Autori > Mark Twain
Print si cersetor - Capitolul 21 - Hendon in ajutor
Batranul se îndeparta încet, apropiindu-se hoţeşte, ca o pisica şi aduse bancheta. Se aşeza pe ea, aşa fel încat o jumatate de corp îi era luminata de o lumina slaba şi nesigura; iar cealalta jumatate era cufundata în umbra. Cu ochii rapace, fixaţi asupra copilului adormit, îl spiona cu multa atenţie, fara grija ca timpul trece şi, fara graba, ascuţea cuţitul, murmurand şi ranjind.
Semana, astfel, cu un paianjen cenuşiu, monstruos, care pandeşte pe nenorocitele insecte fara aparare ce s-au agaţat în panza lui.
Dupa un moment lung, moşneagul, care era în contemplaţie, fara sa vada, caci spiritul sau era adancit într-un vis, observa deodata ca ochii copilului erau deschişi. Erau deschişi şi priveau cu groaza, cuţitul. Un suras dracesc lumina figura batranului, care, fara a-şi schimba poziţia şi ocupaţia, pronunţa:
— Fiu al lui Henric al Angliei, te-ai închinat?
Copilul lupta, disperat, cu legaturile. Un sunet înabuşit aluneca pe buzele lui lipite.
Sihastrul îl interpreta ca pe un raspuns afirmativ.
— Ei, bine, roaga-te, înca. Spune rugaciunea morţilor.
O tresarire mişca membrele copilului şi faţa îi deveni livida, încerca din nou sa se dezlege, dar, degeaba.
In timpul acesta, batranul capcaun, suradea, clatina capul şi, liniştit îşi ascuţea cuţitul, murmurand din cand în cand: "Clipele sunt preţioase. Scurte şi preţioase. Zi rugaciunea morţilor!"
Copilul scoase un geamat disperat, gafaind şi înceta de a se mai zbate. Lacrimile îi aparura în ochi şi începura sa-i curga pe obraji; dar aceasta vedere dureroasa nu îmblanzi deloc pe moşneagul barbar.
Se facea ziua. Sihastrul pronunţa atunci, sever, cu o oarecare nervozitate în voce:
— Nu pot sa prelungesc mai mult acest extaz! Noaptea a trecut, deja. Parca n-a durat decat un moment. Oh! De ce n-a durat ea, un an întreg!
Coborator din spoliatorul bisericii, închide ochii tai muritori daca ţi-e frica sa vezi ...
Restul se pierdu în sunete nearticulate. Moşneagul se aşeza în genunchi, avand cuţitul în mana şi, îl ridica deasupra copilului în sughiţuri.
– Hei!
Un zgomot, o voce se auzea langa baraca.
Cuţitul cazu din mainile pustnicului, care arunca o piele de oaie peste copil şi se îndrepta, tremurand. Sunetul se repeta, vocile deveneau înţepate şi furioase.
Apoi cateva lovituri şi ţipete: "Sariti, ajutor!"
Dupa aceea, un zgomot de paşi repezi, îndepartandu-se. îndata uşa baracii fu zdruncinata de o ploaie de ciocanituri şi o voce striga:
— Hei! Deschide! Grabeşte-te, odata, pe toti dracii!
Niciodata o asemenea muzica nu mangaiase urechile regelui, caci era vocea lui Miles Hendon.
Pustnicul scraşni între dinti un raget neputincios, se îndeparta încet de colţ, închise uşa dupa el şi, regele auzi acest dialog:
- Salut şi mulţumesc, cucernice Parinte! Unde e copilul meu, copilul meu?
- Ce copil, prietene?
- Ce copil? Nu încerca sa ma minti, parinte, nu încerca sa ma înşeli. N-am dispoziţia sa rabd. Aici, langa casa dumitale, am întalnit pe pungaşii care mi l-au furat şi i-am facut sa recunoasca; mi-au spus ca el a scapat şi ca i-au luat urma, conducandu-ma pana la poarta ta. Mi-au aratat urmele paşilor lui. Nu mai cauta s-o scalzi caci, vezi tu, sfinte, daca nu mi-l dai ... Unde e copilul?
- Oh! Domnul meu, poate ca e vorba de micul vagabond în zdrenţe, care s-a refugiat aici în noaptea asta. Daca de el va interesaţi, apoi l-am trimis sa faca un comision. Va reveni numaidecat.
- In cat timp? Sunt grabit. N-aş putea sa-l întalnesc? In cat timp va fi înapoi?
— Nu trebuie sa va mişcaţi. Va fi înapoi într-o clipa.
— Poate ca, spui adevarul. Voi încerca sa fiu liniştit! Dar, asculta ... L-ai trimis sa faca un comision, spui? E o minciuna. Nu s-ar fi dus. Ţi-ar fi smuls barba batrana daca ţi-ai fi permis sa-i aduci o asemenea insulta. Ai minţit, prietene, e adevarat ca ai minţit! Nu te-ar fi ascultat în nici un caz, cum n-ar fi ascultat pe nici un om.
