Autori > Mark Twain
Print si cersetor - Capitolul 28 - Sacrificiul
Miles începea sa se sature de şedere; în sfarşit, randul lui de judecata sosi. Era fericit, caci sentinţa, oricare ar fi fost ea, i se parea preferata închisorii. Dar se înşela. Spre marea lui tulburare se vazu condamnat ca agresor al proprietarului lui Hendon Hali, şi "ca vagabond periculos", la doua ore de expunere la stalpul infamiei. Pretenţiile lui de a fi fratele reclamantului şi moştenitor legal al titlurilor şi bunurilor lui Hendon fura primite cu dispreţ şi declarate nedemne de atenţie.
El tuna şi fulgera, profera ameninţari mergand la ispaşire; dar aceasta nu schimba cu nimic.
Cel mult, purtarea lui irevenţioasa, îi aduse cateva ghionturi din partea gardianului care îl conducea.
Regele neputand parveni sa treaca prin mulţimea care mişuna între el şi Hendon, trebuia sa urmeze de departe pe bunul lui prieten şi servitor. El însuşi era gata sa fie condamnat la ciomageala pentru ca s-a gasit într-o astfel de urata tovaraşie; dar avand în vedere varsta lui prea tanara, se alese doar cu un avertisment.
Cand în sfarşit, lumea se opri, el alerga cu înfrigurare în jur, cautand un loc favorabil pentru a aluneca catre prieten, lucru la care nu ajunse decat dupa multe dificultaţi şi multa vreme ... Tovaraşul lui şedea acolo, suferind pedeapsa infamanta, servind de distracţie populaţiei marşave, el, pazitorul regelui Angliei!
Eduard auzea bine citirea sentinţei; dar el nu-şi putea da seama de ceea ce însemna ea. Mania lui se starni cand vazu ce noua umilire era aplicata unuia din Casa Sa şi atinse paroxismul cand un ou aruncat în aer, se sparse în obrazul lui Hendon şi auzi croncaniturile vesele ale mulţimii provocata de acest incident.
Sari în spaţiul liber şi aşezandu-se în faţa agentului de serviciu, striga:
- Ruşine voua! E servitorul meu ... Daţi-i imediat drumul! Eu sunt ...
- Oh, linişte! exclama Hendon, înfricoşat. Va pierdeţi. Nu-l luaţi în seama, domnule agent; e nebun.
- Nu te osteni sa dai sfaturi, omule. N-am destula minte ca sa-i dau şi lui; dar ca sa-l învaţ ceva sunt dispus.
Şi întorcandu-se catre unul din subordonaţii sai, comanda:
- Da acestui tanar smintit una sau doua lovituri de curea ca sa-l disciplinezi puţin.
- O jumatate de duzina i-ar prinde şi mai bine, îşi dadu parerea şir Hughes care venise calare, cu un moment mai înainte, pentru a se bucura de acest spectacol placut.
Pusera mana pe Rege. El nu se zbatu, macar, atat, era de uluit, la gandul monstruosului ultragiu, la care, se pregateau sa supuna augusta lui persoana. Istoria pastra amintirea bataii cu vergi a unui rege al Angliei şi, gandul de a fi obligat sa furnizeze duplicatul acestei pagini ruşinoase, era intolerabil. Era prins ca într-o plasa şi n-avea nici un ajutor de sperat. Trebuia sa sufere aceasta pedeapsa ori sa ceara iertare, spre a scapa de ea. Aspra alternativa! Se hotarî sa sufere loviturile: un rege putea sa se resemneze, dar nu sa se roage.
In timpul acesta, Miles Hendon, rezolva dificultatea:
- Lasaţi-l sa plece, pe copil, zise el. Nu vedeţi, caini fara inima, cat e de mic şi de plapand? Lasaţi-l sa plece. Primesc eu loviturile pe care trebuia sa le primeasca el.
