Autori > Mark Twain
Print si cersetor - Capitolul 19 - Printul printre tarani
A doua zi de dimineaţa cand regele se deştepta, observa ca un şoarece ud leoarca, dar plin de înţelepciune, nimerise în cursul nopţii prin partea locului şi îşi facuse un pat moale pe pieptul lui. Mişcarea
deranjandu-l, o rupse la fuga. Copilul surase şi gandi:
- Sarman nebun, de ce ţi-e frica? Eu sunt tot atat de parlit ca şi tine. Ar fi ruşinos din parte-mi sa lovesc în slabiciunea ta, cand eu însumi sunt fara aparare. Totodata, îţi datorez mulţumiri pentru buna ta prevestire, caci îndata ce un rege a cazut atat de jos ca şoarecii sa-şi faca cuib pe el, e sigur ca soarta lui va lua un alt curs, care nu va fi rau.
Se scula şi ieşi din desparţitura. Chiar în acel moment auzi voci de copii. Uşa şurii se deschise şi doua fetiţe intrara, îndata ce îl vazura se oprira pe loc nemişcate şi tacute, examinandu-l cu o vie curiozitate. Apoi începura sa şopteasca între ele, se apropiara puţin, se oprira din nou, privindu-l şi şoptindu-şi.
In sfarşit, îşi luara inima în dinţi şi începura sa vorbeasca tare:
- Are o figura draguţa, zise una.
- Şi par frumos, adauga cealalta.
- Dar ce rau e îmbracat!
- Şi cat pare de înfometat!
Ele se apropiara înca, aruncand priviri sperioase împrejur şi asupra lui, îl examinara cu atenţie în toate chipurile; dar cu circumspecţie, ca şi cand ar fi fost vorba de cine ştie ce straniu animal, capabil sa le desfaca în arşice, dintr-un moment într-altul. In fine, ajunsera în faţa lui ţinandu-se de mana pentru a-şi da curaj şi îl privira lung cu ochii lor nevinovaţi.
Atunci, una din ele, strangandu-şi curajul întreba cu un ton politicos:
- Cine eşti micuţule?
Eu sunt Regele.
La acest raspuns grav, fetiţele avura o mica tresarire, deschisera ochii mari şi ramasera astfel, mute, o jumatate de minut. Dar curiozitatea le facu sa rupa tacerea.
- Regele? Care rege?
— Regele Angliei.
Copilele se privira, apoi privira pe rege, apoi din nou se privira una pe alta, mirate şi perplexe, în fine, una zise:
— Ai auzit, Margaret? Spune ca e Regele. Sa fie adevarat?
— Cum sa nu fie adevarat, Prissy? Sa minta? Caci vezi tu, Prissy, daca n-ar fi adevarul, ar fi minciuna. E sigur. Gandeşte-te la asta. Caci tot ceea ce nu este adevar, e minciuna. De aici, nu poţi ieşi.
Era un argument de netagaduit la care Prissy nu putea obiecta nimic. Ea reflecta un moment apoi facu apel la onoarea Regelui, prin aceasta simpla reflexie:
- Daca eşti cu adevarat Regele, atunci, te cred.
- Sunt cu adevarat, Regele.
Lucrul era înţeles. Regalitatea lui era admisa fara vreo contestaţie şi, împreuna, cele doua fetiţe începura sa-l întrebe cum a ajuns în starea aceea, de ce era îmbracat aşa de puţin regal, ce cauta aici, şi mii de alte întrebari cu privire la el. Pentru el era un adevarat reconfort de a putea sa-şi povesteasca durerile fara sa aiba a se teme de batjocura sau neîncredere.
Povesti, deci, istoria lui, cu sentiment, aceea ce pentru moment îl facu sa uite de foame. Amabilele fetiţe îl ascultara cu cea mai adanca şi cea mai tandra simpatie. Dar, cand ajunse la povestirea ultimelor sale aventuri şi le spuse de cand nu mai mancase, ele îl întrerupsera şi îl tarara la ferma ca sa-i dea sa manance.
