Autori > Mark Twain
Print si cersetor - Capitolul 18 - Printul intre haimanale
In zorii zilei vagabonzii o luara la drum. Cerul era întunecos şi vremea îngheţata ca o iarna.
Veselia trupei disparuse. Unii erau încruntaţi şi tacuţi, alţii nervoşi şi agitaţi. Nici unul n-avea buna dispoziţie şi tuturor le era sete.
Herisse încredinţa pe "Jack" lui Hugo, cu cateva instrucţiuni scurte şi porunci lui John Canty sa stea la distanţa de copil şi sa nu se mai ocupe de el. De asemenea, recomanda, lui Hugo sa nu fie prea aspru cu el
Ceva mai tarziu, atmosfera deveni mai blanda şi norii se risipira. Ceaţa înceta de a mai tremura şi spiritele se reînsufleţira. Atunci, haimanalele începura sa se apostrofeze unii pe alţii şi sa insulte trecatorii ce întalneau. Aceasta era semnul ca redevenisera în stare sa aprecieze bucuriile existenţei Frica pe care ei o inspirau, reieşea din faptul ca fiecare trecator se dadea la o parte din calea lor şi accepta fara murmur injuriile fara a risca sa le raspunda. Smulsera rufele întinse pe un gard, sub ochii proprietarului care nu protesta, ba parea recunoscator ca nu-i luasera şi gardul.
Puţin mai departe, navalira într-o ferma şi se instalara în vreme ce fermierul tremura şi oamenii lui, goleau camara spre a le prepara o masa.
Ei ciuruira pe femeia fermierului şi pe fiicele lui cu batjocurile de glume obscene însoţite de cuvinte injurioase şi de rasete grosolane. Aruncau oasele şi legumele în fermier şi în copiii lui, urmarindu-le şi aplaudand nebuni cand o lovitura îl nimerea. Şi sfarşira prin a unge cu unt capul uneia din fiice care luase în nume de rau familiaritaţile lor Cand plecara, se jurara ca vor reveni sa dea foc casei şi tuturor locuitorilor ei daca vreo plangere contra lor ar ajunge la urechile autoritaţilor.
Catre amiaza, dupa un drum lung şi aspru, trupa se opri în spatele unui gard viu, la intrarea într-un sat mare. îşi îngaduira o ora pentru odihna. Dupa aceea tovaraşia se ravaşi, spre a patrunde în sat prin diferite puncte, dandu-se fiecare meseriei lui. "Jack" fu trimis cu Hugo. Ei ratacira încolo şi încoace un timp oarecare. Hugo cauta prilejul sa dea o lovitura oarecare, dar, negasind, zise, în sfarşit:
- Nu vad nimic de pescuit, e un loc pacatos. Nu ne ramane decat sa cerşim.
- Nu? într-adevar! Daca e meseria dumneavoastra, faceţi-o;
- Dar eu, eu nu voi cerşi.
- Nu vrei sa cerşeşti! exclama Hugo, privind pe rege cu surpriza. Spune-mi, te rog, de cand te-ai îndreptat astfel?
- Ce vrei sa spui?
- Ce vreau sa spun? N-ai cerşit de cand te ştii pe strazile Londrei?
- Eu? Eşti un imbecil.
- Pastreaza-ţi complimentele. Stocul tau va fi repede epuizat. Tatal tau spune ca ai cerşit toata viaţa ta. Poate ca minte el. Aşa, din întamplare, vei avea poate tupeul sa spui ca minte el? îl lua în ras Hugo.
- Aceluia caruia dumneata îi zici tatal meu? Da, minte.
- Haide, haide, nu duce aşa departe joculeţul tau. Inţeleg sa te amuze, nu sa-ţi strice. Caci daca eu i-aş repeta toate astea, ştii bine ca te-ar jupui de piele?
- Scuteşte-te de aceasta osteneala. I-o voi spune eu, singur.
— Caracterul tau îmi place, este adevarat; nu-ti admit judecata. Curelele, bicele şi ciomegile nu sunt atat de rare în viaţa noastra, pentru a fi nevoiţi sa alergam dupa ele. Dar destul despre asta. Eu cred ce spune tatal tau. Nu ma îndoiesc ca e capabil şi sa minta! Nu ma îndoiesc ca minte la diferite ocazii, caci cel mai bun dintre noi e nevoit s-o faca; dar aici, nu e cazul. Un om înţelept nu-şi pierde timpul sa minta degeaba. Dar, haide, daca e capriciul tau sa nu cerşeşti, voi face treaba asta eu. Vrei sa pescuieşti prin birturi?
