Autori > Mark Twain
Print si cersetor - Capitolul 20 - Printul si pustnicul
Acum, gardul foarte înalt îl ascundea de cei de acasa şi, sub impulsul unei spaime mortale, adunandu-şi toate forţele, se repezi în direcţia padurii destul de îndepartate. Nu se întoarse o singura data înainte de a fi la marginea ei. Numai de aici, îşi întoarse capul şi zari în departare doua umbre. Aceasta îi fu de ajuns. Nu aştepta sa le examineze mai de aproape şi îşi continua cursa pana în inima padurii. Acolo se opri convins ca acum era în loc sigur. Asculta atent, dar liniştea era adanca şi solemna, ba, chiar, teribila şi impresionanta. La intervale mari, urechea lui atenta prindea sunete; dar aşa de îndepartate, aşa de surde, aşa de misterioase ca pareau ireale: murmure şi planşete ale sufletelor morţilor, sunete ce erau mai penibile decat tacerea pe care o tulburau. Deodata îşi propuse sa ramana aici tot restul zilei; dar racoarea prinzandu-i corpul transpirat, el se vazu obligat sa se mişte, spre a nu raci. O lua în latul padurii sperand sa gaseasca un drum oarecare; dar cu cat avansa, cu atat padurea devenea mai deasa. Se apropia noaptea. Regele avu frica la gandul ca trebuia s-o treaca într-un loc aşa de pustiu şi atunci îşi lua osteneala de a alerga mai tare. Dar înainta mai puţin repede, caci, acum, nu mai vedea bine unde pune picioarele, se împiedica de radacini se ratacea printre butuci şi se agaţa de maracini.
Mare îi fu astfel bucuria, cand, în sfarşit, zari o lumina! Se apropie cu bagare de seama, oprindu-se adesea spre a privi în jurul sau şi sa asculte.
Lumina venea de la fereastra fara ochiuri a unei mici baraci îndepartate. Auzea o voce, acum. Prima lui mişcare fu sa fuga şi sa se ascunda; dar îşi schimba parerea pentru ca i se paru ca acea voce se ruga.
Se strecura pana la fereastra baracii darapanate, se ridica în varful picioarelor şi arunca o privire în interior, încaperea era mica, pamantul batatorit şi întarit prin uzaj ţinea loc de parchet, într-un colţ, avea în chip de pat, o rogojina de papura şi nişte paturi vechi. Alaturi, era o galeata, o cana, un lighean, o banca mica şi doua scaune fara spate, în camin se consumau resturile unui foc de surcele, în faţa unei racle luminata de o singura candela era îngenuncheat un om în varsta. O veche cutie de lemn, o carte deschisa, şi un craniu omenesc zacea langa el. Omul era mare şi musculos. Parul şi barba îi erau foarte lungi şi albe ca zapada. Era îmbracat cu un fel de roba de piele de miel, care îl învelea de la cap pana la picioare. "Un sfant sihastru!" zise Regele. "Acum sunt salvat!".
Pustnicul se ridica. Regele batu la uşa. O voce groasa raspunse:
— Intra! Dar lasa pacatul afara caci pamantul pe care îl vei calca este sfinţit!
Regele intra şi apoi se opri pe prag. Sihastrul întoarse spre el nişte ochi stralucitori, inchizitori şi întreba:
- Cine eşti?
- Sunt, Regele, raspunse acesta cu simplicitate.
- Salut, Rege! striga sihastrul cu entuziasm. Apoi, în timp cerceta: "Salut! Salut". Cu o mişcare înfrigurata goli banca şi facu pe reg sa se aşeze langa vatra, arunca apoi cateva surcele în foc şi începu sa masoare odaia cu un pas nervos.
— Fii binevenit! Multi au cautat azil aici, dar n-au fost demni şi au fost goniţi. Dar un rege care refuza coroana şi renunţa la splendorile vane ale tronului, care îşi îmbraca corpul în zdrenţe şi îşi închina viaţa milei şi mortificatiei carnii este un om demn. E binevenit! El poate ramane aici pana la moartea sa.
Regele se grabi sa-l întrerupa şi sa-i dea explicaţii.