Acum, Regele era vesel şi fericit, îşi zicea:
- Cand voi redeveni eu, voi proteja întotdeauna copiii, aducandu-mi aminte ca aceştia ma crezura şi avura încredere în mine, în durerea mea, pe cand oamenii batrani, care se cred şi cei mai înţelepţi, ma batjocorira şi ma luara drept un mincinos.
Mama copiilor primi pe Rege cu bunatate şi se arata plina de mila caci saracia lui şi aparenta lipsa de judecata îi mişcau inima de femeie. Era o vaduva aproape saraca şi prin urmare, avusese destule nevoi şi greutaţi pentru a compatimi pe altul pentru nenorocirea lui. Ea îşi închipuia ca, copilul nebun, scapase din mana prietenilor sau a gardienilor şi încerca sa afle de unde venea, ca sa poata lua masuri de predare a lor sai. Dar toate chestiunile puse asupra oraşelor şi satelor vecine, ca şi întrebarile ei în acelaşi scop, fusesera munca zadarnica.
Faţa şi raspunsurile copilului, aratau ca nimic din toate acelea nu-i era cunoscut. Din contra, el vorbea cu uşurinţa şi simplicitate de lucruri de la Curte şi se simţea zdrobit vorbind de raposatul rege, tatal-sau.
Dar îndata ce conversaţia se schimba, ea nu mai avea pentru el nici un interes şi devenea mut. Femeia era foarte încurcata; dar nu se descuraja, în timp ce gatea mancare, facea planuri pentru a surprinde pe copil şi a-l face sa-şi tradeze secretul. Ea vorbi de animale caci în ideea ei, copilul era un cioban fugit de la oi; dar el ramase indiferent. Ea vorbi de mori, de fabricanţi, de ţesatori, de caldarari, de meseriaşi de tot felul; apoi, de Bedlam, de închisori şi de aziluri. Dar, nimic. Era învinsa în toate punctele. Nu era nici una nici alta. Atunci, îşi aminti ca nu vorbise de treburi de menaj şi ca, foarte probabil, el trebuia sa fie servitor. Sigura ca acum e pe calea cea buna, aborda subiectul acesta. Dar rezultatul fu descurajator: maturatul parea ca îl plictiseşte, încalzitul îl interesa puţin, curaţitul, periatul, nu trezira în el nici un entuziasm, în sfarşit, buna femeie aborda, cu puţina speranţa, şi aproape numai ca sa fie cu conştiinţa împacata chestiunea bucatariei. Spre surpriza ei mare, faţa Regelui se lumina. Ah! Ea lovise exact şi era mandra de a fi manevrat cu atata dibacie. Limba ei obosita putea, acum, sa ia repaus, caci Regele, inspirat de carceii foamei şi aburul rascolitor de pofta ce ieşeau din tigaile şi cratiţele ce fierbeau, se lansase într-o dizertaţie elocventa asupra unor mancaruri rafinate încat dupa trei minute de descriere, femeia gandi:
- Asta e, am avut dreptate, a fost randaş la bucatarie.
Copilul se întinse asupra subiectului şi o facu cu atata savoare şi însufleţire, încat femeia îşi zise:
- Doamne, Dumnezeule! Cum poate sa cunoasca atatea mancaruri şi aşa de delicate? Caci asemenea mancaruri nu se servesc decat la mesele bogaţilor şi ale oamenilor mari. Ah! Acum vad ca zdrenţarosul va fi servit la palat înainte de a-l fi parasit mintea. Da, trebuie sa fi fost randaş în bucataria regelui. Ma voi osteni sa-l fac s-o spuna.
Plina de dorinţa de a se convinge ca nu se înşela, ceru regelui sa supravegheze bucataria, un moment, autorizandu-l sa faca aşa cum ştie el, chiar sa adauge o farfurie sau doua de mancare daca ar fi dorit, apoi ieşi facand semn copiilor ei, s-o urmeze. Regele îşi dadea curaj:
- Intr-o vreme îndepartata un alt rege al Angliei avu o aventura asemanatoare cu aceasta. Nu exista nimic contra demnitaţii mele daca urmez exemplul Marelui Alfred. Numai ca eu ma voi osteni sa fac mai bine decat el, caci el a lasat sa se arda prajiturile.
