Autori > Mark Twain
Print si cersetor - Capitolul 25 - Hendon Hall
Indata ce Hendon şi Regele fura în afara de vazul poliţaiului, convenira ca Majestatea Sa, sa mearga şi sa aştepte într-un loc oarecare, aproape de oraş, în timp ce Hendon se va duce la han spre a-şi lichida socotelile.
O jumatate de ora mai tarziu, cei doi prieteni se duceau spre rasarit, scuturaţi, vesel, de pacatoasele animale de calarie ale lui Hendon. Regelui îi era cald şi se simţea bine caci îşi aruncase zdrenţele şi îmbracase costumul complet, cumparat de Hendon pe Podul Londrei.
Hendon voia sa fereasca pe copil de oboseala. Socotea ca etapele aspre, mesele neregulate şi lipsa somnului faceau rau spiritului sau tulburat şi ca odihna, viaţa regulata, exerciţiile moderate, dimpotriva, vor grabi însanatoşirea. Era nerabdator sa vada spiritul bolnav revenind sanatos şi micul cap eliberat de viziunile sale îngrijoratoare. Hotarî, deci, sa se duca încetul cu încetul acasa, de unde fusese izgonit de atata vreme, în loc sa se grabeasca, supunandu-se nerabdarii care nu-i dadea pace nici ziua nici noaptea.
Cand parcursera circa zece mile, întalnira un sat mare şi se oprira pentru noapte la un han frumos.
Primele relaţii se stabilira. Hendon statu în spatele scaunului Regelui, pe tot timpul mesei; îl servi, îl dezbraca pentru a-l urca în pat, în timp ce el se instala pe duşumea langa pragul uşii, învelit cu o patura.
In zilele urmatoare ei mersera încet povestindu-şi aventurile prin care trecusera de la desparţire şi petrecand pe socoteala lor. Hendon povesti toate ocolurile ce facuse pentru a-l regasi şi descrisese drumul prin padure, apoi întoarcerea lor la baraca, atunci cand, în fine, înţelesese ca nu se putea scapa de el.
- Atunci, zise el, moşneagul trecu în colţul desparţit şi se întoarse şovaind, cu faţa schimbata spunand ca el credea sa gaseasca, la întoarcere, copilul, acasa, culcat ca sa se odihneasca; dar nu era.
Hendon, aşteptase în baraca toata ziua, apoi, nemaisperand ca Regele se va întoarce, plecase în cautarea lui aiurea.
- Şi batranul Sfant al Sfinţilor era, într-adevar trist ca nu vedea pe Majestatea Voastra, reîntorcandu-se, zise Hendon. O vedeam dupa faţa lui.
— Intr-adevar. Nici nu ma îndoiesc.
Şi Regele povesti istoria lui, care facu pe Hendon sa regrete ca nu trimisese pe Arhanghel pe lumea cealalta.
In ultima zi a calatoriei, imaginaţia lui Hendon era excitata şi gura nu-i mai tacea. Vorbea de batranul lui tata, de fratele sau Arthur şi povestea multe fapte care ilustrau nobilul şi marele lor caracter. Vorbea cu caldura de Edith şi era atat de fericit ca mai gasea cate ceva bun şi amabil de spus chiar de fratele lui Hughes. Cu multa complezenţa staruia asupra primirii ce i se va face la Hendon Hall, a surprizei pe care o va provoca reîntoarcerea lui, izbucnirile de bucurie şi mulţumirile aduse lui Dumnezeu, pe care le va provoca.
Era un ţinut frumos, presarat cu vile şi livezi; iar drumul, pe o parte şi pe alta a caruia erau aşezate, taia paşuni largi care se întindeau cat vezi cu ochii în rondouri ce aminteau ondulaţiile talazurilor.
Dupa-amiaza, fiul ratacitor, se oprea adesea în drum ca sa observe de pe varful unui deal daca nu se vede locuinţa familiala. La sfarşit, parvenind, striga cu însufleţire:
— Iata satul principe; iata Hendon Hali! Se vad turnurile de aici. Şi, aceasta padurice, este parcul tatalui meu ... Ah! Veţi vedea ce frumoasa şi mare este! O casa de şaptezeci de camere, gandiţi-va puţin! Şi douazeci şi şapte de slugi! O locuinţa buna pentru noi, nu e aşa?