- Doamne, ce idee minunata, pentru care îţi mulţumesc! striga sir Hughes cu faţa stralucind de o bucurie diabolica. Lasaţi-l sa plece pe micuţul cerşetor şi, în locul lui dati-i, acestui semeţ, o duzina de lovituri bine aplicate.
Regele era gata sa ridice un protest viguros, dar Hughes îl opri cu aceasta remarca eficace:
— Bun, vorbeşte şi uşureaza-ti inima; dar sa ştii ca pentru fiecare cuvant ce vei pronunţa, el va primi şase lovituri în plus.
Hendon fu legat din nou la stalp, cu spatele gol, şi în timp ce primea loviturile de bici, sarmanul rege, micuţ, întorcea capul şi lacrimi neregale îi curgeau pe obraji.
- Ah! Inima buna, îşi zicea el. Aceasta fapta loiala nu-mi va ieşi niciodata din minte. Nu o voi uita şi ... pe ei cu atat mai puţin, adauga el cu foc.
Cu cat se gandea mai mult, cu atat purtarea lui Hendon îi aparea mai nobila şi mai frumoasa şi cu atat simpatia, pentru el, îi creştea, îşi spunea:
- Acel care salveaza pe prinţul sau de rani şi de o moarte posibila, cum a facut el pentru mine, îndeplineşte un mare act; dar acest lucru e prea puţin, nu e nimic, chiar, faţa cu faptul de a scapa pe prinţul sau de ruşine!
Hendon nu scoase un ţipat sub loviturile biciului şi le suporta durerea cruda cu rabdarea soldatului.
Aceasta, împreuna cu faptul de a fi luat asupra lui loviturile pe care trebuia sa le primeasca copilul, îi aduse respectul mizerabilei mitocanii care era stransa acolo. Sarcasmul şi ţipetele tacusera şi nu se mai auzea decat şuieratul biciului. Liniştea care stapanea acum, în timp ce Hendon era din nou la stalpul infamiei, contrasta viu cu iadul de insulte care domnise pana acum cateva clipe.
Regele se apropie încet de Hendon şi îi murmura la ureche:
— Nici un rege nu va putea sa te înnobileze, suflet mare şi bun, caci Acel care este deasupra regilor, a facut-o deja. Dar un rege poate confirma oamenilor nobleţea ta.
El ridica biciul cazut jos şi lovind cu el, uşor, umerii însangeraţi ai lui Hendon, pronunţa cu voce joasa:
— Eduard al Angliei te face conte!
Hendon era mişcat. Lacrimile îi umpleau ochii dar, în acelaşi timp îi aparu comicul situaţiei şi avu toate greutaţile din lume sa-şi înfraneze pofta de ras. A fi legat la stalpul infamiei, gol, însangerat şi, deodata, sa te gaseşti transportat la vertiginoasa splendoare a comitatului, nu e asta limita extrema a comicului!
- Acum, îşi zise el, iata-ma încarcat, foarte frumos, de zornaiala! Cavalerul regatului visurilor şi umbrelor, a devenit un conte fantoma! Ce zbor ameţitor pentru o aripa fara pene! Daca, aceasta continua, voi fi aratat, în curand, ca un Pom de Mai, încarcat cu scanteietoare nimicuri şi amintiri din marfuri de ocazie. Dar eu le apreciez, cu toata lipsa lor de valoare, caci le datorez afecţiunii. Aceste sarmane demnitaţi, date în gluma, care îmi vin fara a fi fost solicitate, dintr-o mana curata şi din-tr-o inima dreapta, îmi sunt mai scumpe decat demnitaţile reale, cumparate prin servilism, de la o putere rea şi interesata.
Teribilul domn Hughes întoarse calul, îi dadu pinteni şi se îndeparta. Pentru a-l lasa sa treaca, peretele mişcator se deschise şi se închise în linişte. Nimeni nu îndraznea sa faca o constatare în favoarea deţinutului sau sa-l laude; dar aceasta lipsa de manifestari era un omagiu suficient din partea mulţimii. Un ultim venit, care, nefiind în curent cu ceea ce se petrecuse, trimise o înjuratura "impostorului" şi voia sa-i arunce în cap o pisica moarta, fu la moment înlaturat cu lovituri de picior şi cu ghionturi. Fara vorba, apoi, o linişte adanca se stabili din nou.
