Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Cuvant lamuritor
Cuvant lamuritor
La castelul Warwick dadui peste strainul acela nastruşnic, despre care am de gand sa va vorbesc aici. Omul ma atrase prin trei lucruri: printr-o simplitate candida, printr-o uimitoare familiaritate cu armurile stravechi şi prin tovaraşia-i odihnitoare – caci, într-adevar, el duse tot greul conversaţiei. Aşa cum li se cam întampla celor modeşti – ne nimeriram amandoi în coada turmei, care era condusa prin castel, şi omul îndata se apuca sa-mi povesteasca o seama de lucruri interesante. Pe cand îmi vorbea aşa de ademenitor, domol şi curgator, parea ca aluneca pe nesimţite din lumea şi din vremurile noastre în vremuri îndepartate şi într-o ţara straveche şi uitata. Treptat, îmi urzi o asemenea vraja, încat mi se paru şi mie ca umblu printre stafiile, umbrele, praful şi mucegaiul unei antichitaţi înceţoşate, stand de vorba cu moaştele acelor vremi. Îmi vorbea de sir Bedivere, de sir Bors de Ganis, de sir Launcelot al Lacului, de sir Galahad şi de toate celelalte nume vestite ale Mesei Rotunde, întocmai cum aş vorbi eu despre cei mai apropiaţi prieteni sau duşmani ai mei, ori despre nişte vecini carora le ştiu şi dinţii din gura. Şi, vai, ce înfaţişare de om batran capata, nemaipomenit de batran, stafidit, uscat şi mucegait – pe masura ce-şi depana firul poveştilor. Pe neaşteptate, se întoarse spre mine şi ma întreba, aşa cum cineva ţi-ar vorbi despre ploaie şi vreme buna sau despre oricare subiect banal:
— Ai auzit despre transmigraţia sufletelor? Ştii ceva despre trans-mutaţia epocilor şi a trupurilor?
Îi spusei ca n-am habar, dar îl interesa atat de puţin raspunsul meu – aşa cum ni se întampla la toţi cand discutam despre vreme – încat nici nu baga de seama daca am scos vreo vorba. Urma o clipa de tacere, curmata numaidecat de bazaiala ghidului pe care-l platisem ca sa ne explice ciuda-ţeniile castelului.
— O straveche camaşa de zale din veacul al VI-lea. E din epoca regelui Arthur şi a Mesei Rotunde. Se spune ca ar fi aparţinut cavalerului sir Sagramor-cel-chinuit-de-dor. Observaţi, va rog, gaura rotunda din inelele zalei, chiar în dreptul inimii. Nu i se ştie provenienţa. Se banuieşte ca a fost facuta de un glonţ, dupa inventarea armelor de foc – poate aşa, în batjocura – de catre soldaţii lui Cromwell.
Cunoştinţa mea zambi – nu cu un zambet modern, ci cu unul care nu mai era la moda de multe veacuri – şi şopti, mai mult pentru el:
— Luaţi aminte! Am fost de faţa la savarşirea faptei. Apoi, dupa o pauza, adauga: Eu însumi am gaurit zalele.
Vorbele lui parca ma curentara. Pana sa-mi vin în fire, omul disparuse.