Haidem, sa ne grabim. Nerabdarea ma roade ...
Mersera atat de repede cat era posibil. Trecuse de orele trei cand ajunsera în sat. Il trecura repede. Limba lui Hendon nu se mai oprea.
— Iata biserica acoperita cu aceeaşi iedera: nimic mai puţin, nimic mai mult. Acolo, hanul La batranul leu roşu; dincolo, piaţa. Iata Pomul de Mai şi aici fantana. Nimic nu s-a schimbat, nimic, în afara de oameni, fara îndoiala. In zece ani, populaţia se schimba. Mi se pare ca îmi amintesc de caţiva, dar nici unul nu ma recunoaşte.
In curand, ajunsera la sfarşitul satului. Atunci apucara pe un drum stramt, întortocheat, marginit de paduri batrane, pe care mersera în galop cam o jumatate de mila.
Patrunsera într-o gradina mare de agrement, pe o poarta impunatoare ai carei pilaştrii de piatra, purtau marci de armonii cu inscripţii dedesubt. Un castel boieresc era în faţa lor.
- Fiti bine venit la Hendon Hali, Rege! striga Miles. Ah! Este o zi mare! Tatal meu, fratele meu şi Lady Edith vor fi atat de înnebuniţi de bucurie, ca nu vor avea priviri şi vorbe decat pentru mine, transportaţi de revedere şi, astfel, va va parea, poate, ca sunteţi primit cu raceala. Dar, ieşiţi din greşeala, caci veţi constata, în curand contrariul, îndata ce le voi spune ca sunteţi copilul meu şi vor şti cat va iubesc, veţi vedea cum va strang ei în braţe pentru dragostea lui Miles Hendon şi cum va deschid pentru totdeauna casa şi inima.
Un moment dupa aceea, Hendon descaleca în faţa porţii celei mari, ajuta pe Rege sa se coboare, îl lua de mana şi intra. Facura caţiva paşi şi se gasira într-o sala spaţioasa. Hendon facu pe Rege sa se aşeze cu mai multa graba decat ceremonie, apoi alerga spre un tanar aşezat la o masa de scris, în faţa unui mare foc de lemne.
— Saruta-ma Hughes, striga el, şi spune-mi ca eşti mulţumit de întoarcerea mea! Şi cheama pe parintele nostru, caci casa nu e casa înainte de a-i fi atins mana, a-i fi vazut faţa şi ai fi auzit vocea.
Hughes se dadu înapoi mai întai, apoi facu o mişcare de surpriza şi fixa o privire severa asupra intrusului. Dar în curand, expresia acestei priviri se modifica, aşa ca sub impulsul unui plan secret şi, în locul nemulţumirii arata curiozitatea unita cu o reala sau prefacuta compatimire. Apoi, Hughes, zise, cu o voce dulce:
- Spiritul tau pare atins, sarman strain! Fara îndoiala, ca, ai suferit lipsuri şi soarta a fost cruda cu tine. Infaţişarea şi costumul tau fac dovada. Drept cine ma iei, tu?
- Drept cine? Dar, drept ce eşti, drept Hughes Hendon, zise Miles cu vioiciune.
Celalalt relua cu aceeaşi voce blanda:
- Şi, cine îţi închipui ca eşti, tu însuti?
- Inchipuirea n-are ce cauta aici! Vei fi vrand sa zici ca nu recunoşti în mine pe fratele tau: Miles?
O expresie de surpriza amuzata lumina faţa lui Hughes, care exclama:
— Ce? Nu glumeşti? Morţii pot sa renasca? Domnul fie laudat, daca e aşa! Sarmanul nostru baiat pierdut, revenit în braţele noastre dupa atata amar de ani! Ah! Asta ar fi prea frumos ca sa fie cu adevarat! Te rog, ai
mila, nu te juca cu mine! Vino la lumina. Lasa-ma sa te examinez!