Intenţia era buna, dar rezultatul nu corespunde. Acest rege ca şi înaintaşul sau, se adanci în curand în meditaţii adanci asupra afacerilor importante şi aceeaşi calamitate se produse: bucatele se arsera. Femeia se întoarse tocmai la timp, pentru a salva dejunul de o distrugere completa.
Facu pe rege sa se trezeasca din visuri, cu o lovitura viguroasa şi cordiala. Dar vazand cat era de nenorocit de a nu fi raspuns încrederii ce-i aratase, ea se îmblanzi, aratandu-se buna şi îndatoritoare faţa de el.
Copilul manca apoi cu pofta şi se simţea înviorat şi bucuros. Era o masa care se distingea prin aceasta trasatura curioasa ca, de o parte şi de alta se faceau concesii. Singura favoare în onoarea gazdei era aceea de a fi lungit sosul. Femeia avusese gandul de a hrani pe tanarul vagabond cu resturile pe care i le-ar fi dat într-un colţ, ca la orice vagabond, sau ca la un caine; dar atatea regreta pentru pedeapsa ce-i daduse, ca se hotarî sa-l faca sa uite, invitandu-l sa stea la masa lor şi sa manance cu ei şi ca ei. Regele din parte-i, era aşa de întristat de a fi înşelat aşteptarile sale, cand toata familia se arata atat de buna cu el, ca se forţa s-o despagubeasca, coborandu-se la nivelul gazdei sale în loc sa-i invite sa stea în picioare şi sa-l serveasca în timp ce ar manca singur, cum cereau naşterea şi privilegiile sale.
Aceasta pare sa fie cateodata, buna, ca destindere. Femeia era fericita prin satisfacţia ce încerca de a se arata aşa de generoasa faţa de acest vagabond şi regele se felicita, de asemenea de a fi avut atata condescendenţa faţa de o simpla ţaranca.
Cand dejunul se termina, femeia comanda regelui sa spele farfuriile. Acest ordin era injurios şi prima mişcare a regelui fu o mişcare de revolta. Apoi el îşi zise:
- Alfred cel Mare a supravegheat prajiturile. Fara nici o îndoiala ca va fi spalat farfuriile; pot, deci, s-o fac şi eu.
Se achita de obligaţie foarte prost, aceea ce îl surprinse, caci, a spala linguri de lemn şi tocatoare de scandura, îi parea lucru uşor. Era un lucru plictisitor şi penibil, dar îl duse la capat. Era nerabdator sa plece şi sa-şi continue drumul, dar nu-i era aşa de uşor sa-şi paraseasca, astfel, gazda. Ea îl însarcina iar, cu cateva mici treburi pe care el le primi nu fara ezitari, dar pe care le facu.
Apoi, trebui sa cureţe cartofi împreuna cu fetiţele; dar se arata atat de stangaci la aceasta treaba, ca fu scutit de ea şi i se dadu un cuţit de macelarie spre a-l ascuţi. Dupa aceea, îi dadu lana sa scarmene, bine ca el gasea ca a lasat mult în urma pe bunul rege Alfred şi ca arata un eroism de care se vor face menţiuni în carţile de istorie şi în poveşti. Acest gand îl facu sa se resemneze pe jumatate. Dar, cand, dupa masa de seara, femeia îi dadu un coş cu pui de pisica pentru a-i îneca, el rezista, sau mai degraba vru sa reziste, caci simţea ca trebuie o limita a concesiilor şi, aceea a înecarii pisicilor i se parea cea mai potrivita, în vreme ce sosira, la moment, John Canty, deghizat în boccegiu şi Hugo.