Regele raspunse cu nerabdare:
— Ce am sa fac cu prostiile cu care ma deranjezi?
Hugo explica liniştit:
— Acum, asculta tovaraşe: tu nu vei cerşi, tu nu vei fura, fie! Dar vreau sa-ti spun ce vei face: Vei chema, vei atrage atenţia trecatorilor în timp ce eu voi cerşi. Daca refuzi, te vei cai.
Regele era gata sa raspunda cu tarie cand Hugo se întrerupse.
— Tacere! Iata un cap frumos care vine încoace. Acum am sa cad în epilepsie. Cand tipul va alerga într-ajutor tu sa începi a geme şi a te vaita, sa cazi în genunchi şi sa te prefaci ca plangi. Atunci vei striga ca şi cand toţi dracii mizeriei ar fi în corpul tau şi vei zice: "Oh, domnule, este sarmanul meu frate napastuit şi suntem parasiţi de toata lumea, în numele bunului Dumnezeu, aruncaţi o privire de mila asupra acestui bolnav fara azil; daţi o para din bogaţiile dumneavoastra unui sarac al bunului Dumnezeu şi salvati-l de la moarte!" Şi, adu-ţi aminte sa continui a geme şi sa nu laşi omul fara sa ne fi dat paraua sa; altfel, sa ştii ca ai s-o paţeşti cu mine.
Deodata Hugo se arunca jos, cu ochii ieşindu-i din orbite şi începu sa se zbata şi sa gesticuleze. Cand strainul ajunse langa el începu sa horcaie ca şi cand ar fi intrat în agonie.
- Doamne, Doamne!, striga trecatorul îngrozit. Oh, sarman suflet, sarman suflet, cat sufera! Stai ca te voi ajuta.
- Oh, bunul meu domn, mulţumesc şi Dumnezeu sa va binecuvanteze pentru bunatatea dumneavoastra. Dar îmi face foarte rau cand cineva ma atinge în starea asta. Fratele meu, pe care îl vedeţi, va va spune cat sufar cand ma apuca aceste accese. O para, bunul meu domn, o para pentru a cumpara un pic de paine şi, apoi, lasaţi-ma soartei mele nenorocite.
- O para, vei avea mai multe, sarmana creatura, şi el cauta cu graba în buzunar. Iata sarmane, ia-le şi fii sanatos! Acum, vino încoace baieţaşul meu şi ajuta-mi sa transport pe fratele tau pana acasa la tine.
- Eu nu sunt fratele lui, zise regele.
- Ce? Nu eşti fratele sau?
- Oh, nu-l ascultaţi, murmura Hugo, care se tava lea pe pamant. El renega pe propriul lui frate, care e cu un picior în mormant!
- Baiatul meu, e drept ca, îţi lipseşte inima, daca e fratele-tau. E ruşinos! Şi el, care zace acolo ţeapan! Daca nu e fratele tau, cine e atunci?
- Un cerşetor şi un hoţ. El a primit pomana dumneavoastra în timp ce v-a golit buzunarele. Şi, daca vreţi sa faceţi o minune daţi-i o lovitura de baston peste umeri şi, încredeţi-va în Providenţa pentru rest.
Dar Hugo nu aştepta miracolul, într-o clipa el fu în picioare şi fugea ca vantul, cu trecatorul care striga în gura mare, alergand dupa el. Regele mulţumind cerului pentru propria sa libertate, fugi în direcţia opusa fara sa înceteze pasul pana ce nu s-ar fi simtit în afara de pericol.
Apuca pe primul drum care îi ieşi în cale. In curand se gasi departe de sat. Işi continua drumul mai multe ore, uitandu-se peste umar, înapoi, daca nu era urmarit. Dar temerile sale terminara prin a se risipi şi o senzaţie placuta de siguranţa le înlocui. Observa atunci ca îi era foame şi ca era obosit.
Se opri la o ferma. Dar înainte de a fi putut deschide gura sa vorbeasca fu gonit cu brutalitate. Hainele sale vorbeau contra lui.
El ţipa în gura mare, suparat şi indignat şi se hotarî sa nu mai dea ocazia de a fi astfel tratat. Dar foamea învinse orgoliul şi la caderea nopţii el reînnoi încercarea la o alta ferma.