El lua pe Miles de braţ, îl trase la fereastra şi îl examina de la cap pana la picioare, facandu-l sa se întoarca el însuşi învartindu-se în jurul lui pentru a-l vedea bine din toate parţile, pe cand fiul ratacit, plin de bucurie, zambea, radea şi clatina din cap zicand:
— Hai, frate, hai! Nu-ţi fie frica; nu vei gasi nici o particica şi nici o trasatura care sa nu suporte examenul.
- Priveşte-ma, examineaza-ma cum doreşti, bunul meu Hughes. Eu sunt dragul tau Miles, fratele tau pierdut, nu e aşa?
- Ah! E o zi frumoasa! Spun ca e o zi frumoasa! Da-mi mana, obrazul; cred ca am sa mor de bucurie!
Era gata sa se arunce în braţele fratelui sau; dar acesta îl ţinu cu mana la distanţa.
Apoi, plecandu-şi capul pe piept, pronunţa cu tristeţe şi plin de emoţie:
— Ah! Dumnezeu, în bunatatea lui sa-mi dea taria de a suporta aceasta amara decepţie!
Miles, umilit, ramase un moment mut; apoi regasindu-şi vorba întreba:
— Ce decepţie? Nu sunt eu fratele tau?
Hughes clatina capul cu tristeţe şi zise:
- Rog cerul sa mi-o dovedeasca şi ca alţi ochi sa gaseasca asemanarea care scapa alor mei. Vai! Cred ca scrisoarea nu spune decat adevarul ...
- Ce scrisoare?
- Aceea pe care am primit-o de peste mare acum şapte ani. Ni se scrie ca fratele meu a fost ucis într-o lupta.
- E o minciuna! Cheama pe tata. El ma va recunoaşte.
- Cum o sa chem un mort?
- A murit?
Vocea lui Miles se strangula, buzele îi tremurara.
- Tatal meu e mort? Oh! Ce trista noutate! Jumatate din bucuria mea s-a dus! Te rog, lasa-ma sa-mi vad pe fratele meu Arthur. El ma va recunoaşte şi ma va consola.
- Şi el a murit.
- Dumnezeu sa aiba mila de mine, nenorocitul, ce sunt! Amandoi sunt morti!... Cel mai bun s-a dus, cel mai rau a ramas! Ah! Fac apel la mila dumitale! Nu-mi vei spune ca Lady Edith ...
- A murit? Nu; traieşte.
- Atunci, Domnul fie laudat, bucuria mea e înca mare! Grabeşte-te, frate; las-o sa ma vada. Daca ea n-o sa spuna ca sunt eu ... Dar ea va spune. Nu, nu, ea ma va recunoaşte ... Sunt nebun daca ma îndoiesc. Adu-o aici, adu batranii servitori; ei, de asemenea, ma vor recunoaşte.
- Toţi au plecat, în afara de cinci: Petre, Halsey, David, Bernard şi Marguerit.
Spunand acestea, Hughes ieşi. Miles ramase ganditor un moment, apoi începu sa se plimbe prin odaie, murmurand:
— Cele cinci canalii au supravieţuit celor doua zeci şi doi de slujitori oneşti şi loiali. E straniu!
Continua sa mearga în lungul şi latul încaperii, mormaind întruna. De Rege uitase cu desavarşire.
Deodata, Majestatea Sa, zise grav cu un accent de vie compatimire, cu toate ca vorbele ar fi putut fi înţelese ca o ironie:
— Nu te pierde în nenorocirea ta, omul lui Dumnezeu! Mai sunt şi alţii în lume, a caror identitate nu este recunoscuta şi ale caror reclamaţii de drepturi sunt trimise la plimbare. Eşti, doar, în tovaraşia unuia.
