Autori > Mark Twain
Print si cersetor - Capitolul 31 - Procesiunea noului rege
Cand Tom Canty se scula a doua zi de dimineaţa, o rumoare asurzitoare umplea spaţiul. Era o muzica pentru urechile sale; muzica ce arata ca poporul englez ieşise în masa ca sa aclame aceasta zi mare.
In curand Tom se gasi, odata mai mult, eroul unui cortegiu naval impunator, pe Tamisa; caci urmand vechiul obicei, "procesiunea recunoştinţei regale" traversand Londra, trebuia sa plece de la Tour, unde se forma.
Cand el ajunse la Tour, parţile laterale ale venerabilei fortareţe parura a se deschide, deodata, în mii de locuri, prin fiecare din ele izbucnind o limba de foc roşu şi un sul de fum alb. Urma o explozie formidabila, provocand ţipetele mulţimii, şi facand sa tremure pamantul. Ţaşnind de flacara, fumul, exploziile se succedau cu o rapiditate prodigioasa şi în cateva clipe, batranul Tour, disparu într-un nor imens de fum, în afara de varful înaltului edificiu numit Tour Blanche care, împodobit cu steaguri, ramanea deasupra vaporilor groşi, ca spicul unui munte deasupra norilor.
Tom Canty, îmbracat splendid, încaleca pe un cal sprinten de lupta, ale carui podoabe bridate coborau pana la pamant. "Unchiul" sau, lordul Protector Somerset, tot calare, luase loc în urma lui. Garda Regelui, în armuri stralucitoare, forma şiraguri, de ambele parţi. Dupa Protector venea un şir, ce parea interminabil, de seniori ameţitori prin stralucire, însoţiţi de vasalii lor. Lordul Primar urma, împreuna cu corpul Magistraţilor municipali, în robele lor de catifea caramizie şi cu un lanţ de aur pe piept, în urma acestora, veneau ofiţerii şi membrii diferitelor corporaţii ale Londrei, bogat îmbracaţi şi purtandu-şi emblemele, în plus, mai era în cortegiu, ca garda de onoare speciala, pentru trecerea prin oraş. Vechea şi Onorabila Companie de Artilerie. La acea epoca, Compania avea trei sute de ani de la înfiinţare şi era singurul corp militar în Anglia care poseda privilegiul (şi îl poseda înca) de a nu depinde de Parlament. Aceasta defilare era un spectacol minunat. O mulţime imensa saluta prin aclamaţii pe întreg parcursul. Un cronicar, raporteaza ca "Regele cand intra în cetate, fu primit cu urari de bun venit cu strigate şi toate semnele prin care se manifesta afecţiunea supuşilor faţa de suveran. Regele marturisea prin atitudinea lui, bucuria ce simţea şi adresa cuvinte amabile celor care îl aclamau. Astfel, nu se arata mai puţin fericit de a primi urarile pe care poporul i le facea. El mulţumea pentru tot binele ce i se dorea. De exemplu, la cuvintele: "Dumnezeu sa ajute Majestaţii Sale!" el raspundea: "Dumnezeu sa va ajute la toţi!" şi adauga ca "mulţumeşte lui Dumnezeu din toata inima."
Poporul era transportat de entuziasm prin vorbele prieteneşti şi gesturile regelui sau.
In strada Fenchurch, un copil frumos, îmbracat cu bogaţie, şedea pe o estrada pentru a saluta pe Majestatea Sa, la intrarea în Cetate. Ultima strofa din urarea lui era:
- Bun venit Regelui, atat pe cat inimile pot sa doreasca. Bun venit, înca, atat pe cat vorbele pot sa exprime. Bun venit din gurile noastre bucuroase şi din inimile noastre ce nu pot sa ia parte: Dumnezeu sa-ţi ajute, ne rugam şi dorim sa fii veşnic fericit!
Mulţimea scoase un strigat de bucurie şi repeta ceea ce copilul recitase. Tom Canty, cufunda o privire în aceasta mare mişcatoare de figuri zeloase şi inima îi tresari de bucurie. Simţi ca singurul lucru demn de a fi trait în aceasta lume era: sa fii rege, sa fii idol al naţiunii. Apoi, ochii sai întalnira doi din camarazii lui zdrenţaroşi din Offal Court; unul lord amiral al Curţii sale pastişa, celalalt, primul nobil al Camerei sale. Orgoliul îi crescu.