Dar şi acolo se întampla la fel. Fu copleşit de înjuraturi şi ameninţat de a fi arestat ca vagabond daca n-o şterge cat mai repede.
Vine noaptea întunecoasa şi rece. Regele abia mai merge. Nu putea nici sa se opreasca, din cauza ca de cate ori se aşeza ca sa se odihneasca, frigul îl patrundea pana la oase. Toate senzaţiile şi impresiile ce încerca în timp ce mergea prin întunericul solemn în marea singuratate a nopţii, erau noi şi stranii pentru el. In unele momente, auzea voci care se apropiau şi se stingeau în linişte; dar cum nu vedea persoanele, atribuia acele voci, spectrelor şi fantomelor, care îl faceau sa se cutremure. Cateodata zarea sclipirea unei lumini care parea în permanenţa foarte îndepartata, aproape în alta lume. Daca prindea sunetul clopotelor agaţate de gatul oilor, acest sunet era vag, departat, indistinct; ragetele surde ale turmelor, ajungeau pana la el, aduse de vant, în cadenţe slabite care mureau în noapte. La intervale îl ajungea latratul plangator al unui caine, traversand marea întindere a campiilor. Toate aceste sunete erau aşa de departate, aşa de slabite ca micul rege se simţea pierdut, fara tovaraşi, în afara de mişcare şi de viaţa, în mijlocul unei imense singurataţi.
Se poticnea la fiecare pas, cu imaginaţia în mişcare la fiecare noua senzaţie, tremurand la falfaitul foilor uscate care-cadeau şi care lui îi pareau respiraţii omeneşti.
Deodata, lumina unei lanterne straluci în apropiere. El se opri în întuneric şi aştepta. Lanterna era pusa aproape de poarta deschisa a unei sure. Nu se auzea nici un zgomot şi nimic nu mişca. Regelui, îi era aşa de frig sa stea pe loc nemişcat şi şura ospitaliera parea aşa de ispititoare ca la urma se hotarî sa rişte totuşi şi sa intre.
Inainta încet, pe furiş şi tocmai cand trecea pragul, auzi voci. Vazu un butoi în şura, şi se ascunse dupa el. Doi îngrijitori ai fermei intrara, ţinand lampa şi se apucara de lucru continuandu-şi vorba.
In timpul cand plecau şi veneau cu lumina, regele profita de ocazie şi examina locul unde se gasea. Vazu o despartitura bine amenajata în fundul şurii şi îşi propuse sa se instaleze cand va ramane singur. Mai vazu de asemenea o gramada de cuverturi pentru cai, aruncate în mijlocul şurii şi îşi promise sa le rechiziţioneze în noaptea asta pentru serviciul Coroanei Angliei, în sfarşit, oamenii terminandu-şi treaba, plecara închizand uşa cu cheia în urma lor şi ducand cu ei lampa. Regele, tremurand de frig, dibuind prin întuneric, gasi paturile, le lua şi fara piedici ajunse pana la desparţitura.
Cu doua din paturi îşi facu un pat şi cu alte doua se înveli. Era fericit ca un rege, acum, cu toate ca paturile erau vechi, mici şi nu prea calduroase; iar în afara de aceasta, emanau un miros de cal, aproape sufocant.
Cu toate ca era flamand şi rebegit de frig, regele era atat de copleşit de somn, ca aceste doua împrejurari învinsesera pe primele şi în curand, se afla într-o stare de semiconştienţa.
Dar tocmai cand era gata sa adoarma, simţi în mod distinct ca cineva îl atingea. Sari în sus şi deschise gura ca sa-şi regaseasca suflarea. Tremurul de groaza al acestei misterioase atingeri, în întuneric, aproape îi opri bataile inimii, înspaimantat, asculta ţinandu-şi respiraţia. Dar nimic nu mişca şi liniştea era completa. Asculta înca, aştepta un moment care i se paru un secol, dar totul ramanea nemişcat şi liniştit. Atunci cazu într-un fel de aţipeala. Dar, simţi din nou tulburatorul contact.