- Ah, Regele meu! striga Hendon, roşindu-se uşor. Nu ma condamnaţi. Aşteptaţi şi veti vedea. Eu nu sunt un impostor. Ea, o va spune. Veţi auzi-o de pe cele mai frumoase buze din Anglia. Eu impostor! Ce! Recunosc acest hol batran, aceste portrete ale stramoşilor mei şi toate obiectele acestea, care ne înconjoara, cum îşi cunoaşte un copil camera unde e hranit. Sunt nascut aici şi am crescut aici, Seniore. Spun numai adevarul. N-aş vrea sa va pacalesc şi daca nimeni nu ma crede chiar, eu va rog sa nu va îndoiţi de mine. N-aş putea sa suport.
- Nu ma îndoiesc de tine, zise Regele cu o sinceritate şi o simplicitate copilareasca.
- Va mulţumesc din adancul sufletului! striga Hendon cu o caldura care arata ca era mişcat.
Regele adauga cu aceeaşi simplicitate:
— Dar tu, te îndoieşti de mine?
O vinovata confuzie copleşi pe Hendon. Dar, deschizandu-se uşa, în chiar momentul acela, pentru a intra Hughes, scapa de obligaţia de a raspunde.
O doamna frumoasa, îmbracata cu bogaţie, venea dupa Hughes. Mergea încet, cu capul plecat cu privirile fixate pe parchet. Faţa ei era negrait de trista. Miles Hendon alerga spre ea, strigand:
— Oh! Edith, draga mea ...
Dar Hughes îl dadu cu severitate la o parte şi zise doamnei:
— Priviţi-l. Il recunoaşteţi?
La glasul lui Miles, femeia tresari uşor şi obrajii i se împurpurara. Ramase cateva momente într-o nemişcare impresionanta, apoi, încet ridica privirea, tremuratoare şi rece, fixand-o în ochii lui Hendon.
Sangele se retragea, puţin cate putin din faţa ce se acoperi cu o paloare mortala, apoi ea pronunţa cu o voce tot atat de moarta ca faţa ei:
— Nu-l cunosc!
Şi cu un oftat înabuşit şi un sughiţ stapanit, ea se întoarse şi ieşi din camera.
Miles Hendon se prabuşi pe un scaun cu fata în palme. Dupa un moment de tacere, fratele sau zise slujitorilor:
— L-aţi vazut. Il cunoaşteţi?
Ei clatinara din cap în semn negativ. Atunci, stapanul relua:
- Servitorii nu va recunosc, domnule. Mi-e frica sa nu fie o eroare. Aţi vazut ca soţia mea, de asemenea, nu va recunoaşte, deloc.
- Soţia ta?
Deodata Hughes fu împins în perete, cu o mana de fier în beregata.
- O! Tu, sclav cu inima de vulpe, acum înţeleg totul! Tu însuţi ai scris scrisoarea care îmi anunţa moartea, ca sa-mi poţi fura logodnica şi bunurile mele. Ah! Afara de aici ca sa n-am ruşinea de a-mi manji sabia mea onorabila, cu sangele unui atat de mizerabil caraghios!
Hughes, roşu, sufocandu-se, cazu pe un scaun vecin şi porunci servitorilor sa puna mana pe acest asasin şi sa-l lege. Ei statura la îndoiala. Unul din ei obiecta:
- E înarmat, cocoane Hughes şi noi suntem cu mainile goale.
- Ce importa asta! Nu sunteţi destul de mulţi? Puneţi mana pe el, va ordon!
Dar Miles îi preveni sa reflecteze asupra celor ce vor sa faca şi adauga:
— Ma cunoaşteţi de multa vreme. Nu m-am schimbat. Veniţi daca va convine.
Aceasta amintire nu mari deloc curajul servitorilor, care dadura înapoi.
- Atunci, duceti-va, fricoşilor, duceţi-va şi luaţi-va arme; puneţi garzi la porţi în timp ce unul dintre voi se va duce sa cheme politia! Striga Hughes. Şi, întorcandu-se pe prag, zise lui Miles:
- Va fi mai bine pentru dumneata daca nu încerci sa fugi.