Dar, pustnicul care, trebuia sa-l asculte, îşi continua propriul sau discurs cu o voce crescanda şi energica:
— Şi vei trai liniştit aici. Nimeni nu-şi va gasi refugiul pentru a te deranja cu rugaminţile lor aşa ca sa te întorci la vanitatea şi nebunia acestei vieti pe care, Dumnezeu ţi-a impus s-o paraseşti. Te vei ruga aici, vei studia Biblia, vei medita asupra nebuniei şi vanitaţii lumii şi asupra frumuseţii lumii viitoare. Te vei hrani cu coji uscate de paine şi cu iarba, îţi vei chinui corpul batandu-l în fiecare zi cu biciul pentru purificarea sufletului tau. Vei purta o camaşa de par de animale pe piele, nu vei bea decat apa şi vei avea linişte, da, linişte absoluta, caci toţi cei care vor veni sa te caute aici se vor înapoia derutaţi; nu te va gasi nimeni, nu te va plictisi nimeni.
Batranul mereu ducandu-se şi venind, înceta de a mai vorbi cu voce tare şi începu sa mormaie vorbele. Regele profita de ocazie pentru a-şi spune cazul şi o facu, cu o elocinţa inspirata de îngrijorare şi frica. Dar pustnicul nu era atent şi continua sa mormaie. Apoi, se apropie de rege şi zise cu voce tare:
— Sst! ... Vreau sa-ţi destainui un secret!
Se apleca sa vorbeasca, dar se reţinu şi paru sa asculte. Dupa un moment sau doua de aşteptare, se duse în varful picioarelor la fereastra deschisa, îşi scoase capul afara şi scruta întunericul, apoi se întoarse din nou în varful picioarelor şi cu faţa aplecata pe cea a Regelui, şopti:
— Eu sunt un arhanghel!
Regele se scula brusc şi gandi: "Sa dea Dumnezeu sa ma vad mai bine iaraşi cu hotii, caci, vai! iata-ma prizonier al unui nebun!"
Frica lui era mare şi îi ieşise pe faţa. Cu o voce blanda, exaltata, pustnicul continua:
— Vad ca te resimţi de atmosfera ce ma înconjoara! Frica ti-a aparut în obraji. Nimeni nu poate patrunde în aceasta atmosfera fara a fi astfel afectat, caci este atmosfera cerului. Eu zbor şi revin într-o clipa. Am fost facut arhanghel chiar aici, acum cinci ani, de catre îngerii trimişi din cer ca sa-mi confere aceasta impunatoare demnitate.
Prezenţa lor umplea spaţiul acesta cu o lumina orbitoare. Şi ei au îngenuncheat în faţa mea, rege! Da, ei s-au îngenuncheat în faţa mea! Caci eu eram mai mare decat ei! Eu am mers în palatele cerului şi am vorbit cu patriarhii. Atinge-mi mana, n-ai frica, atinge-o. Iata, acum tu ai atins o mana pe care au strans-o Abraham, Isaac şi Iacob! Caci eu am fost în palatele lor aurite. Am stat cu Dumnezeu faţa în faţa.
Se opri pentru a judeca efectul vorbelor sale, apoi faţa lui îşi schimba deodata expresia, se îndrepta şi striga cu manie:
— Da, eu sunt un arhanghel, un adevarat arhanghel! Puteam sa fiu papa! E adevarul! Mi s-a spus în cor într-un vis acum douazeci de ani. Da, trebuia sa fiu papa! Şi aş fi fost ca cerul o poruncise, dar regele mi-a risipit comunitatea şi, eu sarman calugar necunoscut şi fara prieteni, fara adapost în lume ... mi s-a rapit înaltul meu destin!
Incepu sa mormaie, sa-şi bata fruntea cu pumnul într-o turbare neputincioasa, aici pronunţand cuvinte de ura, aici fraze patetice.
— Cu toate acestea, eu nu sunt decat un arhanghel. Trebuia sa fiu papa!
Şi, aceasta, dura o ora în timpul caruia sarmanul rege micuţ şedea pe o banca şi tremura. Deodata, furia moşneagului se risipi şi el deveni plin de gentileţe. Vocea lui se îmblanzi şi vorbi cu o simplicitate şi o bunatate care, în curand cucerira complet inima regelui.
Batranul, atent, facu pe copil sa se apropie de foc şi îl instala confortabil.