Era ceva groaznic aceasta manifestare a unei prezenţe tacute şi invizibile şi sarmanul copil se îmbolnavise de frica. Ce sa faca? Se întreba; dar nu gasea raspunsul. Trebuia sa paraseasca acest loc relativ confortabil, pentru a scapa de groaza acestei situaţii fara nume? Sa fuga? Unde? Nu putea ieşi din şura şi ideea de a rataci ca orbul în întuneric, între patru pereţi cu fantoma lunecand dupa el şi urmarindu-l cu dulcea şi hidoasa atingere pe obraji şi pe umeri, era peste putinţa. Sa ramana pe loc şi sa îndure aceasta moarte lenta, toata noaptea? Era mai bine? Nu. Atunci, ce sa faca? Ah! Nu avea decat o cale: sa scoata mana şi sa-caute sa vada ce e.
Dar era mai convenabil sa gandeasca decat sa realizeze. De trei ori scosese puţin mana în întuneric, încet, dar o retrase repede, cu spaima, nu fiindca ar fi dat peste ceva, ci numai fiindca simţea ca o duce sa dea
peste ceva. A patra oara, risca sa o întinda ceva mai mult.
Atunci mana lui atinse ceva moale şi cald. De groaza ramase aproape pietrificat. Nu putea fi decat un cadavru; starea lui de spirit nu-i permitea alta ipoteza, îşi spuse, în gand, ca ar vrea sa moara decat sa mai puna mana o data. Dar avu acest gand absurd pentru ca nu cunoştea forţa de neînvins a curiozitaţii umane.
In curand, mana lui, se întinse, din nou, încet fara voia lui şi înainta exact ca randul trecut. Ea întalni un smoc de par lung. Regele tremura; dar mana lui urmari, cu pipaitul, parul, care semana cu o funie calda. Pipai pana la sfarşit funia şi dadu peste un viţel nevinovat, caci acea funie nu era o funie, ci coada viţelului.
Regele era sincer ruşinat de a fi simţit atata frica şi tortura sufleteasca de un sarman viţeluş adormit. N-avea, însa, de ce sa fie ruşinat, caci nu viţelul îl speriase, ci aceea ce viţelul de care nu ştia, reprezenta, acel ceva ireal, imaginar, şi orice copil în acele vechi timpuri de superstiţii ar fi crezut şi simţit la fel cu el.
Regele era bucuros nu numai ca ştia ca n-are de-a face decat cu un simplu viţel; dar era bucuros de tovaraşia acestui animal. Era, altfel, atat de singur, atat de parasit, caci chiar acest umil tovaraş, era binevenit, în plus, fusese aşa de aspru tratat, aşa de fara mila de semenii lui ca era o adevarata satisfacţie pentru el sa simta ca se gasea, în sfarşit, cu un camarad care avea cel puţin o inima blanda, un spirit placut, calitaţi ce se atribuie viţelului.
Astfel hotarî el sa uite rangurile şi sa-i faca concesii.
In timp ce mangaia spinarea neteda şi calda a animalului culcat langa el, se gandea la avantajele pe care le-ar putea avea. Aşa ca îşi refacu patul apropiindu-l de viţel apoi se stranse în spatele animalului, puse paturile pe el şi pe prietenul sau şi dupa un minut sau doua avu caldura şi se simţi tot aşa de bine, daca nu mai bine ca în moliciunea lui de culcuş de la palatul regal din Westminster.
Ganduri placute se deşteptara atunci. Viaţa relua o aparenţa vesela. El era în afara de liniile sclavajului şi ale crimei; în afara de atingerea bandiţilor şi a hoţilor, îi era cald, era la adapost, cu un cuvant. Era fericit. Vantul sufla în noapte. El se izbea în rafale care faceau sa tremure şi sa trosneasca batrana şura, apoi, potolindu-se la intervale, gemea şi urla prin colturi. Dar toate acestea erau muzica dulce pentru Rege.
Acum, cand era la adapost şi se simţea bine, vantul putea sa bata, sa turbeze, sa rastoarne şi sa distruga, sa geama şi sa urle; el nu se îngrijea, ci, îi facea placere.
Bucuros, se strangea langa prietenul sau şi, în voluptatea unei calde satisfacţii, se lasa bucuriei inconştiente a unui somn adanc, fara vise, plin de seninatate şi de pace.
Departe, latrau cainii, vacile rageau, melancolic, şi vantul turba. Averse furioase coborau de-a lungul acoperişului; dar Regele Angliei dormea, în toata liniştea şi viţelul de asemenea, fiind o simpla creatura pe care n-o tulbura uşor vijeliile şi care nu e deloc jenata de a dormi cu un rege.