Regele zari pe ticaloşi îndreptandu-se catre poarta fermei, mai înainte ca ei sa-l fi vazut. Atunci, fara sa discute şi, fara sa spuna un cuvant, ieşi liniştit pe poarta din dos. Puse sarmanele lighioane micuţe într-o dependinţa şi se îndrepta alergand, pe o uliţa stramta.
deranjandu-l, o rupse la fuga. Copilul surase şi gandi:
- Sarman nebun, de ce ţi-e frica? Eu sunt tot atat de parlit ca şi tine. Ar fi ruşinos din parte-mi sa lovesc în slabiciunea ta, cand eu însumi sunt fara aparare. Totodata, îţi datorez mulţumiri pentru buna ta prevestire, caci îndata ce un rege a cazut atat de jos ca şoarecii sa-şi faca cuib pe el, e sigur ca soarta lui va lua un alt curs, care nu va fi rau.
Se scula şi ieşi din desparţitura. Chiar în acel moment auzi voci de copii. Uşa şurii se deschise şi doua fetiţe intrara, îndata ce îl vazura se oprira pe loc nemişcate şi tacute, examinandu-l cu o vie curiozitate. Apoi începura sa şopteasca între ele, se apropiara puţin, se oprira din nou, privindu-l şi şoptindu-şi.
In sfarşit, îşi luara inima în dinţi şi începura sa vorbeasca tare:
- Are o figura draguţa, zise una.
- Şi par frumos, adauga cealalta.
- Dar ce rau e îmbracat!
- Şi cat pare de înfometat!
Ele se apropiara înca, aruncand priviri sperioase împrejur şi asupra lui, îl examinara cu atenţie în toate chipurile; dar cu circumspecţie, ca şi cand ar fi fost vorba de cine ştie ce straniu animal, capabil sa le desfaca în arşice, dintr-un moment într-altul. In fine, ajunsera în faţa lui ţinandu-se de mana pentru a-şi da curaj şi îl privira lung cu ochii lor nevinovaţi.
Atunci, una din ele, strangandu-şi curajul întreba cu un ton politicos:
- Cine eşti micuţule?
Eu sunt Regele.
La acest raspuns grav, fetiţele avura o mica tresarire, deschisera ochii mari şi ramasera astfel, mute, o jumatate de minut. Dar curiozitatea le facu sa rupa tacerea.
- Regele? Care rege?
— Regele Angliei.
Copilele se privira, apoi privira pe rege, apoi din nou se privira una pe alta, mirate şi perplexe, în fine, una zise:
— Ai auzit, Margaret? Spune ca e Regele. Sa fie adevarat?
— Cum sa nu fie adevarat, Prissy? Sa minta? Caci vezi tu, Prissy, daca n-ar fi adevarul, ar fi minciuna. E sigur. Gandeşte-te la asta. Caci tot ceea ce nu este adevar, e minciuna. De aici, nu poţi ieşi.
Era un argument de netagaduit la care Prissy nu putea obiecta nimic. Ea reflecta un moment apoi facu apel la onoarea Regelui, prin aceasta simpla reflexie:
- Daca eşti cu adevarat Regele, atunci, te cred.
- Sunt cu adevarat, Regele.
Lucrul era înţeles. Regalitatea lui era admisa fara vreo contestaţie şi, împreuna, cele doua fetiţe începura sa-l întrebe cum a ajuns în starea aceea, de ce era îmbracat aşa de puţin regal, ce cauta aici, şi mii de alte întrebari cu privire la el. Pentru el era un adevarat reconfort de a putea sa-şi povesteasca durerile fara sa aiba a se teme de batjocura sau neîncredere.
Povesti, deci, istoria lui, cu sentiment, aceea ce pentru moment îl facu sa uite de foame. Amabilele fetiţe îl ascultara cu cea mai adanca şi cea mai tandra simpatie. Dar, cand ajunse la povestirea ultimelor sale aventuri şi le spuse de cand nu mai mancase, ele îl întrerupsera şi îl tarara la ferma ca sa-i dea sa manance.
Acum, Regele era vesel şi fericit, îşi zicea:
- Cand voi redeveni eu, voi proteja întotdeauna copiii, aducandu-mi aminte ca aceştia ma crezura şi avura încredere în mine, în durerea mea, pe cand oamenii batrani, care se cred şi cei mai înţelepţi, ma batjocorira şi ma luara drept un mincinos.