— A! Trebuie sa fie afara. Fara îndoiala, în crang, de vale, unde se taie. Poftiţi, am sa va arat drumul.
Regele îi auzi plecand împreuna, le auzi paşii care se îndepartau şi se regasi singur într-o linişte de mormant, adanca, teribila. I se paru ca a trecut un secol.
In fine, paşii şi vocile se apropiara din nou, însoţite de data aceasta de un alt zgomot care i se paru un tropait de cal. Şi, auzi pe Hendon care zicea:
- Nu pot sa aştept mai mult. A putut sa rataceasca în aceasta padure deasa. Ce direcţie a luat? Grabeşte-te sa mi-o araţi.
- El ... dar, aşteptaţi. Va voi însoţi ...
- Bun, bun! într-adevar devii din ce în ce mai cumsecade decat pari. Nu cred sa existe un alt arhanghel cu o inima aşa de buna ca a ta. Vrei sa iei acest magaruş pe care îl destinasem baieţaşului meu, sau vrei sa iei între sfintele tale picioare acest catar nenorocit pe care mi l-am rezervat şi din cauza caruia am fost pradat, caci nu face o para chioara?
- Nu, pastreaza-ţi magarul şi catarul. Sunt mai sigur pe picioarele mele şi, deci, voi merge pe jos.
- Bine! Dar, ţine-mi mie micul animal în vreme ce-mi voi risca viaţa încercand sa încalec pe cel mare.
Atunci se auzi o confuzie de strigate, de lovituri, de zbierete de magar, de lovituri de copite însoţite de înjuraturi, de ameninţari la adresa catarului pe care, fara îndoiala, îl facura sa cedeze, caci în curand, ostilitaţile parura a înceta.
Cu o tristeţe de nespus, nenorocitul rege auzi înca o data vocile şi paşii îndepartandu-se, apoi, stingandu-se. O descurajare adanca i se trezi în inima: "Singurul meu prieten, e înşelat şi se duce", îşi zise el. "Sihastrul se va întoarce şi ..."
Termina într-un sughiţ prelung şi în acelaşi timp, facu atat de mari sforţari spre a se elibera din pripoane-le în care era legat, încat dadu la o parte pielea de oaie care îl sufoca.
Dar, din nou auzi uşa deschizandu-se. Zgomotul îl facu sa tremure pana în maduva oaselor.
Simţea, de acum, cuţitul în piept. Groaza îl facu sa închida ochii; groaza îl facu sa-i deschida. Langa el şedea John Canty şi Hugo. Regele ar fi strigat: "Bogdaproste lui Dumnezeu!" daca ar fi avut posibilitatea.
Un minut dupa aceea, membrele sale erau eliberate şi cei doi oameni, ţinandu-l fiecare de un braţ, îl tarara repede în padure.
Semana, astfel, cu un paianjen cenuşiu, monstruos, care pandeşte pe nenorocitele insecte fara aparare ce s-au agaţat în panza lui.
Dupa un moment lung, moşneagul, care era în contemplaţie, fara sa vada, caci spiritul sau era adancit într-un vis, observa deodata ca ochii copilului erau deschişi. Erau deschişi şi priveau cu groaza, cuţitul. Un suras dracesc lumina figura batranului, care, fara a-şi schimba poziţia şi ocupaţia, pronunţa:
— Fiu al lui Henric al Angliei, te-ai închinat?
Copilul lupta, disperat, cu legaturile. Un sunet înabuşit aluneca pe buzele lui lipite.
Sihastrul îl interpreta ca pe un raspuns afirmativ.
— Ei, bine, roaga-te, înca. Spune rugaciunea morţilor.
O tresarire mişca membrele copilului şi faţa îi deveni livida, încerca din nou sa se dezlege, dar, degeaba.
In timpul acesta, batranul capcaun, suradea, clatina capul şi, liniştit îşi ascuţea cuţitul, murmurand din cand în cand: "Clipele sunt preţioase. Scurte şi preţioase. Zi rugaciunea morţilor!"
Copilul scoase un geamat disperat, gafaind şi înceta de a se mai zbate. Lacrimile îi aparura în ochi şi începura sa-i curga pe obraji; dar aceasta vedere dureroasa nu îmblanzi deloc pe moşneagul barbar.
Se facea ziua. Sihastrul pronunţa atunci, sever, cu o oarecare nervozitate în voce:
— Nu pot sa prelungesc mai mult acest extaz! Noaptea a trecut, deja. Parca n-a durat decat un moment. Oh! De ce n-a durat ea, un an întreg!
Coborator din spoliatorul bisericii, închide ochii tai muritori daca ţi-e frica sa vezi ...
Restul se pierdu în sunete nearticulate. Moşneagul se aşeza în genunchi, avand cuţitul în mana şi, îl ridica deasupra copilului în sughiţuri.
– Hei!
Un zgomot, o voce se auzea langa baraca.
Cuţitul cazu din mainile pustnicului, care arunca o piele de oaie peste copil şi se îndrepta, tremurand. Sunetul se repeta, vocile deveneau înţepate şi furioase.