Cu o mana îndemanatica şi dulce îi îngriji micile lui contuzii şi rani, apoi se arunca sa prepare şi sa fiarba mancarea, flecarind în gluma tot timpul şi, la ocazie, ciupind obrazul sau mangaind capul Regelui, aşa de amabil, ca puţin mai tarziu toata frica şi repulsia ce-i inspira arhanghelul, se schimbara în respect şi afecţiune.
Aceasta fericita stare de lucruri ţinu în timpul mesei pe care o luara împreuna, apoi dupa o rugaciune în faţa raclei cu moaşte, sihastrul urca în pat copilul într-un colţişor vecin, aranjandu-l şi învelindu-l aşa de
tandru cum numai o mama poate s-o faca. Dupa ce îl mangaie astfel, îl lasa şi se duse sa stea langa foc, apoi începu sa rascoleasca taciunii neatent şi fara scop. In curand, se opri, apoi îşi batu de mai multe ori fruntea cu degetele ca şi cand ar fi încercat sa-şi aduca aminte de ceva ce i-a scapat din memorie.
Desigur, nu parvenea. Deodata, însa, se scula, merse în colţul unde se afla copilul şi întreba brusc:
- Tu eşti Regele?
- Da, îi raspunse o voce adormita.
- Ce rege?
- Al Angliei.
A- l Angliei! Atunci Henric nu mai este?
- Vai, da! Eu sunt fiul lui.
O umbra se întinse pe faţa pustnicului. Mainile sale uşoare se crispara salbatic. Se opri cateva clipe respirand greu, des, apoi cu o voce şuieratoare, pronunţa:
— Ştii tu ca el ne-a risipit, ca ne-a luat casele şi ne-a lasat fara camin?
Nu primi nici un raspuns. Moşneagul se înclina, examina figura ce se odihnea a copilului şi asculta respiraţia lui regulata. "Doarme, doarme adanc". Umbra disparu de pe faţa lui şi facu loc unei veselii rautacioase.
Un suras parea sa pluteasca pe trasaturile copilului adormit. Sihastrul murmura: "Astfel inima lui e fericita", şi se îndeparta. Mergea cu precauţie în jurul odaii, cautand ceva. Din cand în cand se oprea şi asculta întinzand gatul şi aruncand privire rapida spre pat, în timp ce mormaia, în sfarşit, gasi ceea ce cauta: un cuţit vechi, ruginit, de macelar şi o piatra de ascuţit. Atunci îşi relua locul în faţa focului, se aşeza pe pamant şi începu sa ascuta cuţitul încet, mormaind.
Vantul sufla în jurul baracii, vocile misterioase ale nopţii îşi raspundeau în îndepartare. Ochii stralucitori ai şobolanilor şi ai şoarecilor aventuroşi priveau atent pe moşneag prin crapaturi şi gauri; dar el era aşa de absorbit de munca lui ca nu dadea nici o atenţie.
La intervale lungi, el punea degetul cel gros pe gura cuţitului şi clatina capul cu satisfacţie.
"Se ascute", zicea el; "da, se ascute".
Nu-şi da seama de trecerea timpului şi lucra liniştit, adancit în gandurile sale pe care, cateodata le traducea în cuvinte:
-"Tatal sau ne-a persecutat, ne-a disperat şi, el este acum în focul etern! Ne-a scapat, dar era voia lui Dumnezeu! Nu trebuie sa cracnim. Dar el n-a scapat de flacari! Nu, n-a scapat de flacari, de flacarile nemiloase, care distrug tot, şi care sunt eterne."
Şi, astfel lucra el şi lucra mormaind încet de tot, lasand sa-i scape cateodata vorbe distincte:
-"E tatal lui care a facut toate acelea. Eu nu sunt decat arhanghel. Fara el aş fi fost papa!"
Regele se mişca. Pustnicul alerga fara zgomot la pat şi îngenunche, cu cuţitul ridicat asupra copilului adormit. Acesta se mişca din nou.
Ochii sai se deschisera o clipa, dar erau fara expresie şi nu vedeau nimic, în clipa urmatoare, rasuflarea lui calma arata ca somnul lui era din nou adanc.
Sihastrul aştepta şi asculta, mereu în aceeaşi poziţie, retinandu-şi respiraţia. Apoi, încet, lasa braţul jos, se reculese şi zise:
-"A trecut de mult de miezul nopţii. N-aş vrea sa strige şi sa se afle, din întamplare, cineva pe uliţa, vreun trecator".