Mama copiilor primi pe Rege cu bunatate şi se arata plina de mila caci saracia lui şi aparenta lipsa de judecata îi mişcau inima de femeie. Era o vaduva aproape saraca şi prin urmare, avusese destule nevoi şi greutaţi pentru a compatimi pe altul pentru nenorocirea lui. Ea îşi închipuia ca, copilul nebun, scapase din mana prietenilor sau a gardienilor şi încerca sa afle de unde venea, ca sa poata lua masuri de predare a lor sai. Dar toate chestiunile puse asupra oraşelor şi satelor vecine, ca şi întrebarile ei în acelaşi scop, fusesera munca zadarnica.
Faţa şi raspunsurile copilului, aratau ca nimic din toate acelea nu-i era cunoscut. Din contra, el vorbea cu uşurinţa şi simplicitate de lucruri de la Curte şi se simţea zdrobit vorbind de raposatul rege, tatal-sau.
Dar îndata ce conversaţia se schimba, ea nu mai avea pentru el nici un interes şi devenea mut. Femeia era foarte încurcata; dar nu se descuraja, în timp ce gatea mancare, facea planuri pentru a surprinde pe copil şi a-l face sa-şi tradeze secretul. Ea vorbi de animale caci în ideea ei, copilul era un cioban fugit de la oi; dar el ramase indiferent. Ea vorbi de mori, de fabricanţi, de ţesatori, de caldarari, de meseriaşi de tot felul; apoi, de Bedlam, de închisori şi de aziluri. Dar, nimic. Era învinsa în toate punctele. Nu era nici una nici alta. Atunci, îşi aminti ca nu vorbise de treburi de menaj şi ca, foarte probabil, el trebuia sa fie servitor. Sigura ca acum e pe calea cea buna, aborda subiectul acesta. Dar rezultatul fu descurajator: maturatul parea ca îl plictiseşte, încalzitul îl interesa puţin, curaţitul, periatul, nu trezira în el nici un entuziasm, în sfarşit, buna femeie aborda, cu puţina speranţa, şi aproape numai ca sa fie cu conştiinţa împacata chestiunea bucatariei. Spre surpriza ei mare, faţa Regelui se lumina. Ah! Ea lovise exact şi era mandra de a fi manevrat cu atata dibacie. Limba ei obosita putea, acum, sa ia repaus, caci Regele, inspirat de carceii foamei şi aburul rascolitor de pofta ce ieşeau din tigaile şi cratiţele ce fierbeau, se lansase într-o dizertaţie elocventa asupra unor mancaruri rafinate încat dupa trei minute de descriere, femeia gandi:
- Asta e, am avut dreptate, a fost randaş la bucatarie.
Copilul se întinse asupra subiectului şi o facu cu atata savoare şi însufleţire, încat femeia îşi zise:
- Doamne, Dumnezeule! Cum poate sa cunoasca atatea mancaruri şi aşa de delicate? Caci asemenea mancaruri nu se servesc decat la mesele bogaţilor şi ale oamenilor mari. Ah! Acum vad ca zdrenţarosul va fi servit la palat înainte de a-l fi parasit mintea. Da, trebuie sa fi fost randaş în bucataria regelui. Ma voi osteni sa-l fac s-o spuna.
Plina de dorinţa de a se convinge ca nu se înşela, ceru regelui sa supravegheze bucataria, un moment, autorizandu-l sa faca aşa cum ştie el, chiar sa adauge o farfurie sau doua de mancare daca ar fi dorit, apoi ieşi facand semn copiilor ei, s-o urmeze. Regele îşi dadea curaj:
- Intr-o vreme îndepartata un alt rege al Angliei avu o aventura asemanatoare cu aceasta. Nu exista nimic contra demnitaţii mele daca urmez exemplul Marelui Alfred. Numai ca eu ma voi osteni sa fac mai bine decat el, caci el a lasat sa se arda prajiturile.