Am petrecut toata seara la gura sobei, într-o încapere a hanului „Armele lui Warwick”, leganat în visarea vremurilor strabune, în timp ce ploaia rapaia în fereastra şi vantul şuiera peste streşini şi pe la colţurile casei. Din cand în cand, ma afundam în citirea vechii şi încantatoarei carţi a lui sir Thomas Malory şi ma hraneam din îmbelşugatul sau ospaţ de minunaţii şi aventuri, respiram aroma numelor învechite şi iaraşi visam. Cum miezul nopţii se apropia cu încetineala, am mai citit o poveste înainte de a ma baga în pat – povestea care urmeaza aici, şi anume:
Cum rapus-a sir Launcelot doi uriaşi şi slobozit-a un castel
"Mai pre urma ieşitu-i-au împotriva doi uriaşi într-armaţi pana în dinţi şi spaimantand cu buzduganele, Launcelot îşi ridica pavaza şi, ferindu-se într-o parte de loveala unuia, îi reteza capul. Vazand semenul sau aceasta prapadenie, tare se spaimanta şi pleca a fugi ca un nebun, de frica taierii. Iara sir Launcelot se porni dupa dansul cu toata vartutea, îl pali în umar şi îi reteza mijlocul. Apoi, sir Launcelot intrat-a în castel, întampinat de-o spuza de doamne şi domniţe, randuite pe trei şiraguri, carele cu toatele îngenuncheara înaintea lui, mulţamind lui Dumnezeu Savaot şi lui sir Launcelot pentru izbavirea dintru atatea nevoi. Iani socotiţi, luminate stapane – au fost zicand ele – mai toate fost-am roabele acestor uriaşi, vreme de şapte ani, şi lucrat-am tot soiul de ţesaturi spre a ne ţine zilele, şi doara noi suntem cu toatele de stirpe veche şi falnica. Binecuvantat fie ceasul în care ai venit pre lume, luminate stapane, ca inima te-a tras spre cea mai de fala isprava, harazita vreunui cavaler în lumea aceasta, drept care stam a da marturie preste veacuri traitoare! Cu toatele rugamu-ne ţie a ne destainui numele-ţi spre a da de veste prietenilor cine slobozitu-ne-a dintru robie. Mandre domniţe – zis-a el – sir Launcelot al Lacului ma cheama! Iara apoi îşi lua ramas bun de la ele, lasandu-le în grija Domnului. Îndata, încaleca şi multe ţari neprietene şi salbatice strabatu el calare, trecand preste multe ape şi vai, dara negasind sa-şi hodineasca oasele. Mai pre urma soarta îndreptatu-l-a, o data cu caderea nopţii, la o curte mandra şi acolo dadu preste o batrana de neam mare, care-l gazdui cu draga inima şi îi îndestula cu de-ale mancarii şi pre el, şi armasarul. Iara cand se facu vremea, gazda îl pofti sa se culce în iatacul de sus, deasupra porţii. Îndata, sir Launcelot îşi lepada armele, îşi aşeza la îndemana armura, se urca în pat şi pe loc îl fura somnul. Curanda vreme dupa aceea, sosi un calareţ şi batu înfierbantat la poarta. Auzindu-l, sir Launcelot se scula, se uita pre fereastra şi în bataia lunii – mare! – vazu trei cavaleri care veneau întins spre cavalerul dintai, cu toţii de-a-ncalarelea. Iara cei trei calareţi napustitu-s-au asupra celui stingher, tragandu-şi spadele, macar ca acesta se întoarse vitejeşte înspre danşii şi începu a se apara cu toata nadejdea. De buna sama – gandit-a singur cu capul sau sir Launcelot – cuvine-se a sari într-ajutor celui în nevoie, ca nevrednic ar fi din parte-mi a lasa trei cavaleri a se abate într-unul singur, carele de s-ar prapadi, pieirii sale m-aş socoti partaş. Ci el din gandul sau nu s-a lasat şi nice din altele ale cugetului şi de sarg îşi puse armura şi se duse la fereastra, pogorandu-se pre cearşaful ce-l înnoda şi-l agaţa de prichici, şi aşa se pomeni el în faţa celor patru cavaleri. Zis-a cu glas tunator sir Launcelot: Întoarceţi-va de catre el faţa şi bateţi-va cu mine, domniile voastre, cavalerilor! Iara cei trei cavaleri se învartejira, lasandu-l pe sir Kay, şi venira asupra lui sir Launcelot. Şi amarnic se lovira, ca cei trei descalecara şi se înfierbantara, ascuţind armele asupra lui sir Launcelot şi înconjurandu-l din toate parţile. Vazand sir Kay înfierbantarea, sari într-ajutorul lui sir Launcelot, dara acesta a fost zicand: Nu, luminate cavalere, nu am nevoie de ajutor de la domnia ta, iara de vrei a şti de ajutorul meu, lasa-mi-i pe sama! Sir Kay, calcandu-şi pre inima, facu voia cavalerului şi se trase la o parte. Apoi, pe loc, sir Launcelot intra cu spada