- Sa fug? N-ai teama asta! Caci Miles Hendon este stapanul lui Hendon Hali şi al tuturor drepturilor lui. Va sta, deci, aici, nu te îndoi o clipa.
O jumatate de ora mai tarziu, cei doi prieteni se duceau spre rasarit, scuturaţi, vesel, de pacatoasele animale de calarie ale lui Hendon. Regelui îi era cald şi se simţea bine caci îşi aruncase zdrenţele şi îmbracase costumul complet, cumparat de Hendon pe Podul Londrei.
Hendon voia sa fereasca pe copil de oboseala. Socotea ca etapele aspre, mesele neregulate şi lipsa somnului faceau rau spiritului sau tulburat şi ca odihna, viaţa regulata, exerciţiile moderate, dimpotriva, vor grabi însanatoşirea. Era nerabdator sa vada spiritul bolnav revenind sanatos şi micul cap eliberat de viziunile sale îngrijoratoare. Hotarî, deci, sa se duca încetul cu încetul acasa, de unde fusese izgonit de atata vreme, în loc sa se grabeasca, supunandu-se nerabdarii care nu-i dadea pace nici ziua nici noaptea.
Cand parcursera circa zece mile, întalnira un sat mare şi se oprira pentru noapte la un han frumos.
Primele relaţii se stabilira. Hendon statu în spatele scaunului Regelui, pe tot timpul mesei; îl servi, îl dezbraca pentru a-l urca în pat, în timp ce el se instala pe duşumea langa pragul uşii, învelit cu o patura.
In zilele urmatoare ei mersera încet povestindu-şi aventurile prin care trecusera de la desparţire şi petrecand pe socoteala lor. Hendon povesti toate ocolurile ce facuse pentru a-l regasi şi descrisese drumul prin padure, apoi întoarcerea lor la baraca, atunci cand, în fine, înţelesese ca nu se putea scapa de el.
- Atunci, zise el, moşneagul trecu în colţul desparţit şi se întoarse şovaind, cu faţa schimbata spunand ca el credea sa gaseasca, la întoarcere, copilul, acasa, culcat ca sa se odihneasca; dar nu era.
Hendon, aşteptase în baraca toata ziua, apoi, nemaisperand ca Regele se va întoarce, plecase în cautarea lui aiurea.
- Şi batranul Sfant al Sfinţilor era, într-adevar trist ca nu vedea pe Majestatea Voastra, reîntorcandu-se, zise Hendon. O vedeam dupa faţa lui.
— Intr-adevar. Nici nu ma îndoiesc.
Şi Regele povesti istoria lui, care facu pe Hendon sa regrete ca nu trimisese pe Arhanghel pe lumea cealalta.
In ultima zi a calatoriei, imaginaţia lui Hendon era excitata şi gura nu-i mai tacea. Vorbea de batranul lui tata, de fratele sau Arthur şi povestea multe fapte care ilustrau nobilul şi marele lor caracter. Vorbea cu caldura de Edith şi era atat de fericit ca mai gasea cate ceva bun şi amabil de spus chiar de fratele lui Hughes. Cu multa complezenţa staruia asupra primirii ce i se va face la Hendon Hall, a surprizei pe care o va provoca reîntoarcerea lui, izbucnirile de bucurie şi mulţumirile aduse lui Dumnezeu, pe care le va provoca.
Era un ţinut frumos, presarat cu vile şi livezi; iar drumul, pe o parte şi pe alta a caruia erau aşezate, taia paşuni largi care se întindeau cat vezi cu ochii în rondouri ce aminteau ondulaţiile talazurilor.
Dupa-amiaza, fiul ratacitor, se oprea adesea în drum ca sa observe de pe varful unui deal daca nu se vede locuinţa familiala. La sfarşit, parvenind, striga cu însufleţire:
— Iata satul principe; iata Hendon Hali! Se vad turnurile de aici. Şi, aceasta padurice, este parcul tatalui meu ... Ah! Veţi vedea ce frumoasa şi mare este! O casa de şaptezeci de camere, gandiţi-va puţin! Şi douazeci şi şapte de slugi! O locuinţa buna pentru noi, nu e aşa?