Se tarî în jurul cabanei sale strangand de pe jos o buleandra aici, o curea dincoace, altceva dincolo. Atunci revine langa rege şi, cu precauţie începu sa-i lege gleznele fara sa-l deştepte. Dupa aceea încerca sa-i lege mainile, în multe randuri încerca sa i le încrucişeze; dar copilul retragea o mana sau pe cealalta, tocmai în momentul cand sfoara era gata. Arhanghelul dispera aproape de a mai reuşi cand copilul, el însuşi, îşi încrucişa mainile şi într-o clipa ele fura legate.
Apoi, o banda aluneca sub barba celui ce dormea şi se lega în creştetul capului.
Legaturile erau facute şi stranse atat de îndemanatic încat, copilul ce-şi facea somnul în linişte, era pus în imposibilitate de a face o mişcare.
Mare îi fu astfel bucuria, cand, în sfarşit, zari o lumina! Se apropie cu bagare de seama, oprindu-se adesea spre a privi în jurul sau şi sa asculte.
Lumina venea de la fereastra fara ochiuri a unei mici baraci îndepartate. Auzea o voce, acum. Prima lui mişcare fu sa fuga şi sa se ascunda; dar îşi schimba parerea pentru ca i se paru ca acea voce se ruga.
Se strecura pana la fereastra baracii darapanate, se ridica în varful picioarelor şi arunca o privire în interior, încaperea era mica, pamantul batatorit şi întarit prin uzaj ţinea loc de parchet, într-un colţ, avea în chip de pat, o rogojina de papura şi nişte paturi vechi. Alaturi, era o galeata, o cana, un lighean, o banca mica şi doua scaune fara spate, în camin se consumau resturile unui foc de surcele, în faţa unei racle luminata de o singura candela era îngenuncheat un om în varsta. O veche cutie de lemn, o carte deschisa, şi un craniu omenesc zacea langa el. Omul era mare şi musculos. Parul şi barba îi erau foarte lungi şi albe ca zapada. Era îmbracat cu un fel de roba de piele de miel, care îl învelea de la cap pana la picioare. "Un sfant sihastru!" zise Regele. "Acum sunt salvat!".
Pustnicul se ridica. Regele batu la uşa. O voce groasa raspunse:
— Intra! Dar lasa pacatul afara caci pamantul pe care îl vei calca este sfinţit!
Regele intra şi apoi se opri pe prag. Sihastrul întoarse spre el nişte ochi stralucitori, inchizitori şi întreba:
- Cine eşti?
- Sunt, Regele, raspunse acesta cu simplicitate.
- Salut, Rege! striga sihastrul cu entuziasm. Apoi, în timp cerceta: "Salut! Salut". Cu o mişcare înfrigurata goli banca şi facu pe reg sa se aşeze langa vatra, arunca apoi cateva surcele în foc şi începu sa masoare odaia cu un pas nervos.
— Fii binevenit! Multi au cautat azil aici, dar n-au fost demni şi au fost goniţi. Dar un rege care refuza coroana şi renunţa la splendorile vane ale tronului, care îşi îmbraca corpul în zdrenţe şi îşi închina viaţa milei şi mortificatiei carnii este un om demn. E binevenit! El poate ramane aici pana la moartea sa.
Regele se grabi sa-l întrerupa şi sa-i dea explicaţii.
Dar, pustnicul care, trebuia sa-l asculte, îşi continua propriul sau discurs cu o voce crescanda şi energica:
— Şi vei trai liniştit aici. Nimeni nu-şi va gasi refugiul pentru a te deranja cu rugaminţile lor aşa ca sa te întorci la vanitatea şi nebunia acestei vieti pe care, Dumnezeu ţi-a impus s-o paraseşti. Te vei ruga aici, vei studia Biblia, vei medita asupra nebuniei şi vanitaţii lumii şi asupra frumuseţii lumii viitoare. Te vei hrani cu coji uscate de paine şi cu iarba, îţi vei chinui corpul batandu-l în fiecare zi cu biciul pentru purificarea sufletului tau. Vei purta o camaşa de par de animale pe piele, nu vei bea decat apa şi vei avea linişte, da, linişte absoluta, caci toţi cei care vor veni sa te caute aici se vor înapoia derutaţi; nu te va gasi nimeni, nu te va plictisi nimeni.