într-înşii şi din şase lovituri îi darama la pamant! Cei trei într-un glas se rugara: Prea marite cavalere, iata ne închinam ţie, de vreme ce eşti un viteaz fara seaman! Iara sir Launcelot a fost zicand: Voi, domnilor, sa ştiţi ca nu mie mi se cade a primi închinarea voastra, ci dumnealui, comisului sir Kay, iara numai pre temeiul acestui legamant va dau zile de ia mine, şi altminteri nu! Prea marite – zis-au ei – anevoie şi cu sila am face-o, ca pre sir Kay pana aici l-am haituit şi de n-ai fi statut tu înainte, l-am fi rapus de istov, deci nu se cade noua a ne închina lui! Volnici sunteţi a cumpani cu mintea întreaga – zis-a sir Launcelot – ca voi îmbiaţi în acest ceas cu zilele în mana şi daca este a va închina cuiva, apoi numai lui sir Kay va veţi închina! Prea marite – au fost ei zicand – pentru haladuinţa zilelor noastre îţi vom împlini porunca! Daca-i aşa – zis-a sir Launcelot – pasa de duceţi-va duminica ce vine, cand cad Rusaliile, la curtea craiului Arthur, ca sa va închinaţi craiesei Guenever. Toţi trei va veţi închina milosardiei şi marinimiei Gueneverei, dandu-i de veste ca sir Kay v-a trimis la picioarele ei, ca pre nişte oameni prinşi, ce ai craiesei sunteţi. A doua zi, sir Launcelot se scula în faptul zilei şi-l lasa pe sir Kay dormind; iara sir Launcelot lua platoşa şi pavaza lui sir Kay şi se înfiera cu ele şi aşa se duse la grajd şi îi lua şi calul, zise ramas bun gazdei şi purcese la drum. Curanda vreme dupa aceea, se trezi sir Kay şi tare îi simţi lipsa, apoi oblici ca el îi lasase armura şi calul în schimbul alor sale. Iara acum, pre cinstea mea, mare voie rea va caşuna el la curtea regelui Arthur, caci faţa de dansul se vor semeţi cavalerii de acolo socotind ca eu sunt acela şi amagiţi din cale-afara vor fi! Iara eu, mulţumita platoşei şi pavezei sale, am credinţa ca voi calari în tihna. Mai apoi, purcese la drum sir Kay, dupa ce mulţami gazdei sale."
Cand lasai din mana cartea, auzii o bataie la uşa şi strainul cu pricina intra în odaie. Îi oferii o pipa şi un scaun, avand grija sa se simta ca la el acasa. L-am mai îmbarbatat cu un pahar de whisky scoţian, fierbinte, i-am mai dat unul şi apoi înca unul – tot sperand sa-i aud povestea. Dupa al patrulea argument de felul asta, omul se porni singur sa povesteasca, într-un chip simplu şi firesc:
La castelul Warwick dadui peste strainul acela nastruşnic, despre care am de gand sa va vorbesc aici. Omul ma atrase prin trei lucruri: printr-o simplitate candida, printr-o uimitoare familiaritate cu armurile stravechi şi prin tovaraşia-i odihnitoare – caci, într-adevar, el duse tot greul conversaţiei. Aşa cum li se cam întampla celor modeşti – ne nimeriram amandoi în coada turmei, care era condusa prin castel, şi omul îndata se apuca sa-mi povesteasca o seama de lucruri interesante. Pe cand îmi vorbea aşa de ademenitor, domol şi curgator, parea ca aluneca pe nesimţite din lumea şi din vremurile noastre în vremuri îndepartate şi într-o ţara straveche şi uitata. Treptat, îmi urzi o asemenea vraja, încat mi se paru şi mie ca umblu printre stafiile, umbrele, praful şi mucegaiul unei antichitaţi înceţoşate, stand de vorba cu moaştele acelor vremi. Îmi vorbea de sir Bedivere, de sir Bors de Ganis, de sir Launcelot al Lacului, de sir Galahad şi de toate celelalte nume vestite ale Mesei Rotunde, întocmai cum aş vorbi eu despre cei mai apropiaţi prieteni sau duşmani ai mei, ori despre nişte vecini carora le ştiu şi dinţii din gura. Şi, vai, ce înfaţişare de om batran capata, nemaipomenit de batran, stafidit, uscat şi mucegait – pe masura ce-şi depana firul poveştilor. Pe neaşteptate, se întoarse spre mine şi ma întreba, aşa cum cineva ţi-ar vorbi despre ploaie şi vreme buna sau despre oricare subiect banal:
— Ai auzit despre transmigraţia sufletelor? Ştii ceva despre trans-mutaţia epocilor şi a trupurilor?
Îi spusei ca n-am habar, dar îl interesa atat de puţin raspunsul meu – aşa cum ni se întampla la toţi cand discutam despre vreme – încat nici nu baga de seama daca am scos vreo vorba. Urma o clipa de tacere, curmata numaidecat de bazaiala ghidului pe care-l platisem ca sa ne explice ciuda-ţeniile castelului.