Haidem, sa ne grabim. Nerabdarea ma roade ...
Mersera atat de repede cat era posibil. Trecuse de orele trei cand ajunsera în sat. Il trecura repede. Limba lui Hendon nu se mai oprea.
— Iata biserica acoperita cu aceeaşi iedera: nimic mai puţin, nimic mai mult. Acolo, hanul La batranul leu roşu; dincolo, piaţa. Iata Pomul de Mai şi aici fantana. Nimic nu s-a schimbat, nimic, în afara de oameni, fara îndoiala. In zece ani, populaţia se schimba. Mi se pare ca îmi amintesc de caţiva, dar nici unul nu ma recunoaşte.
In curand, ajunsera la sfarşitul satului. Atunci apucara pe un drum stramt, întortocheat, marginit de paduri batrane, pe care mersera în galop cam o jumatate de mila.
Patrunsera într-o gradina mare de agrement, pe o poarta impunatoare ai carei pilaştrii de piatra, purtau marci de armonii cu inscripţii dedesubt. Un castel boieresc era în faţa lor.
- Fiti bine venit la Hendon Hali, Rege! striga Miles. Ah! Este o zi mare! Tatal meu, fratele meu şi Lady Edith vor fi atat de înnebuniţi de bucurie, ca nu vor avea priviri şi vorbe decat pentru mine, transportaţi de revedere şi, astfel, va va parea, poate, ca sunteţi primit cu raceala. Dar, ieşiţi din greşeala, caci veţi constata, în curand contrariul, îndata ce le voi spune ca sunteţi copilul meu şi vor şti cat va iubesc, veţi vedea cum va strang ei în braţe pentru dragostea lui Miles Hendon şi cum va deschid pentru totdeauna casa şi inima.
Un moment dupa aceea, Hendon descaleca în faţa porţii celei mari, ajuta pe Rege sa se coboare, îl lua de mana şi intra. Facura caţiva paşi şi se gasira într-o sala spaţioasa. Hendon facu pe Rege sa se aşeze cu mai multa graba decat ceremonie, apoi alerga spre un tanar aşezat la o masa de scris, în faţa unui mare foc de lemne.
— Saruta-ma Hughes, striga el, şi spune-mi ca eşti mulţumit de întoarcerea mea! Şi cheama pe parintele nostru, caci casa nu e casa înainte de a-i fi atins mana, a-i fi vazut faţa şi ai fi auzit vocea.
Hughes se dadu înapoi mai întai, apoi facu o mişcare de surpriza şi fixa o privire severa asupra intrusului. Dar în curand, expresia acestei priviri se modifica, aşa ca sub impulsul unui plan secret şi, în locul nemulţumirii arata curiozitatea unita cu o reala sau prefacuta compatimire. Apoi, Hughes, zise, cu o voce dulce:
- Spiritul tau pare atins, sarman strain! Fara îndoiala, ca, ai suferit lipsuri şi soarta a fost cruda cu tine. Infaţişarea şi costumul tau fac dovada. Drept cine ma iei, tu?
- Drept cine? Dar, drept ce eşti, drept Hughes Hendon, zise Miles cu vioiciune.
Celalalt relua cu aceeaşi voce blanda:
- Şi, cine îţi închipui ca eşti, tu însuti?
- Inchipuirea n-are ce cauta aici! Vei fi vrand sa zici ca nu recunoşti în mine pe fratele tau: Miles?
O expresie de surpriza amuzata lumina faţa lui Hughes, care exclama:
— Ce? Nu glumeşti? Morţii pot sa renasca? Domnul fie laudat, daca e aşa! Sarmanul nostru baiat pierdut, revenit în braţele noastre dupa atata amar de ani! Ah! Asta ar fi prea frumos ca sa fie cu adevarat! Te rog, ai
mila, nu te juca cu mine! Vino la lumina. Lasa-ma sa te examinez!