Veselia trupei disparuse. Unii erau încruntaţi şi tacuţi, alţii nervoşi şi agitaţi. Nici unul n-avea buna dispoziţie şi tuturor le era sete.
Herisse încredinţa pe "Jack" lui Hugo, cu cateva instrucţiuni scurte şi porunci lui John Canty sa stea la distanţa de copil şi sa nu se mai ocupe de el. De asemenea, recomanda, lui Hugo sa nu fie prea aspru cu el
Ceva mai tarziu, atmosfera deveni mai blanda şi norii se risipira. Ceaţa înceta de a mai tremura şi spiritele se reînsufleţira. Atunci, haimanalele începura sa se apostrofeze unii pe alţii şi sa insulte trecatorii ce întalneau. Aceasta era semnul ca redevenisera în stare sa aprecieze bucuriile existenţei Frica pe care ei o inspirau, reieşea din faptul ca fiecare trecator se dadea la o parte din calea lor şi accepta fara murmur injuriile fara a risca sa le raspunda. Smulsera rufele întinse pe un gard, sub ochii proprietarului care nu protesta, ba parea recunoscator ca nu-i luasera şi gardul.
Puţin mai departe, navalira într-o ferma şi se instalara în vreme ce fermierul tremura şi oamenii lui, goleau camara spre a le prepara o masa.
Ei ciuruira pe femeia fermierului şi pe fiicele lui cu batjocurile de glume obscene însoţite de cuvinte injurioase şi de rasete grosolane. Aruncau oasele şi legumele în fermier şi în copiii lui, urmarindu-le şi aplaudand nebuni cand o lovitura îl nimerea. Şi sfarşira prin a unge cu unt capul uneia din fiice care luase în nume de rau familiaritaţile lor Cand plecara, se jurara ca vor reveni sa dea foc casei şi tuturor locuitorilor ei daca vreo plangere contra lor ar ajunge la urechile autoritaţilor.
Catre amiaza, dupa un drum lung şi aspru, trupa se opri în spatele unui gard viu, la intrarea într-un sat mare. îşi îngaduira o ora pentru odihna. Dupa aceea tovaraşia se ravaşi, spre a patrunde în sat prin diferite puncte, dandu-se fiecare meseriei lui. "Jack" fu trimis cu Hugo. Ei ratacira încolo şi încoace un timp oarecare. Hugo cauta prilejul sa dea o lovitura oarecare, dar, negasind, zise, în sfarşit:
- Nu vad nimic de pescuit, e un loc pacatos. Nu ne ramane decat sa cerşim.
- Nu? într-adevar! Daca e meseria dumneavoastra, faceţi-o;
- Dar eu, eu nu voi cerşi.
- Nu vrei sa cerşeşti! exclama Hugo, privind pe rege cu surpriza. Spune-mi, te rog, de cand te-ai îndreptat astfel?
- Ce vrei sa spui?
- Ce vreau sa spun? N-ai cerşit de cand te ştii pe strazile Londrei?
- Eu? Eşti un imbecil.
- Pastreaza-ţi complimentele. Stocul tau va fi repede epuizat. Tatal tau spune ca ai cerşit toata viaţa ta. Poate ca minte el. Aşa, din întamplare, vei avea poate tupeul sa spui ca minte el? îl lua în ras Hugo.
- Aceluia caruia dumneata îi zici tatal meu? Da, minte.
- Haide, haide, nu duce aşa departe joculeţul tau. Inţeleg sa te amuze, nu sa-ţi strice. Caci daca eu i-aş repeta toate astea, ştii bine ca te-ar jupui de piele?
- Scuteşte-te de aceasta osteneala. I-o voi spune eu, singur.
— Caracterul tau îmi place, este adevarat; nu-ti admit judecata. Curelele, bicele şi ciomegile nu sunt atat de rare în viaţa noastra, pentru a fi nevoiţi sa alergam dupa ele. Dar destul despre asta. Eu cred ce spune tatal tau. Nu ma îndoiesc ca e capabil şi sa minta! Nu ma îndoiesc ca minte la diferite ocazii, caci cel mai bun dintre noi e nevoit s-o faca; dar aici, nu e cazul. Un om înţelept nu-şi pierde timpul sa minta degeaba. Dar, haide, daca e capriciul tau sa nu cerşeşti, voi face treaba asta eu. Vrei sa pescuieşti prin birturi?