Batranul mereu ducandu-se şi venind, înceta de a mai vorbi cu voce tare şi începu sa mormaie vorbele. Regele profita de ocazie pentru a-şi spune cazul şi o facu, cu o elocinţa inspirata de îngrijorare şi frica. Dar pustnicul nu era atent şi continua sa mormaie. Apoi, se apropie de rege şi zise cu voce tare:
— Sst! ... Vreau sa-ţi destainui un secret!
Se apleca sa vorbeasca, dar se reţinu şi paru sa asculte. Dupa un moment sau doua de aşteptare, se duse în varful picioarelor la fereastra deschisa, îşi scoase capul afara şi scruta întunericul, apoi se întoarse din nou în varful picioarelor şi cu faţa aplecata pe cea a Regelui, şopti:
— Eu sunt un arhanghel!
Regele se scula brusc şi gandi: "Sa dea Dumnezeu sa ma vad mai bine iaraşi cu hotii, caci, vai! iata-ma prizonier al unui nebun!"
Frica lui era mare şi îi ieşise pe faţa. Cu o voce blanda, exaltata, pustnicul continua:
— Vad ca te resimţi de atmosfera ce ma înconjoara! Frica ti-a aparut în obraji. Nimeni nu poate patrunde în aceasta atmosfera fara a fi astfel afectat, caci este atmosfera cerului. Eu zbor şi revin într-o clipa. Am fost facut arhanghel chiar aici, acum cinci ani, de catre îngerii trimişi din cer ca sa-mi confere aceasta impunatoare demnitate.
Prezenţa lor umplea spaţiul acesta cu o lumina orbitoare. Şi ei au îngenuncheat în faţa mea, rege! Da, ei s-au îngenuncheat în faţa mea! Caci eu eram mai mare decat ei! Eu am mers în palatele cerului şi am vorbit cu patriarhii. Atinge-mi mana, n-ai frica, atinge-o. Iata, acum tu ai atins o mana pe care au strans-o Abraham, Isaac şi Iacob! Caci eu am fost în palatele lor aurite. Am stat cu Dumnezeu faţa în faţa.
Se opri pentru a judeca efectul vorbelor sale, apoi faţa lui îşi schimba deodata expresia, se îndrepta şi striga cu manie:
— Da, eu sunt un arhanghel, un adevarat arhanghel! Puteam sa fiu papa! E adevarul! Mi s-a spus în cor într-un vis acum douazeci de ani. Da, trebuia sa fiu papa! Şi aş fi fost ca cerul o poruncise, dar regele mi-a risipit comunitatea şi, eu sarman calugar necunoscut şi fara prieteni, fara adapost în lume ... mi s-a rapit înaltul meu destin!
Incepu sa mormaie, sa-şi bata fruntea cu pumnul într-o turbare neputincioasa, aici pronunţand cuvinte de ura, aici fraze patetice.
— Cu toate acestea, eu nu sunt decat un arhanghel. Trebuia sa fiu papa!
Şi, aceasta, dura o ora în timpul caruia sarmanul rege micuţ şedea pe o banca şi tremura. Deodata, furia moşneagului se risipi şi el deveni plin de gentileţe. Vocea lui se îmblanzi şi vorbi cu o simplicitate şi o bunatate care, în curand cucerira complet inima regelui.
Batranul, atent, facu pe copil sa se apropie de foc şi îl instala confortabil.
Cu o mana îndemanatica şi dulce îi îngriji micile lui contuzii şi rani, apoi se arunca sa prepare şi sa fiarba mancarea, flecarind în gluma tot timpul şi, la ocazie, ciupind obrazul sau mangaind capul Regelui, aşa de amabil, ca puţin mai tarziu toata frica şi repulsia ce-i inspira arhanghelul, se schimbara în respect şi afecţiune.
Aceasta fericita stare de lucruri ţinu în timpul mesei pe care o luara împreuna, apoi dupa o rugaciune în faţa raclei cu moaşte, sihastrul urca în pat copilul într-un colţişor vecin, aranjandu-l şi învelindu-l aşa de
tandru cum numai o mama poate s-o faca. Dupa ce îl mangaie astfel, îl lasa şi se duse sa stea langa foc, apoi începu sa rascoleasca taciunii neatent şi fara scop. In curand, se opri, apoi îşi batu de mai multe ori fruntea cu degetele ca şi cand ar fi încercat sa-şi aduca aminte de ceva ce i-a scapat din memorie.