El lua pe Miles de braţ, îl trase la fereastra şi îl examina de la cap pana la picioare, facandu-l sa se întoarca el însuşi învartindu-se în jurul lui pentru a-l vedea bine din toate parţile, pe cand fiul ratacit, plin de bucurie, zambea, radea şi clatina din cap zicand:
— Hai, frate, hai! Nu-ţi fie frica; nu vei gasi nici o particica şi nici o trasatura care sa nu suporte examenul.
- Priveşte-ma, examineaza-ma cum doreşti, bunul meu Hughes. Eu sunt dragul tau Miles, fratele tau pierdut, nu e aşa?
- Ah! E o zi frumoasa! Spun ca e o zi frumoasa! Da-mi mana, obrazul; cred ca am sa mor de bucurie!
Era gata sa se arunce în braţele fratelui sau; dar acesta îl ţinu cu mana la distanţa.
Apoi, plecandu-şi capul pe piept, pronunţa cu tristeţe şi plin de emoţie:
— Ah! Dumnezeu, în bunatatea lui sa-mi dea taria de a suporta aceasta amara decepţie!
Miles, umilit, ramase un moment mut; apoi regasindu-şi vorba întreba:
— Ce decepţie? Nu sunt eu fratele tau?
Hughes clatina capul cu tristeţe şi zise:
- Rog cerul sa mi-o dovedeasca şi ca alţi ochi sa gaseasca asemanarea care scapa alor mei. Vai! Cred ca scrisoarea nu spune decat adevarul ...
- Ce scrisoare?
- Aceea pe care am primit-o de peste mare acum şapte ani. Ni se scrie ca fratele meu a fost ucis într-o lupta.
- E o minciuna! Cheama pe tata. El ma va recunoaşte.
- Cum o sa chem un mort?
- A murit?
Vocea lui Miles se strangula, buzele îi tremurara.
- Tatal meu e mort? Oh! Ce trista noutate! Jumatate din bucuria mea s-a dus! Te rog, lasa-ma sa-mi vad pe fratele meu Arthur. El ma va recunoaşte şi ma va consola.
- Şi el a murit.
- Dumnezeu sa aiba mila de mine, nenorocitul, ce sunt! Amandoi sunt morti!... Cel mai bun s-a dus, cel mai rau a ramas! Ah! Fac apel la mila dumitale! Nu-mi vei spune ca Lady Edith ...
- A murit? Nu; traieşte.
- Atunci, Domnul fie laudat, bucuria mea e înca mare! Grabeşte-te, frate; las-o sa ma vada. Daca ea n-o sa spuna ca sunt eu ... Dar ea va spune. Nu, nu, ea ma va recunoaşte ... Sunt nebun daca ma îndoiesc. Adu-o aici, adu batranii servitori; ei, de asemenea, ma vor recunoaşte.
- Toţi au plecat, în afara de cinci: Petre, Halsey, David, Bernard şi Marguerit.
Spunand acestea, Hughes ieşi. Miles ramase ganditor un moment, apoi începu sa se plimbe prin odaie, murmurand:
— Cele cinci canalii au supravieţuit celor doua zeci şi doi de slujitori oneşti şi loiali. E straniu!
Continua sa mearga în lungul şi latul încaperii, mormaind întruna. De Rege uitase cu desavarşire.
Deodata, Majestatea Sa, zise grav cu un accent de vie compatimire, cu toate ca vorbele ar fi putut fi înţelese ca o ironie:
— Nu te pierde în nenorocirea ta, omul lui Dumnezeu! Mai sunt şi alţii în lume, a caror identitate nu este recunoscuta şi ale caror reclamaţii de drepturi sunt trimise la plimbare. Eşti, doar, în tovaraşia unuia.
- Ah, Regele meu! striga Hendon, roşindu-se uşor. Nu ma condamnaţi. Aşteptaţi şi veti vedea. Eu nu sunt un impostor. Ea, o va spune. Veţi auzi-o de pe cele mai frumoase buze din Anglia. Eu impostor! Ce! Recunosc acest hol batran, aceste portrete ale stramoşilor mei şi toate obiectele acestea, care ne înconjoara, cum îşi cunoaşte un copil camera unde e hranit. Sunt nascut aici şi am crescut aici, Seniore. Spun numai adevarul. N-aş vrea sa va pacalesc şi daca nimeni nu ma crede chiar, eu va rog sa nu va îndoiţi de mine. N-aş putea sa suport.