Regele raspunse cu nerabdare:
— Ce am sa fac cu prostiile cu care ma deranjezi?
Hugo explica liniştit:
— Acum, asculta tovaraşe: tu nu vei cerşi, tu nu vei fura, fie! Dar vreau sa-ti spun ce vei face: Vei chema, vei atrage atenţia trecatorilor în timp ce eu voi cerşi. Daca refuzi, te vei cai.
Regele era gata sa raspunda cu tarie cand Hugo se întrerupse.
— Tacere! Iata un cap frumos care vine încoace. Acum am sa cad în epilepsie. Cand tipul va alerga într-ajutor tu sa începi a geme şi a te vaita, sa cazi în genunchi şi sa te prefaci ca plangi. Atunci vei striga ca şi cand toţi dracii mizeriei ar fi în corpul tau şi vei zice: "Oh, domnule, este sarmanul meu frate napastuit şi suntem parasiţi de toata lumea, în numele bunului Dumnezeu, aruncaţi o privire de mila asupra acestui bolnav fara azil; daţi o para din bogaţiile dumneavoastra unui sarac al bunului Dumnezeu şi salvati-l de la moarte!" Şi, adu-ţi aminte sa continui a geme şi sa nu laşi omul fara sa ne fi dat paraua sa; altfel, sa ştii ca ai s-o paţeşti cu mine.
Deodata Hugo se arunca jos, cu ochii ieşindu-i din orbite şi începu sa se zbata şi sa gesticuleze. Cand strainul ajunse langa el începu sa horcaie ca şi cand ar fi intrat în agonie.
- Doamne, Doamne!, striga trecatorul îngrozit. Oh, sarman suflet, sarman suflet, cat sufera! Stai ca te voi ajuta.
- Oh, bunul meu domn, mulţumesc şi Dumnezeu sa va binecuvanteze pentru bunatatea dumneavoastra. Dar îmi face foarte rau cand cineva ma atinge în starea asta. Fratele meu, pe care îl vedeţi, va va spune cat sufar cand ma apuca aceste accese. O para, bunul meu domn, o para pentru a cumpara un pic de paine şi, apoi, lasaţi-ma soartei mele nenorocite.
- O para, vei avea mai multe, sarmana creatura, şi el cauta cu graba în buzunar. Iata sarmane, ia-le şi fii sanatos! Acum, vino încoace baieţaşul meu şi ajuta-mi sa transport pe fratele tau pana acasa la tine.
- Eu nu sunt fratele lui, zise regele.
- Ce? Nu eşti fratele sau?
- Oh, nu-l ascultaţi, murmura Hugo, care se tava lea pe pamant. El renega pe propriul lui frate, care e cu un picior în mormant!
- Baiatul meu, e drept ca, îţi lipseşte inima, daca e fratele-tau. E ruşinos! Şi el, care zace acolo ţeapan! Daca nu e fratele tau, cine e atunci?
- Un cerşetor şi un hoţ. El a primit pomana dumneavoastra în timp ce v-a golit buzunarele. Şi, daca vreţi sa faceţi o minune daţi-i o lovitura de baston peste umeri şi, încredeţi-va în Providenţa pentru rest.
Dar Hugo nu aştepta miracolul, într-o clipa el fu în picioare şi fugea ca vantul, cu trecatorul care striga în gura mare, alergand dupa el. Regele mulţumind cerului pentru propria sa libertate, fugi în direcţia opusa fara sa înceteze pasul pana ce nu s-ar fi simtit în afara de pericol.
Apuca pe primul drum care îi ieşi în cale. In curand se gasi departe de sat. Işi continua drumul mai multe ore, uitandu-se peste umar, înapoi, daca nu era urmarit. Dar temerile sale terminara prin a se risipi şi o senzaţie placuta de siguranţa le înlocui. Observa atunci ca îi era foame şi ca era obosit.
Se opri la o ferma. Dar înainte de a fi putut deschide gura sa vorbeasca fu gonit cu brutalitate. Hainele sale vorbeau contra lui.
El ţipa în gura mare, suparat şi indignat şi se hotarî sa nu mai dea ocazia de a fi astfel tratat. Dar foamea învinse orgoliul şi la caderea nopţii el reînnoi încercarea la o alta ferma.