Desigur, nu parvenea. Deodata, însa, se scula, merse în colţul unde se afla copilul şi întreba brusc:
- Tu eşti Regele?
- Da, îi raspunse o voce adormita.
- Ce rege?
- Al Angliei.
A- l Angliei! Atunci Henric nu mai este?
- Vai, da! Eu sunt fiul lui.
O umbra se întinse pe faţa pustnicului. Mainile sale uşoare se crispara salbatic. Se opri cateva clipe respirand greu, des, apoi cu o voce şuieratoare, pronunţa:
— Ştii tu ca el ne-a risipit, ca ne-a luat casele şi ne-a lasat fara camin?
Nu primi nici un raspuns. Moşneagul se înclina, examina figura ce se odihnea a copilului şi asculta respiraţia lui regulata. "Doarme, doarme adanc". Umbra disparu de pe faţa lui şi facu loc unei veselii rautacioase.
Un suras parea sa pluteasca pe trasaturile copilului adormit. Sihastrul murmura: "Astfel inima lui e fericita", şi se îndeparta. Mergea cu precauţie în jurul odaii, cautand ceva. Din cand în cand se oprea şi asculta întinzand gatul şi aruncand privire rapida spre pat, în timp ce mormaia, în sfarşit, gasi ceea ce cauta: un cuţit vechi, ruginit, de macelar şi o piatra de ascuţit. Atunci îşi relua locul în faţa focului, se aşeza pe pamant şi începu sa ascuta cuţitul încet, mormaind.
Vantul sufla în jurul baracii, vocile misterioase ale nopţii îşi raspundeau în îndepartare. Ochii stralucitori ai şobolanilor şi ai şoarecilor aventuroşi priveau atent pe moşneag prin crapaturi şi gauri; dar el era aşa de absorbit de munca lui ca nu dadea nici o atenţie.
La intervale lungi, el punea degetul cel gros pe gura cuţitului şi clatina capul cu satisfacţie.
"Se ascute", zicea el; "da, se ascute".
Nu-şi da seama de trecerea timpului şi lucra liniştit, adancit în gandurile sale pe care, cateodata le traducea în cuvinte:
-"Tatal sau ne-a persecutat, ne-a disperat şi, el este acum în focul etern! Ne-a scapat, dar era voia lui Dumnezeu! Nu trebuie sa cracnim. Dar el n-a scapat de flacari! Nu, n-a scapat de flacari, de flacarile nemiloase, care distrug tot, şi care sunt eterne."
Şi, astfel lucra el şi lucra mormaind încet de tot, lasand sa-i scape cateodata vorbe distincte:
-"E tatal lui care a facut toate acelea. Eu nu sunt decat arhanghel. Fara el aş fi fost papa!"
Regele se mişca. Pustnicul alerga fara zgomot la pat şi îngenunche, cu cuţitul ridicat asupra copilului adormit. Acesta se mişca din nou.
Ochii sai se deschisera o clipa, dar erau fara expresie şi nu vedeau nimic, în clipa urmatoare, rasuflarea lui calma arata ca somnul lui era din nou adanc.
Sihastrul aştepta şi asculta, mereu în aceeaşi poziţie, retinandu-şi respiraţia. Apoi, încet, lasa braţul jos, se reculese şi zise:
-"A trecut de mult de miezul nopţii. N-aş vrea sa strige şi sa se afle, din întamplare, cineva pe uliţa, vreun trecator".
Se tarî în jurul cabanei sale strangand de pe jos o buleandra aici, o curea dincoace, altceva dincolo. Atunci revine langa rege şi, cu precauţie începu sa-i lege gleznele fara sa-l deştepte. Dupa aceea încerca sa-i lege mainile, în multe randuri încerca sa i le încrucişeze; dar copilul retragea o mana sau pe cealalta, tocmai în momentul cand sfoara era gata. Arhanghelul dispera aproape de a mai reuşi cand copilul, el însuşi, îşi încrucişa mainile şi într-o clipa ele fura legate.
Apoi, o banda aluneca sub barba celui ce dormea şi se lega în creştetul capului.
Legaturile erau facute şi stranse atat de îndemanatic încat, copilul ce-şi facea somnul în linişte, era pus în imposibilitate de a face o mişcare.
Print si cersetor - Capitolul 20 - Printul si pustnicul
Aceasta pagina a fost accesata de 569 ori.