Oh! Daca ar putea macar sa-l recunoasca! Ce negraita bucurie ar fi fost daca ei ar fi putut constata ca regele din joaca, a ajuns rege cu tot dinadinsul, cu duci iluştrii şi principi ca simpli servitori şi cu întreg poporul englez la picioarele sale! Dar se stapanea şi gonea aceasta dorinţa: o asemenea recunoaştere, putea sa-l duca mai departe decat dorea el. Intoarse capul şi lasa pe cei doi baieţi în zdrenţe sa se duca sa-şi manifeste zgomotos, veselia fara a-şi închipui cine era în cauza.
La fiecare clipa se ridica strigatul "Darnicie! Darnicie!" la care Tom raspundea aruncand un pumn de piese stralucitoare pe care mulţimea şi le disputa.
Dupa cronicar, "La extremitatea strazii Graechurch, în faţa firmei "La Vultur", Cetatea ridicase un arc de triumf sub care era o estrada întinsa dintr-o parte în cealalta a strazii. Era, acolo, un spectacol istoric, reprezentand pe ascendenţii regelui: Regina Elisabeta de York, era aşezata în mijlocul unui trandafir alb, ale carui petale formau în jurul ei, volanele rochiei. Langa ea, Henri al VII-lea, ieşit dintr-un trandafir mare, roşu; mainile perechii regale erau unite şi inelul de mariaj era marit în mod exagerat. Din aceşti trandafiri pleca o tulpina care ajungea la o estrada ocupata de Henri al VIII-lea, ieşind dintr-un trandafir roşu şi alb. Aproape de el era mama noului rege, Jane Seymour.
O creanga cobora din aceasta pereche şi mergea la o a treia estrada unde se gasea, în efigie, Eduard al VI-lea cu însuşirile lui regale, întreg arcul de triumf era împodobit cu trandafiri albi şi roşii."
Acest spectacol bizar şi pompos înveseli atat de tare poporul, ca aclamaţiile sale înabuşeau, cu totul, vocea slaba a copilului însarcinat sa explice acest decor în versuri elogioase. Dar Tom Canty nu se întrista, caci acest zgomot era mai placut urechilor sale ca orice poezie, oricat de excelenta ar fi fost ea. Şi în orice parte întorcea frumoasa şi fericita lui faţa, poporul recunoştea ca efigia era asemanatoare cu originalul în carne şi oase şi, din nou, scotea strigate entuziaste.
Marele cortegiu defila înca şi înca sub arcuri de triumf şi trecu prin faţa unei succesiuni de tablouri simbolice fara sfarşit, din care fiecare reprezenta şi evidenţia o virtute oarecare, talent sau merit al tanarului rege.
"Pe toata lungimea Cehapsidei, la fiecare streaşina şi fereastra, zise cronicarul, erau înfipte steaguri şi flamuri, covoare bogate de postav aurit, specialitatea marilor şi bogatelor magazine împodobeau strazile.
Aceasta splendoare de decor, nu era mai mica în celelalte cartiere, ba era chiar mai mare în unele din ele".
- Şi toate aceste lucruri minunate şi splendide, în onoarea mea! îşi şopti Tom Canty.
Obrajii falsului rege erau roşii de placere; ochii îi straluceau, toata fiinţa lui ţipa de bucurie, în acel moment, tocmai cand ridica mana sa arunce un pumn nou de monede, privirea lui întalni, în al doilea rand al mulţimii, o figura palida, trista, slaba, cu ochii mariti, pironiţi asupra lui. Fu lovit de o comotie dureroasa, îşi recunoscuse mama, şi ridica mana facandu-şi palma streaşina la ochi.
La acest gest, femeia, îşi croi drum prin mulţime, împinse garzile şi se gasi langa el. Ii apuca piciorul şi-l acoperi cu sarutari, strigand: "Copilul meu, dragul meu copil!" apoi ridica spre el o figura cuminte, schimbata de bucurie şi dragoste, în aceeaşi clipa, un ofiţer din garda regelui o împinse înapoi, înjurand şi cu o lovitura a pumnului sau viguros o trimise la loc, în timp ce de pe buzele lui Tom, cadeau cuvintele:
- Femeie, nu te cunosc!