Apoi cateva lovituri şi ţipete: "Sariti, ajutor!"
Dupa aceea, un zgomot de paşi repezi, îndepartandu-se. îndata uşa baracii fu zdruncinata de o ploaie de ciocanituri şi o voce striga:
— Hei! Deschide! Grabeşte-te, odata, pe toti dracii!
Niciodata o asemenea muzica nu mangaiase urechile regelui, caci era vocea lui Miles Hendon.
Pustnicul scraşni între dinti un raget neputincios, se îndeparta încet de colţ, închise uşa dupa el şi, regele auzi acest dialog:
- Salut şi mulţumesc, cucernice Parinte! Unde e copilul meu, copilul meu?
- Ce copil, prietene?
- Ce copil? Nu încerca sa ma minti, parinte, nu încerca sa ma înşeli. N-am dispoziţia sa rabd. Aici, langa casa dumitale, am întalnit pe pungaşii care mi l-au furat şi i-am facut sa recunoasca; mi-au spus ca el a scapat şi ca i-au luat urma, conducandu-ma pana la poarta ta. Mi-au aratat urmele paşilor lui. Nu mai cauta s-o scalzi caci, vezi tu, sfinte, daca nu mi-l dai ... Unde e copilul?
- Oh! Domnul meu, poate ca e vorba de micul vagabond în zdrenţe, care s-a refugiat aici în noaptea asta. Daca de el va interesaţi, apoi l-am trimis sa faca un comision. Va reveni numaidecat.
- In cat timp? Sunt grabit. N-aş putea sa-l întalnesc? In cat timp va fi înapoi?
— Nu trebuie sa va mişcaţi. Va fi înapoi într-o clipa.
— Poate ca, spui adevarul. Voi încerca sa fiu liniştit! Dar, asculta ... L-ai trimis sa faca un comision, spui? E o minciuna. Nu s-ar fi dus. Ţi-ar fi smuls barba batrana daca ţi-ai fi permis sa-i aduci o asemenea insulta. Ai minţit, prietene, e adevarat ca ai minţit! Nu te-ar fi ascultat în nici un caz, cum n-ar fi ascultat pe nici un om.
— A! Trebuie sa fie afara. Fara îndoiala, în crang, de vale, unde se taie. Poftiţi, am sa va arat drumul.
Regele îi auzi plecand împreuna, le auzi paşii care se îndepartau şi se regasi singur într-o linişte de mormant, adanca, teribila. I se paru ca a trecut un secol.
In fine, paşii şi vocile se apropiara din nou, însoţite de data aceasta de un alt zgomot care i se paru un tropait de cal. Şi, auzi pe Hendon care zicea:
- Nu pot sa aştept mai mult. A putut sa rataceasca în aceasta padure deasa. Ce direcţie a luat? Grabeşte-te sa mi-o araţi.
- El ... dar, aşteptaţi. Va voi însoţi ...
- Bun, bun! într-adevar devii din ce în ce mai cumsecade decat pari. Nu cred sa existe un alt arhanghel cu o inima aşa de buna ca a ta. Vrei sa iei acest magaruş pe care îl destinasem baieţaşului meu, sau vrei sa iei între sfintele tale picioare acest catar nenorocit pe care mi l-am rezervat şi din cauza caruia am fost pradat, caci nu face o para chioara?
- Nu, pastreaza-ţi magarul şi catarul. Sunt mai sigur pe picioarele mele şi, deci, voi merge pe jos.
- Bine! Dar, ţine-mi mie micul animal în vreme ce-mi voi risca viaţa încercand sa încalec pe cel mare.
Atunci se auzi o confuzie de strigate, de lovituri, de zbierete de magar, de lovituri de copite însoţite de înjuraturi, de ameninţari la adresa catarului pe care, fara îndoiala, îl facura sa cedeze, caci în curand, ostilitaţile parura a înceta.
Cu o tristeţe de nespus, nenorocitul rege auzi înca o data vocile şi paşii îndepartandu-se, apoi, stingandu-se. O descurajare adanca i se trezi în inima: "Singurul meu prieten, e înşelat şi se duce", îşi zise el. "Sihastrul se va întoarce şi ..."
Termina într-un sughiţ prelung şi în acelaşi timp, facu atat de mari sforţari spre a se elibera din pripoane-le în care era legat, încat dadu la o parte pielea de oaie care îl sufoca.
Dar, din nou auzi uşa deschizandu-se. Zgomotul îl facu sa tremure pana în maduva oaselor.
Simţea, de acum, cuţitul în piept. Groaza îl facu sa închida ochii; groaza îl facu sa-i deschida. Langa el şedea John Canty şi Hugo. Regele ar fi strigat: "Bogdaproste lui Dumnezeu!" daca ar fi avut posibilitatea.
Un minut dupa aceea, membrele sale erau eliberate şi cei doi oameni, ţinandu-l fiecare de un braţ, îl tarara repede în padure.
Print si cersetor - Capitolul 21 - Hendon in ajutor
Aceasta pagina a fost accesata de 608 ori.