— O straveche camaşa de zale din veacul al VI-lea. E din epoca regelui Arthur şi a Mesei Rotunde. Se spune ca ar fi aparţinut cavalerului sir Sagramor-cel-chinuit-de-dor. Observaţi, va rog, gaura rotunda din inelele zalei, chiar în dreptul inimii. Nu i se ştie provenienţa. Se banuieşte ca a fost facuta de un glonţ, dupa inventarea armelor de foc – poate aşa, în batjocura – de catre soldaţii lui Cromwell.
Cunoştinţa mea zambi – nu cu un zambet modern, ci cu unul care nu mai era la moda de multe veacuri – şi şopti, mai mult pentru el:
— Luaţi aminte! Am fost de faţa la savarşirea faptei. Apoi, dupa o pauza, adauga: Eu însumi am gaurit zalele.
Vorbele lui parca ma curentara. Pana sa-mi vin în fire, omul disparuse.
Am petrecut toata seara la gura sobei, într-o încapere a hanului „Armele lui Warwick”, leganat în visarea vremurilor strabune, în timp ce ploaia rapaia în fereastra şi vantul şuiera peste streşini şi pe la colţurile casei. Din cand în cand, ma afundam în citirea vechii şi încantatoarei carţi a lui sir Thomas Malory şi ma hraneam din îmbelşugatul sau ospaţ de minunaţii şi aventuri, respiram aroma numelor învechite şi iaraşi visam. Cum miezul nopţii se apropia cu încetineala, am mai citit o poveste înainte de a ma baga în pat – povestea care urmeaza aici, şi anume:
Cum rapus-a sir Launcelot doi uriaşi şi slobozit-a un castel
"Mai pre urma ieşitu-i-au împotriva doi uriaşi într-armaţi pana în dinţi şi spaimantand cu buzduganele, Launcelot îşi ridica pavaza şi, ferindu-se într-o parte de loveala unuia, îi reteza capul. Vazand semenul sau aceasta prapadenie, tare se spaimanta şi pleca a fugi ca un nebun, de frica taierii. Iara sir Launcelot se porni dupa dansul cu toata vartutea, îl pali în umar şi îi reteza mijlocul. Apoi, sir Launcelot intrat-a în castel, întampinat de-o spuza de doamne şi domniţe, randuite pe trei şiraguri, carele cu toatele îngenuncheara înaintea lui, mulţamind lui Dumnezeu Savaot şi lui sir Launcelot pentru izbavirea dintru atatea nevoi. Iani socotiţi, luminate stapane – au fost zicand ele – mai toate fost-am roabele acestor uriaşi, vreme de şapte ani, şi lucrat-am tot soiul de ţesaturi spre a ne ţine zilele, şi doara noi suntem cu toatele de stirpe veche şi falnica. Binecuvantat fie ceasul în care ai venit pre lume, luminate stapane, ca inima te-a tras spre cea mai de fala isprava, harazita vreunui cavaler în lumea aceasta, drept care stam a da marturie preste veacuri traitoare! Cu toatele rugamu-ne ţie a ne destainui numele-ţi spre a da de veste prietenilor cine slobozitu-ne-a dintru robie. Mandre domniţe – zis-a el – sir Launcelot al Lacului ma cheama! Iara apoi îşi lua ramas bun de la ele, lasandu-le în grija Domnului. Îndata, încaleca şi multe ţari neprietene şi salbatice strabatu el calare, trecand preste multe ape şi vai, dara negasind sa-şi hodineasca oasele. Mai pre urma soarta îndreptatu-l-a, o data cu caderea nopţii, la o curte mandra şi acolo dadu preste o batrana de neam mare, care-l gazdui cu draga inima şi îi îndestula cu de-ale mancarii şi pre el, şi armasarul. Iara cand se facu vremea, gazda îl pofti sa se culce în iatacul de sus, deasupra porţii. Îndata, sir Launcelot îşi lepada armele, îşi aşeza la îndemana armura, se urca în pat şi pe loc îl fura somnul. Curanda vreme dupa aceea, sosi un calareţ şi batu înfierbantat la poarta. Auzindu-l, sir Launcelot se scula, se uita pre fereastra şi în bataia lunii – mare! – vazu trei cavaleri care veneau întins spre cavalerul dintai, cu toţii de-a-ncalarelea. Iara cei trei calareţi napustitu-s-au asupra celui stingher, tragandu-şi spadele, macar ca acesta se întoarse vitejeşte înspre danşii