Intenţia era buna, dar rezultatul nu corespunde. Acest rege ca şi înaintaşul sau, se adanci în curand în meditaţii adanci asupra afacerilor importante şi aceeaşi calamitate se produse: bucatele se arsera. Femeia se întoarse tocmai la timp, pentru a salva dejunul de o distrugere completa.
Facu pe rege sa se trezeasca din visuri, cu o lovitura viguroasa şi cordiala. Dar vazand cat era de nenorocit de a nu fi raspuns încrederii ce-i aratase, ea se îmblanzi, aratandu-se buna şi îndatoritoare faţa de el.
Copilul manca apoi cu pofta şi se simţea înviorat şi bucuros. Era o masa care se distingea prin aceasta trasatura curioasa ca, de o parte şi de alta se faceau concesii. Singura favoare în onoarea gazdei era aceea de a fi lungit sosul. Femeia avusese gandul de a hrani pe tanarul vagabond cu resturile pe care i le-ar fi dat într-un colţ, ca la orice vagabond, sau ca la un caine; dar atatea regreta pentru pedeapsa ce-i daduse, ca se hotarî sa-l faca sa uite, invitandu-l sa stea la masa lor şi sa manance cu ei şi ca ei. Regele din parte-i, era aşa de întristat de a fi înşelat aşteptarile sale, cand toata familia se arata atat de buna cu el, ca se forţa s-o despagubeasca, coborandu-se la nivelul gazdei sale în loc sa-i invite sa stea în picioare şi sa-l serveasca în timp ce ar manca singur, cum cereau naşterea şi privilegiile sale.
Aceasta pare sa fie cateodata, buna, ca destindere. Femeia era fericita prin satisfacţia ce încerca de a se arata aşa de generoasa faţa de acest vagabond şi regele se felicita, de asemenea de a fi avut atata condescendenţa faţa de o simpla ţaranca.
Cand dejunul se termina, femeia comanda regelui sa spele farfuriile. Acest ordin era injurios şi prima mişcare a regelui fu o mişcare de revolta. Apoi el îşi zise:
- Alfred cel Mare a supravegheat prajiturile. Fara nici o îndoiala ca va fi spalat farfuriile; pot, deci, s-o fac şi eu.
Se achita de obligaţie foarte prost, aceea ce îl surprinse, caci, a spala linguri de lemn şi tocatoare de scandura, îi parea lucru uşor. Era un lucru plictisitor şi penibil, dar îl duse la capat. Era nerabdator sa plece şi sa-şi continue drumul, dar nu-i era aşa de uşor sa-şi paraseasca, astfel, gazda. Ea îl însarcina iar, cu cateva mici treburi pe care el le primi nu fara ezitari, dar pe care le facu.
Apoi, trebui sa cureţe cartofi împreuna cu fetiţele; dar se arata atat de stangaci la aceasta treaba, ca fu scutit de ea şi i se dadu un cuţit de macelarie spre a-l ascuţi. Dupa aceea, îi dadu lana sa scarmene, bine ca el gasea ca a lasat mult în urma pe bunul rege Alfred şi ca arata un eroism de care se vor face menţiuni în carţile de istorie şi în poveşti. Acest gand îl facu sa se resemneze pe jumatate. Dar, cand, dupa masa de seara, femeia îi dadu un coş cu pui de pisica pentru a-i îneca, el rezista, sau mai degraba vru sa reziste, caci simţea ca trebuie o limita a concesiilor şi, aceea a înecarii pisicilor i se parea cea mai potrivita, în vreme ce sosira, la moment, John Canty, deghizat în boccegiu şi Hugo.
Regele zari pe ticaloşi îndreptandu-se catre poarta fermei, mai înainte ca ei sa-l fi vazut. Atunci, fara sa discute şi, fara sa spuna un cuvant, ieşi liniştit pe poarta din dos. Puse sarmanele lighioane micuţe într-o dependinţa şi se îndrepta alergand, pe o uliţa stramta.
Print si cersetor - Capitolul 19 - Printul printre tarani
Aceasta pagina a fost accesata de 595 ori.