Cu inima sfaşiata, ea se întoarse sa arunce o ultima privire asupra lui, înainte ca mulţimea sa nu i-l ascunda vederii, o mare durere, o aşa disperare se lasa pe faţa ei ca ruşinea îl copleşi pe Tom Canty. Şi aceasta ruşine îi prefacu orgoliul în cenuşe şi şterse stralucirea regalei sale înaripari. Bogatele lui veşminte devenisera fara valoare şi pareau a cadea de pe el ca zdrenţele putrezite.
Cortegiul înainta mereu, spectacolul era din ce în ce mai mareţ şi furtunile de aplauze mergeau mereu crescand. Dar pentru Tom Canty, nimic din toate acestea nu mai exista; el nu mai vedea, nu mai auzea. Regalitatea îşi pierduse farmecele. Remuşcareaîi sfaşia inima.
- Dac-ar vrea Dumnezeu sa ma liberez odata din aceasta captivitate! îşi repeta el ca în primele zile ale înalţarii lui, fatale.
Stralucitoarea procesiune se desfaşura ca un şarpe radios şi interminabil pe strazile întortocheate ale straniei cetaţi vechi, în mijlocul unei mulţimi delirante.
Dar, acum, Regele calarea cu capul în jos, cu ochii pierduţi, nemaivazand decat faţa mamei sale şi privirea ei îndurerata: "Darnicie! Darnicie! " Acest strigat cadea într-o ureche surda.
"Traiasca Eduard al Angliei!" Se parea ca pamantul va face explozie; dar Regele nu raspundea nimic. El auzea aceste strigate cum se aude zgomotul asurzitor al talazurilor izbind urechea la o distanţa mare, caci el era acoperit şi înabuşit de unul mai apropiat, din propriul lui piept. Vorbea vocea acuzatoare a conştiinţei sale care repeta aceste cuvinte ruşinoase:
- Femeie, nu te cunosc!
Aceste cuvinte izbeau în sufletul regelui cum izbeşte danganul unui clopot funebru, sufletul prietenului supravieţuitor, cand îi trezeşte în suflet amintirea vicleniilor secrete de care s-a facut vinovat faţa de cel ce nu mai este.
Noi splendori erau îngramadite la fiecare colţ de strada, noi minuni şi minunaţii se ridicau în faţa vederii sale. Grelele vuiete ale bateriilor aşezate se desfaşurau, noi strigate de admiraţie ieşeau din piepturile mulţimii în aşteptare; dar Regele ramanea insensibil la toate acestea şi vocea acuzatoare care gemea în sufletul sau întristat era tot ce auzea.
Puţin cate puţin, expresia vesela a publicului se modifica, facand loc unui fel de solicitudine sau, chiar, de îngrijorare. Aplauzele erau mai puţin consistente. Lordul Protector, remarca aceasta şi, deodata înţelese cauza. El dadu calul sau langa al Regelui, se înclina în şa şi, descoperindu-se îi zise:
— Seniore, momentul e rau pentru a visa. Poporul observa capul Vostru plecat, aerul Vostru întunecat şi vede în aceasta, un semn. Gandiţi-va; lasaţi sa straluceaşca soarele regalitaţii şi sa înlature aceste emanaţii raufacatoare. Ridicaţi-va capul şi zambiţi poporului!
Apoi, ducele arunca un pumn de bani la dreapta şi la stanga şi îşi relua locul. Falsul rege facu, maşinal, ceea ce i se ordonase. Dar surasul lui nu venea din inima. Din fericire, era puţina lume destul de aproape de el sau destul de clarvazatoare spre a baga de seama. Flexiunile capului sau împodobit cu pene, cand îşi saluta supuşii, erau pline de graţie şi de eleganţa; mana sa, se arata regal generoasa, astfel ca îngrijorarea poporului fu repede risipita şi în curand, aclamaţiile izbucnira aşa de numeroase ca mai înainte.
Odata, numai, puţin înainte de sfarşitul ceremoniei, ducele fu obligat sa dea pinteni calului şi sa faca observaţii la urechea Regelui.
- O, respectate suveran, alungaţi aceasta dispoziţie fatala, ochii lumii sunt pe Majestatea Voastra.
Şi adauga cu fina perspicacitate:
- Blestemata sa fie acea batrana cerşetoare, ea a tulburat pe Majestatea Voastra!
Copilul frumos îmbracat, întoarse un ochi stins catre duce şi cu o voce ştearsa, pronunţa:
- Era mama mea!