El tuna şi fulgera, profera ameninţari mergand la ispaşire; dar aceasta nu schimba cu nimic.
Cel mult, purtarea lui irevenţioasa, îi aduse cateva ghionturi din partea gardianului care îl conducea.
Regele neputand parveni sa treaca prin mulţimea care mişuna între el şi Hendon, trebuia sa urmeze de departe pe bunul lui prieten şi servitor. El însuşi era gata sa fie condamnat la ciomageala pentru ca s-a gasit într-o astfel de urata tovaraşie; dar avand în vedere varsta lui prea tanara, se alese doar cu un avertisment.
Cand în sfarşit, lumea se opri, el alerga cu înfrigurare în jur, cautand un loc favorabil pentru a aluneca catre prieten, lucru la care nu ajunse decat dupa multe dificultaţi şi multa vreme ... Tovaraşul lui şedea acolo, suferind pedeapsa infamanta, servind de distracţie populaţiei marşave, el, pazitorul regelui Angliei!
Eduard auzea bine citirea sentinţei; dar el nu-şi putea da seama de ceea ce însemna ea. Mania lui se starni cand vazu ce noua umilire era aplicata unuia din Casa Sa şi atinse paroxismul cand un ou aruncat în aer, se sparse în obrazul lui Hendon şi auzi croncaniturile vesele ale mulţimii provocata de acest incident.
Sari în spaţiul liber şi aşezandu-se în faţa agentului de serviciu, striga:
- Ruşine voua! E servitorul meu ... Daţi-i imediat drumul! Eu sunt ...
- Oh, linişte! exclama Hendon, înfricoşat. Va pierdeţi. Nu-l luaţi în seama, domnule agent; e nebun.
- Nu te osteni sa dai sfaturi, omule. N-am destula minte ca sa-i dau şi lui; dar ca sa-l învaţ ceva sunt dispus.
Şi întorcandu-se catre unul din subordonaţii sai, comanda:
- Da acestui tanar smintit una sau doua lovituri de curea ca sa-l disciplinezi puţin.
- O jumatate de duzina i-ar prinde şi mai bine, îşi dadu parerea şir Hughes care venise calare, cu un moment mai înainte, pentru a se bucura de acest spectacol placut.
Pusera mana pe Rege. El nu se zbatu, macar, atat, era de uluit, la gandul monstruosului ultragiu, la care, se pregateau sa supuna augusta lui persoana. Istoria pastra amintirea bataii cu vergi a unui rege al Angliei şi, gandul de a fi obligat sa furnizeze duplicatul acestei pagini ruşinoase, era intolerabil. Era prins ca într-o plasa şi n-avea nici un ajutor de sperat. Trebuia sa sufere aceasta pedeapsa ori sa ceara iertare, spre a scapa de ea. Aspra alternativa! Se hotarî sa sufere loviturile: un rege putea sa se resemneze, dar nu sa se roage.
In timpul acesta, Miles Hendon, rezolva dificultatea:
- Lasaţi-l sa plece, pe copil, zise el. Nu vedeţi, caini fara inima, cat e de mic şi de plapand? Lasaţi-l sa plece. Primesc eu loviturile pe care trebuia sa le primeasca el.
- Doamne, ce idee minunata, pentru care îţi mulţumesc! striga sir Hughes cu faţa stralucind de o bucurie diabolica. Lasaţi-l sa plece pe micuţul cerşetor şi, în locul lui dati-i, acestui semeţ, o duzina de lovituri bine aplicate.
Regele era gata sa ridice un protest viguros, dar Hughes îl opri cu aceasta remarca eficace:
— Bun, vorbeşte şi uşureaza-ti inima; dar sa ştii ca pentru fiecare cuvant ce vei pronunţa, el va primi şase lovituri în plus.