Dar şi acolo se întampla la fel. Fu copleşit de înjuraturi şi ameninţat de a fi arestat ca vagabond daca n-o şterge cat mai repede.
Vine noaptea întunecoasa şi rece. Regele abia mai merge. Nu putea nici sa se opreasca, din cauza ca de cate ori se aşeza ca sa se odihneasca, frigul îl patrundea pana la oase. Toate senzaţiile şi impresiile ce încerca în timp ce mergea prin întunericul solemn în marea singuratate a nopţii, erau noi şi stranii pentru el. In unele momente, auzea voci care se apropiau şi se stingeau în linişte; dar cum nu vedea persoanele, atribuia acele voci, spectrelor şi fantomelor, care îl faceau sa se cutremure. Cateodata zarea sclipirea unei lumini care parea în permanenţa foarte îndepartata, aproape în alta lume. Daca prindea sunetul clopotelor agaţate de gatul oilor, acest sunet era vag, departat, indistinct; ragetele surde ale turmelor, ajungeau pana la el, aduse de vant, în cadenţe slabite care mureau în noapte. La intervale îl ajungea latratul plangator al unui caine, traversand marea întindere a campiilor. Toate aceste sunete erau aşa de departate, aşa de slabite ca micul rege se simţea pierdut, fara tovaraşi, în afara de mişcare şi de viaţa, în mijlocul unei imense singurataţi.
Se poticnea la fiecare pas, cu imaginaţia în mişcare la fiecare noua senzaţie, tremurand la falfaitul foilor uscate care-cadeau şi care lui îi pareau respiraţii omeneşti.
Deodata, lumina unei lanterne straluci în apropiere. El se opri în întuneric şi aştepta. Lanterna era pusa aproape de poarta deschisa a unei sure. Nu se auzea nici un zgomot şi nimic nu mişca. Regelui, îi era aşa de frig sa stea pe loc nemişcat şi şura ospitaliera parea aşa de ispititoare ca la urma se hotarî sa rişte totuşi şi sa intre.
Inainta încet, pe furiş şi tocmai cand trecea pragul, auzi voci. Vazu un butoi în şura, şi se ascunse dupa el. Doi îngrijitori ai fermei intrara, ţinand lampa şi se apucara de lucru continuandu-şi vorba.
In timpul cand plecau şi veneau cu lumina, regele profita de ocazie şi examina locul unde se gasea. Vazu o despartitura bine amenajata în fundul şurii şi îşi propuse sa se instaleze cand va ramane singur. Mai vazu de asemenea o gramada de cuverturi pentru cai, aruncate în mijlocul şurii şi îşi promise sa le rechiziţioneze în noaptea asta pentru serviciul Coroanei Angliei, în sfarşit, oamenii terminandu-şi treaba, plecara închizand uşa cu cheia în urma lor şi ducand cu ei lampa. Regele, tremurand de frig, dibuind prin întuneric, gasi paturile, le lua şi fara piedici ajunse pana la desparţitura.
Cu doua din paturi îşi facu un pat şi cu alte doua se înveli. Era fericit ca un rege, acum, cu toate ca paturile erau vechi, mici şi nu prea calduroase; iar în afara de aceasta, emanau un miros de cal, aproape sufocant.
Cu toate ca era flamand şi rebegit de frig, regele era atat de copleşit de somn, ca aceste doua împrejurari învinsesera pe primele şi în curand, se afla într-o stare de semiconştienţa.
Dar tocmai cand era gata sa adoarma, simţi în mod distinct ca cineva îl atingea. Sari în sus şi deschise gura ca sa-şi regaseasca suflarea. Tremurul de groaza al acestei misterioase atingeri, în întuneric, aproape îi opri bataile inimii, înspaimantat, asculta ţinandu-şi respiraţia. Dar nimic nu mişca şi liniştea era completa. Asculta înca, aştepta un moment care i se paru un secol, dar totul ramanea nemişcat şi liniştit. Atunci cazu într-un fel de aţipeala. Dar, simţi din nou tulburatorul contact.
Era ceva groaznic aceasta manifestare a unei prezenţe tacute şi invizibile şi sarmanul copil se îmbolnavise de frica. Ce sa faca? Se întreba; dar nu gasea raspunsul. Trebuia sa paraseasca acest loc relativ confortabil, pentru a scapa de groaza acestei situaţii fara nume? Sa fuga? Unde? Nu putea ieşi din şura şi ideea de a rataci ca orbul în întuneric, între patru pereţi cu fantoma lunecand dupa el şi urmarindu-l cu dulcea şi hidoasa atingere pe obraji şi pe umeri, era peste putinţa. Sa ramana pe loc şi sa îndure aceasta moarte lenta, toata noaptea? Era mai bine? Nu. Atunci, ce sa faca? Ah! Nu avea decat o cale: sa scoata mana şi sa-caute sa vada ce e.