- Dumnezeu! exclama, pentru sine ducele Protector, strangand haţurile calului şi ramanand în urma; prevestirile mulţimii nu erau mincinoase; el a înnebunit din nou!
In curand Tom se gasi, odata mai mult, eroul unui cortegiu naval impunator, pe Tamisa; caci urmand vechiul obicei, "procesiunea recunoştinţei regale" traversand Londra, trebuia sa plece de la Tour, unde se forma.
Cand el ajunse la Tour, parţile laterale ale venerabilei fortareţe parura a se deschide, deodata, în mii de locuri, prin fiecare din ele izbucnind o limba de foc roşu şi un sul de fum alb. Urma o explozie formidabila, provocand ţipetele mulţimii, şi facand sa tremure pamantul. Ţaşnind de flacara, fumul, exploziile se succedau cu o rapiditate prodigioasa şi în cateva clipe, batranul Tour, disparu într-un nor imens de fum, în afara de varful înaltului edificiu numit Tour Blanche care, împodobit cu steaguri, ramanea deasupra vaporilor groşi, ca spicul unui munte deasupra norilor.
Tom Canty, îmbracat splendid, încaleca pe un cal sprinten de lupta, ale carui podoabe bridate coborau pana la pamant. "Unchiul" sau, lordul Protector Somerset, tot calare, luase loc în urma lui. Garda Regelui, în armuri stralucitoare, forma şiraguri, de ambele parţi. Dupa Protector venea un şir, ce parea interminabil, de seniori ameţitori prin stralucire, însoţiţi de vasalii lor. Lordul Primar urma, împreuna cu corpul Magistraţilor municipali, în robele lor de catifea caramizie şi cu un lanţ de aur pe piept, în urma acestora, veneau ofiţerii şi membrii diferitelor corporaţii ale Londrei, bogat îmbracaţi şi purtandu-şi emblemele, în plus, mai era în cortegiu, ca garda de onoare speciala, pentru trecerea prin oraş. Vechea şi Onorabila Companie de Artilerie. La acea epoca, Compania avea trei sute de ani de la înfiinţare şi era singurul corp militar în Anglia care poseda privilegiul (şi îl poseda înca) de a nu depinde de Parlament. Aceasta defilare era un spectacol minunat. O mulţime imensa saluta prin aclamaţii pe întreg parcursul. Un cronicar, raporteaza ca "Regele cand intra în cetate, fu primit cu urari de bun venit cu strigate şi toate semnele prin care se manifesta afecţiunea supuşilor faţa de suveran. Regele marturisea prin atitudinea lui, bucuria ce simţea şi adresa cuvinte amabile celor care îl aclamau. Astfel, nu se arata mai puţin fericit de a primi urarile pe care poporul i le facea. El mulţumea pentru tot binele ce i se dorea. De exemplu, la cuvintele: "Dumnezeu sa ajute Majestaţii Sale!" el raspundea: "Dumnezeu sa va ajute la toţi!" şi adauga ca "mulţumeşte lui Dumnezeu din toata inima."
Poporul era transportat de entuziasm prin vorbele prieteneşti şi gesturile regelui sau.
In strada Fenchurch, un copil frumos, îmbracat cu bogaţie, şedea pe o estrada pentru a saluta pe Majestatea Sa, la intrarea în Cetate. Ultima strofa din urarea lui era:
- Bun venit Regelui, atat pe cat inimile pot sa doreasca. Bun venit, înca, atat pe cat vorbele pot sa exprime. Bun venit din gurile noastre bucuroase şi din inimile noastre ce nu pot sa ia parte: Dumnezeu sa-ţi ajute, ne rugam şi dorim sa fii veşnic fericit!
Mulţimea scoase un strigat de bucurie şi repeta ceea ce copilul recitase. Tom Canty, cufunda o privire în aceasta mare mişcatoare de figuri zeloase şi inima îi tresari de bucurie. Simţi ca singurul lucru demn de a fi trait în aceasta lume era: sa fii rege, sa fii idol al naţiunii. Apoi, ochii sai întalnira doi din camarazii lui zdrenţaroşi din Offal Court; unul lord amiral al Curţii sale pastişa, celalalt, primul nobil al Camerei sale. Orgoliul îi crescu.