Hendon fu legat din nou la stalp, cu spatele gol, şi în timp ce primea loviturile de bici, sarmanul rege, micuţ, întorcea capul şi lacrimi neregale îi curgeau pe obraji.
- Ah! Inima buna, îşi zicea el. Aceasta fapta loiala nu-mi va ieşi niciodata din minte. Nu o voi uita şi ... pe ei cu atat mai puţin, adauga el cu foc.
Cu cat se gandea mai mult, cu atat purtarea lui Hendon îi aparea mai nobila şi mai frumoasa şi cu atat simpatia, pentru el, îi creştea, îşi spunea:
- Acel care salveaza pe prinţul sau de rani şi de o moarte posibila, cum a facut el pentru mine, îndeplineşte un mare act; dar acest lucru e prea puţin, nu e nimic, chiar, faţa cu faptul de a scapa pe prinţul sau de ruşine!
Hendon nu scoase un ţipat sub loviturile biciului şi le suporta durerea cruda cu rabdarea soldatului.
Aceasta, împreuna cu faptul de a fi luat asupra lui loviturile pe care trebuia sa le primeasca copilul, îi aduse respectul mizerabilei mitocanii care era stransa acolo. Sarcasmul şi ţipetele tacusera şi nu se mai auzea decat şuieratul biciului. Liniştea care stapanea acum, în timp ce Hendon era din nou la stalpul infamiei, contrasta viu cu iadul de insulte care domnise pana acum cateva clipe.
Regele se apropie încet de Hendon şi îi murmura la ureche:
— Nici un rege nu va putea sa te înnobileze, suflet mare şi bun, caci Acel care este deasupra regilor, a facut-o deja. Dar un rege poate confirma oamenilor nobleţea ta.
El ridica biciul cazut jos şi lovind cu el, uşor, umerii însangeraţi ai lui Hendon, pronunţa cu voce joasa:
— Eduard al Angliei te face conte!
Hendon era mişcat. Lacrimile îi umpleau ochii dar, în acelaşi timp îi aparu comicul situaţiei şi avu toate greutaţile din lume sa-şi înfraneze pofta de ras. A fi legat la stalpul infamiei, gol, însangerat şi, deodata, sa te gaseşti transportat la vertiginoasa splendoare a comitatului, nu e asta limita extrema a comicului!
- Acum, îşi zise el, iata-ma încarcat, foarte frumos, de zornaiala! Cavalerul regatului visurilor şi umbrelor, a devenit un conte fantoma! Ce zbor ameţitor pentru o aripa fara pene! Daca, aceasta continua, voi fi aratat, în curand, ca un Pom de Mai, încarcat cu scanteietoare nimicuri şi amintiri din marfuri de ocazie. Dar eu le apreciez, cu toata lipsa lor de valoare, caci le datorez afecţiunii. Aceste sarmane demnitaţi, date în gluma, care îmi vin fara a fi fost solicitate, dintr-o mana curata şi din-tr-o inima dreapta, îmi sunt mai scumpe decat demnitaţile reale, cumparate prin servilism, de la o putere rea şi interesata.
Teribilul domn Hughes întoarse calul, îi dadu pinteni şi se îndeparta. Pentru a-l lasa sa treaca, peretele mişcator se deschise şi se închise în linişte. Nimeni nu îndraznea sa faca o constatare în favoarea deţinutului sau sa-l laude; dar aceasta lipsa de manifestari era un omagiu suficient din partea mulţimii. Un ultim venit, care, nefiind în curent cu ceea ce se petrecuse, trimise o înjuratura "impostorului" şi voia sa-i arunce în cap o pisica moarta, fu la moment înlaturat cu lovituri de picior şi cu ghionturi. Fara vorba, apoi, o linişte adanca se stabili din nou.
Print si cersetor - Capitolul 28 - Sacrificiul
Aceasta pagina a fost accesata de 574 ori.