Regele Angliei!
O noua salva de ras batjocoritor îi raspunse. Golanii nu asistasera niciodata la o comedie asemanatoare.
Regele era ranit în orgoliul sau.
— Mojici murdari şi taraie-brau! striga el cu manie, aşa recunoaşte-ţi voi, darul şi privilegiul regal, care v-au fost îngaduite?
Rasetele şi exclamaţiile batjocoritoare îi înnbuşira vocea.
John Hobbs striga mai tare decat toţi ceilalţi. La urma parveni şi acoperi vacarmul.
- Ăsta, e borfaş, tovaraşi! zise el, pocitul meu, pe care îl vedeţi, are capul plin de sticleţi şi de maimuţe verzi. E nebun, e trasnit! Dar, treceţi la altceva şi nu va mai îngrijiţi de spiritul lui stramb. El nu se crede mai puţin, decat rege al Angliei.
- Şi, sunt, într-adevar, striga Eduard, cum o veţi afla în dauna voastra, la timpul şi locul potrivit. Aţi marturisit ca aţi facut un omor şi, pentru aceasta, veti fi spanzuraţi.
- Ah! vrei sa ma tradezi, tu! Vrei sa ma dai pe mana justiţiei, tu! A, pai stai, tu ...
- Incet! striga Herisse, intrand la mijloc spre a scapa copilul de gheara care era gata sa i se înfiga în cap şi cu un dos de mana tranti la pamant pe John Hobbs.
- N-ai nici un pic de respect nici pentru regii tai nici pentru şefi? Daca insulţi pe cineva în faţa mea, apoi te voi trimite eu la spanzuratoare! Apoi, adresandu-se Regelui:
- Afla ca tu n-ai sa ameninţi micule, şi ca trebuie sa-ţi ţii gura de la orice vorba rea contra acestora, ori unde ar fi. Fii rege, daca aşa vrea fantezia ta, dar fi fara pericol. Paraseşte titlul ce ti-ai dat, fiindca aceasta ar fi o tradare. La drept vorbind, noi toţi de aici, suntem
oameni de nimic; dar nici unul dintre noi, nu are suflet aşa de mic pentru a-şi trada regele. Din acest punct de vedere, inimile noastre sunt loiale şi devotate. Şi, ca dovada ca spun adevarul, sa strigam toti odata: "Traiasca Eduard, Regele Angliei! Traiasca Eduard, Regele Angliei!"
Acest strigat izbucni cu atata forţa din toate piepturile ca darapanata construcţie tremura toata. Faţa micului rege straluci de placere pentru o clipa şi înclinand uşor capul, el pronunţa cu o simplicitate grava:
— Mulţumesc, bunul meu popor!
Acest rezultat neaşteptat arunca adunatura într-un acces de ilaritate. Cand se liniştira puţin, Herisse zise cu un ton ferm, dar cu un accent de bunavoinţa:
— Inceteaza jocul acesta, baiatule; nu e nici bun, nici bine. Distreaza-ţi fantezia daca vrei; dar ia-ţi un alt titlu.
Caldararul avu o idee; el propuse:
— Nebunila I, Regele Lunaticilor!
Acest titlu fu acceptat cu entuziasm şi, deodata, din fiecare gatlej ieşi o noua exclamaţie:
- Sa traiasca Nebunila I, Regele Lunaticilor! aceasta, urmata de ţipete de miorlaituri, de hohote de ras.
- Sa fie purtat în triumf şi încoronat!
- Sa i se puna mantia!
- Sa i se dea sceptrul!
- Sa fie urcat pe tron!
Aceste ţipete şi alte douazeci izbucnira deodata şi înainte ca sarmana victima micuţa sa fi putut sufla ceva, era încoronat cu o tava de cositor, îmbracat cu o patura gaurita, aşezat pe un butoi şi i se puse în mana, ca sceptru, lingura de sudat a caldararului. Apoi, cazura toţi în genunchi înaintea lui şi se pierdura în lamentaţii ironice, în cereri batjocoritoare, în timp ce îşi ştergeau lacrimile de ras, cu manecile sau cu şorturile patate şi rupte.
- Fii, graţiosul nostru, o, dulce, rege!
- Nu ne strivi cu trasnetul tau, o nobile Sire!
- Ai mila de sclavii tai şi încearca-i cu bunataţile unei lovituri de picior!
- Reconforteaza-ne şi încalzeşte-ne cu graţioase le tale raze, o, soare stralucitor al suveranitaţii!
- Sfinţeşte pamantul atingandu-l cu piciorul tau, astfel ca noi sa mancam pulberea şi sa devenim nobili.
- Fa-ne onoarea de a scuipa pe noi, o, Sire, aşa fel ca, copiii copiilor noştri sa poata vorbi de consideraţia regala şi sa fie mandri, fericiţi pentru totdeauna!
Umoristul caldarar, fu cuiul seratei şi primi onorurile, îngenuncheat, vru sa sarute picioarele regelui, dar fu repezit cu indignare. Dupa aceea porni în cautarea unei bucaţi de stofa pentru a o lipi pe partea obrazului lovita de piciorul regelui, spunand ca vrea s-o pazeasca de contactul cu aerul, caci va face avere alergand pe drumuri şi aratand-o populaţiei. Şi el însuşi era aşa de caraghios ca facea invidia şi admiraţia întregii bande marşave.
Lacrimi de ruşine şi de tulburare curgeau din ochii micului rege, care în inima lui zicea:
- Daca le-aş fi facut cel mai mare rau, n-ar fi putut fi mai cruzi, şi tocmai fiindca mi-am exprimat dorinţa de a fi bun cu ei, iata-i cum ma trateaza!
Print si cersetor - Capitolul 17 - Nebunila
Aceasta pagina a fost accesata de 600 ori.