Oh! Daca ar putea macar sa-l recunoasca! Ce negraita bucurie ar fi fost daca ei ar fi putut constata ca regele din joaca, a ajuns rege cu tot dinadinsul, cu duci iluştrii şi principi ca simpli servitori şi cu întreg poporul englez la picioarele sale! Dar se stapanea şi gonea aceasta dorinţa: o asemenea recunoaştere, putea sa-l duca mai departe decat dorea el. Intoarse capul şi lasa pe cei doi baieţi în zdrenţe sa se duca sa-şi manifeste zgomotos, veselia fara a-şi închipui cine era în cauza.
La fiecare clipa se ridica strigatul "Darnicie! Darnicie!" la care Tom raspundea aruncand un pumn de piese stralucitoare pe care mulţimea şi le disputa.
Dupa cronicar, "La extremitatea strazii Graechurch, în faţa firmei "La Vultur", Cetatea ridicase un arc de triumf sub care era o estrada întinsa dintr-o parte în cealalta a strazii. Era, acolo, un spectacol istoric, reprezentand pe ascendenţii regelui: Regina Elisabeta de York, era aşezata în mijlocul unui trandafir alb, ale carui petale formau în jurul ei, volanele rochiei. Langa ea, Henri al VII-lea, ieşit dintr-un trandafir mare, roşu; mainile perechii regale erau unite şi inelul de mariaj era marit în mod exagerat. Din aceşti trandafiri pleca o tulpina care ajungea la o estrada ocupata de Henri al VIII-lea, ieşind dintr-un trandafir roşu şi alb. Aproape de el era mama noului rege, Jane Seymour.
O creanga cobora din aceasta pereche şi mergea la o a treia estrada unde se gasea, în efigie, Eduard al VI-lea cu însuşirile lui regale, întreg arcul de triumf era împodobit cu trandafiri albi şi roşii."
Acest spectacol bizar şi pompos înveseli atat de tare poporul, ca aclamaţiile sale înabuşeau, cu totul, vocea slaba a copilului însarcinat sa explice acest decor în versuri elogioase. Dar Tom Canty nu se întrista, caci acest zgomot era mai placut urechilor sale ca orice poezie, oricat de excelenta ar fi fost ea. Şi în orice parte întorcea frumoasa şi fericita lui faţa, poporul recunoştea ca efigia era asemanatoare cu originalul în carne şi oase şi, din nou, scotea strigate entuziaste.
Marele cortegiu defila înca şi înca sub arcuri de triumf şi trecu prin faţa unei succesiuni de tablouri simbolice fara sfarşit, din care fiecare reprezenta şi evidenţia o virtute oarecare, talent sau merit al tanarului rege.
"Pe toata lungimea Cehapsidei, la fiecare streaşina şi fereastra, zise cronicarul, erau înfipte steaguri şi flamuri, covoare bogate de postav aurit, specialitatea marilor şi bogatelor magazine împodobeau strazile.
Aceasta splendoare de decor, nu era mai mica în celelalte cartiere, ba era chiar mai mare în unele din ele".
- Şi toate aceste lucruri minunate şi splendide, în onoarea mea! îşi şopti Tom Canty.
Obrajii falsului rege erau roşii de placere; ochii îi straluceau, toata fiinţa lui ţipa de bucurie, în acel moment, tocmai cand ridica mana sa arunce un pumn nou de monede, privirea lui întalni, în al doilea rand al mulţimii, o figura palida, trista, slaba, cu ochii mariti, pironiţi asupra lui. Fu lovit de o comotie dureroasa, îşi recunoscuse mama, şi ridica mana facandu-şi palma streaşina la ochi.
La acest gest, femeia, îşi croi drum prin mulţime, împinse garzile şi se gasi langa el. Ii apuca piciorul şi-l acoperi cu sarutari, strigand: "Copilul meu, dragul meu copil!" apoi ridica spre el o figura cuminte, schimbata de bucurie şi dragoste, în aceeaşi clipa, un ofiţer din garda regelui o împinse înapoi, înjurand şi cu o lovitura a pumnului sau viguros o trimise la loc, în timp ce de pe buzele lui Tom, cadeau cuvintele:
- Femeie, nu te cunosc!
Cu inima sfaşiata, ea se întoarse sa arunce o ultima privire asupra lui, înainte ca mulţimea sa nu i-l ascunda vederii, o mare durere, o aşa disperare se lasa pe faţa ei ca ruşinea îl copleşi pe Tom Canty. Şi aceasta ruşine îi prefacu orgoliul în cenuşe şi şterse stralucirea regalei sale înaripari. Bogatele lui veşminte devenisera fara valoare şi pareau a cadea de pe el ca zdrenţele putrezite.