şi începu a se apara cu toata nadejdea. De buna sama – gandit-a singur cu capul sau sir Launcelot – cuvine-se a sari într-ajutor celui în nevoie, ca nevrednic ar fi din parte-mi a lasa trei cavaleri a se abate într-unul singur, carele de s-ar prapadi, pieirii sale m-aş socoti partaş. Ci el din gandul sau nu s-a lasat şi nice din altele ale cugetului şi de sarg îşi puse armura şi se duse la fereastra, pogorandu-se pre cearşaful ce-l înnoda şi-l agaţa de prichici, şi aşa se pomeni el în faţa celor patru cavaleri. Zis-a cu glas tunator sir Launcelot: Întoarceţi-va de catre el faţa şi bateţi-va cu mine, domniile voastre, cavalerilor! Iara cei trei cavaleri se învartejira, lasandu-l pe sir Kay, şi venira asupra lui sir Launcelot. Şi amarnic se lovira, ca cei trei descalecara şi se înfierbantara, ascuţind armele asupra lui sir Launcelot şi înconjurandu-l din toate parţile. Vazand sir Kay înfierbantarea, sari într-ajutorul lui sir Launcelot, dara acesta a fost zicand: Nu, luminate cavalere, nu am nevoie de ajutor de la domnia ta, iara de vrei a şti de ajutorul meu, lasa-mi-i pe sama! Sir Kay, calcandu-şi pre inima, facu voia cavalerului şi se trase la o parte. Apoi, pe loc, sir Launcelot intra cu spada într-înşii şi din şase lovituri îi darama la pamant! Cei trei într-un glas se rugara: Prea marite cavalere, iata ne închinam ţie, de vreme ce eşti un viteaz fara seaman! Iara sir Launcelot a fost zicand: Voi, domnilor, sa ştiţi ca nu mie mi se cade a primi închinarea voastra, ci dumnealui, comisului sir Kay, iara numai pre temeiul acestui legamant va dau zile de ia mine, şi altminteri nu! Prea marite – zis-au ei – anevoie şi cu sila am face-o, ca pre sir Kay pana aici l-am haituit şi de n-ai fi statut tu înainte, l-am fi rapus de istov, deci nu se cade noua a ne închina lui! Volnici sunteţi a cumpani cu mintea întreaga – zis-a sir Launcelot – ca voi îmbiaţi în acest ceas cu zilele în mana şi daca este a va închina cuiva, apoi numai lui sir Kay va veţi închina! Prea marite – au fost ei zicand – pentru haladuinţa zilelor noastre îţi vom împlini porunca! Daca-i aşa – zis-a sir Launcelot – pasa de duceţi-va duminica ce vine, cand cad Rusaliile, la curtea craiului Arthur, ca sa va închinaţi craiesei Guenever. Toţi trei va veţi închina milosardiei şi marinimiei Gueneverei, dandu-i de veste ca sir Kay v-a trimis la picioarele ei, ca pre nişte oameni prinşi, ce ai craiesei sunteţi. A doua zi, sir Launcelot se scula în faptul zilei şi-l lasa pe sir Kay dormind; iara sir Launcelot lua platoşa şi pavaza lui sir Kay şi se înfiera cu ele şi aşa se duse la grajd şi îi lua şi calul, zise ramas bun gazdei şi purcese la drum. Curanda vreme dupa aceea, se trezi sir Kay şi tare îi simţi lipsa, apoi oblici ca el îi lasase armura şi calul în schimbul alor sale. Iara acum, pre cinstea mea, mare voie rea va caşuna el la curtea regelui Arthur, caci faţa de dansul se vor semeţi cavalerii de acolo socotind ca eu sunt acela şi amagiţi din cale-afara vor fi! Iara eu, mulţumita platoşei şi pavezei sale, am credinţa ca voi calari în tihna. Mai apoi, purcese la drum sir Kay, dupa ce mulţami gazdei sale."
Cand lasai din mana cartea, auzii o bataie la uşa şi strainul cu pricina intra în odaie. Îi oferii o pipa şi un scaun, avand grija sa se simta ca la el acasa. L-am mai îmbarbatat cu un pahar de whisky scoţian, fierbinte, i-am mai dat unul şi apoi înca unul – tot sperand sa-i aud povestea. Dupa al patrulea argument de felul asta, omul se porni singur sa povesteasca, într-un chip simplu şi firesc:
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Cuvant lamuritor
Aceasta pagina a fost accesata de 555 ori.