Dar era mai convenabil sa gandeasca decat sa realizeze. De trei ori scosese puţin mana în întuneric, încet, dar o retrase repede, cu spaima, nu fiindca ar fi dat peste ceva, ci numai fiindca simţea ca o duce sa dea
peste ceva. A patra oara, risca sa o întinda ceva mai mult.
Atunci mana lui atinse ceva moale şi cald. De groaza ramase aproape pietrificat. Nu putea fi decat un cadavru; starea lui de spirit nu-i permitea alta ipoteza, îşi spuse, în gand, ca ar vrea sa moara decat sa mai puna mana o data. Dar avu acest gand absurd pentru ca nu cunoştea forţa de neînvins a curiozitaţii umane.
In curand, mana lui, se întinse, din nou, încet fara voia lui şi înainta exact ca randul trecut. Ea întalni un smoc de par lung. Regele tremura; dar mana lui urmari, cu pipaitul, parul, care semana cu o funie calda. Pipai pana la sfarşit funia şi dadu peste un viţel nevinovat, caci acea funie nu era o funie, ci coada viţelului.
Regele era sincer ruşinat de a fi simţit atata frica şi tortura sufleteasca de un sarman viţeluş adormit. N-avea, însa, de ce sa fie ruşinat, caci nu viţelul îl speriase, ci aceea ce viţelul de care nu ştia, reprezenta, acel ceva ireal, imaginar, şi orice copil în acele vechi timpuri de superstiţii ar fi crezut şi simţit la fel cu el.
Regele era bucuros nu numai ca ştia ca n-are de-a face decat cu un simplu viţel; dar era bucuros de tovaraşia acestui animal. Era, altfel, atat de singur, atat de parasit, caci chiar acest umil tovaraş, era binevenit, în plus, fusese aşa de aspru tratat, aşa de fara mila de semenii lui ca era o adevarata satisfacţie pentru el sa simta ca se gasea, în sfarşit, cu un camarad care avea cel puţin o inima blanda, un spirit placut, calitaţi ce se atribuie viţelului.
Astfel hotarî el sa uite rangurile şi sa-i faca concesii.
In timp ce mangaia spinarea neteda şi calda a animalului culcat langa el, se gandea la avantajele pe care le-ar putea avea. Aşa ca îşi refacu patul apropiindu-l de viţel apoi se stranse în spatele animalului, puse paturile pe el şi pe prietenul sau şi dupa un minut sau doua avu caldura şi se simţi tot aşa de bine, daca nu mai bine ca în moliciunea lui de culcuş de la palatul regal din Westminster.
Ganduri placute se deşteptara atunci. Viaţa relua o aparenţa vesela. El era în afara de liniile sclavajului şi ale crimei; în afara de atingerea bandiţilor şi a hoţilor, îi era cald, era la adapost, cu un cuvant. Era fericit. Vantul sufla în noapte. El se izbea în rafale care faceau sa tremure şi sa trosneasca batrana şura, apoi, potolindu-se la intervale, gemea şi urla prin colturi. Dar toate acestea erau muzica dulce pentru Rege.
Acum, cand era la adapost şi se simţea bine, vantul putea sa bata, sa turbeze, sa rastoarne şi sa distruga, sa geama şi sa urle; el nu se îngrijea, ci, îi facea placere.
Bucuros, se strangea langa prietenul sau şi, în voluptatea unei calde satisfacţii, se lasa bucuriei inconştiente a unui somn adanc, fara vise, plin de seninatate şi de pace.
Departe, latrau cainii, vacile rageau, melancolic, şi vantul turba. Averse furioase coborau de-a lungul acoperişului; dar Regele Angliei dormea, în toata liniştea şi viţelul de asemenea, fiind o simpla creatura pe care n-o tulbura uşor vijeliile şi care nu e deloc jenata de a dormi cu un rege.
Print si cersetor - Capitolul 18 - Printul intre haimanale
Aceasta pagina a fost accesata de 592 ori.