Cortegiul înainta mereu, spectacolul era din ce în ce mai mareţ şi furtunile de aplauze mergeau mereu crescand. Dar pentru Tom Canty, nimic din toate acestea nu mai exista; el nu mai vedea, nu mai auzea. Regalitatea îşi pierduse farmecele. Remuşcareaîi sfaşia inima.
- Dac-ar vrea Dumnezeu sa ma liberez odata din aceasta captivitate! îşi repeta el ca în primele zile ale înalţarii lui, fatale.
Stralucitoarea procesiune se desfaşura ca un şarpe radios şi interminabil pe strazile întortocheate ale straniei cetaţi vechi, în mijlocul unei mulţimi delirante.
Dar, acum, Regele calarea cu capul în jos, cu ochii pierduţi, nemaivazand decat faţa mamei sale şi privirea ei îndurerata: "Darnicie! Darnicie! " Acest strigat cadea într-o ureche surda.
"Traiasca Eduard al Angliei!" Se parea ca pamantul va face explozie; dar Regele nu raspundea nimic. El auzea aceste strigate cum se aude zgomotul asurzitor al talazurilor izbind urechea la o distanţa mare, caci el era acoperit şi înabuşit de unul mai apropiat, din propriul lui piept. Vorbea vocea acuzatoare a conştiinţei sale care repeta aceste cuvinte ruşinoase:
- Femeie, nu te cunosc!
Aceste cuvinte izbeau în sufletul regelui cum izbeşte danganul unui clopot funebru, sufletul prietenului supravieţuitor, cand îi trezeşte în suflet amintirea vicleniilor secrete de care s-a facut vinovat faţa de cel ce nu mai este.
Noi splendori erau îngramadite la fiecare colţ de strada, noi minuni şi minunaţii se ridicau în faţa vederii sale. Grelele vuiete ale bateriilor aşezate se desfaşurau, noi strigate de admiraţie ieşeau din piepturile mulţimii în aşteptare; dar Regele ramanea insensibil la toate acestea şi vocea acuzatoare care gemea în sufletul sau întristat era tot ce auzea.
Puţin cate puţin, expresia vesela a publicului se modifica, facand loc unui fel de solicitudine sau, chiar, de îngrijorare. Aplauzele erau mai puţin consistente. Lordul Protector, remarca aceasta şi, deodata înţelese cauza. El dadu calul sau langa al Regelui, se înclina în şa şi, descoperindu-se îi zise:
— Seniore, momentul e rau pentru a visa. Poporul observa capul Vostru plecat, aerul Vostru întunecat şi vede în aceasta, un semn. Gandiţi-va; lasaţi sa straluceaşca soarele regalitaţii şi sa înlature aceste emanaţii raufacatoare. Ridicaţi-va capul şi zambiţi poporului!
Apoi, ducele arunca un pumn de bani la dreapta şi la stanga şi îşi relua locul. Falsul rege facu, maşinal, ceea ce i se ordonase. Dar surasul lui nu venea din inima. Din fericire, era puţina lume destul de aproape de el sau destul de clarvazatoare spre a baga de seama. Flexiunile capului sau împodobit cu pene, cand îşi saluta supuşii, erau pline de graţie şi de eleganţa; mana sa, se arata regal generoasa, astfel ca îngrijorarea poporului fu repede risipita şi în curand, aclamaţiile izbucnira aşa de numeroase ca mai înainte.
Odata, numai, puţin înainte de sfarşitul ceremoniei, ducele fu obligat sa dea pinteni calului şi sa faca observaţii la urechea Regelui.
- O, respectate suveran, alungaţi aceasta dispoziţie fatala, ochii lumii sunt pe Majestatea Voastra.
Şi adauga cu fina perspicacitate:
- Blestemata sa fie acea batrana cerşetoare, ea a tulburat pe Majestatea Voastra!
Copilul frumos îmbracat, întoarse un ochi stins catre duce şi cu o voce ştearsa, pronunţa:
- Era mama mea!
- Dumnezeu! exclama, pentru sine ducele Protector, strangand haţurile calului şi ramanand în urma; prevestirile mulţimii nu erau mincinoase; el a înnebunit din nou!
Print si cersetor - Capitolul 31 - Procesiunea noului rege
Aceasta pagina a fost accesata de 576 ori.