- Nu ma îndoiesc de tine, zise Regele cu o sinceritate şi o simplicitate copilareasca.
- Va mulţumesc din adancul sufletului! striga Hendon cu o caldura care arata ca era mişcat.
Regele adauga cu aceeaşi simplicitate:
— Dar tu, te îndoieşti de mine?
O vinovata confuzie copleşi pe Hendon. Dar, deschizandu-se uşa, în chiar momentul acela, pentru a intra Hughes, scapa de obligaţia de a raspunde.
O doamna frumoasa, îmbracata cu bogaţie, venea dupa Hughes. Mergea încet, cu capul plecat cu privirile fixate pe parchet. Faţa ei era negrait de trista. Miles Hendon alerga spre ea, strigand:
— Oh! Edith, draga mea ...
Dar Hughes îl dadu cu severitate la o parte şi zise doamnei:
— Priviţi-l. Il recunoaşteţi?
La glasul lui Miles, femeia tresari uşor şi obrajii i se împurpurara. Ramase cateva momente într-o nemişcare impresionanta, apoi, încet ridica privirea, tremuratoare şi rece, fixand-o în ochii lui Hendon.
Sangele se retragea, puţin cate putin din faţa ce se acoperi cu o paloare mortala, apoi ea pronunţa cu o voce tot atat de moarta ca faţa ei:
— Nu-l cunosc!
Şi cu un oftat înabuşit şi un sughiţ stapanit, ea se întoarse şi ieşi din camera.
Miles Hendon se prabuşi pe un scaun cu fata în palme. Dupa un moment de tacere, fratele sau zise slujitorilor:
— L-aţi vazut. Il cunoaşteţi?
Ei clatinara din cap în semn negativ. Atunci, stapanul relua:
- Servitorii nu va recunosc, domnule. Mi-e frica sa nu fie o eroare. Aţi vazut ca soţia mea, de asemenea, nu va recunoaşte, deloc.
- Soţia ta?
Deodata Hughes fu împins în perete, cu o mana de fier în beregata.
- O! Tu, sclav cu inima de vulpe, acum înţeleg totul! Tu însuţi ai scris scrisoarea care îmi anunţa moartea, ca sa-mi poţi fura logodnica şi bunurile mele. Ah! Afara de aici ca sa n-am ruşinea de a-mi manji sabia mea onorabila, cu sangele unui atat de mizerabil caraghios!
Hughes, roşu, sufocandu-se, cazu pe un scaun vecin şi porunci servitorilor sa puna mana pe acest asasin şi sa-l lege. Ei statura la îndoiala. Unul din ei obiecta:
- E înarmat, cocoane Hughes şi noi suntem cu mainile goale.
- Ce importa asta! Nu sunteţi destul de mulţi? Puneţi mana pe el, va ordon!
Dar Miles îi preveni sa reflecteze asupra celor ce vor sa faca şi adauga:
— Ma cunoaşteţi de multa vreme. Nu m-am schimbat. Veniţi daca va convine.
Aceasta amintire nu mari deloc curajul servitorilor, care dadura înapoi.
- Atunci, duceti-va, fricoşilor, duceţi-va şi luaţi-va arme; puneţi garzi la porţi în timp ce unul dintre voi se va duce sa cheme politia! Striga Hughes. Şi, întorcandu-se pe prag, zise lui Miles:
- Va fi mai bine pentru dumneata daca nu încerci sa fugi.
- Sa fug? N-ai teama asta! Caci Miles Hendon este stapanul lui Hendon Hali şi al tuturor drepturilor lui. Va sta, deci, aici, nu te îndoi o clipa.
Print si cersetor - Capitolul 25 - Hendon Hall
Aceasta pagina a fost accesata de 673 ori.