Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Povestea strainului
Povestea strainului
Sunt american. M-am nascut şi am fost crescut la Hartford, în statul Connecticut – ştii, pe malul raului, la ţara. Aşa ca sunt yankeu get-beget, din talpi şi pana-n creştet – şi înca unul practic. Ba, şi nesentimental, dupa cate mi se pare, care va sa zica lipsit de poezie. Aşa e! Tata a fost potcovar, unchiu-meu doctor de cai, iar eu, pentru început, am facut şi una şi alta. Apoi, m-am dus la o mare fabrica de armament şi mi-am învaţat adevarata meserie. I-am deprins toate chichiţele. Am învaţat sa fabric de toate: puşti, revolvere, tunuri, cazane, maşini şi tot felul de maşinarii care scutesc omul de oboseala. Ba, mai puteam probalui tot ce-ţi pofteşte inima – orice lucru din lume, de te miri ce. Şi daca nimeni nu se pricepea cum sa fabrice mai iute un lucru, eu eram gata sa nascocesc o cale noua şi asta cat ai clipi. Aşa am ajuns contramaistru-şef, avand vreo doua mii de oameni sub conducerea mea.
Înţelegeţi, de ce un om ca mine trebuia sa fie bataios nevoie mare şi sa aiba de furca, ba cu unii, ba cu alţii. Cand ai doua mii de oameni colţoşi sub conducerea ta, distracţii de-astea gaseşti berechet. Eu, unul, ştiu ca gaseam. În cele din urma, însa, mi-am gasit naşul şi mi-am încasat porţia. A fost o neînţelegere pe care un individ, cu numele de Hercule, a tranşat-o cu ranga. M-a întins lat, cu o lovitura în capaţana, de mi-au trosnit toate oasele şi încheieturile ţestei; parca s-au facut talmeş-balmeş şi nu-şi mai gasea nici una locuşorul. Apoi, totul s-a cufundat în bezna, n-am mai simţit nimic şi n-am mai ştiut ce-i cu mine – cel puţin, o bucata de vreme. Cand mi-am venit în fire, şedeam întins pe iarba, sub un stejar, şi în faţa ochilor se întindea o privelişte larga şi frumoasa, de ţara, pe care o admiram de unul singur. Adica singur de tot nu eram, caci se mai afla pe-acolo un individ calare, care se zgaia la mine de pe spinarea calului, unul care parca atunci ieşise dintr-o carte cu poze. Purta din talpi şi pana-n creştet o armura de fier, din acelea de pe vremuri; pe cap, avea un coif ca un butoiaş, cu o deschizatura în dreptul ochilor; şi mai avea o pavaza, o spada şi o suliţa grozava. Calul purta şi el armura şi un corn de oţel care-i apara fruntea şi mai avea un valtrap straşnic de matase roşie şi verde, cu ţarţamuri, care-l acoperea de sus pana jos, aproape de pamant, ca un baldachin.
— Luminate cavalere, nu ţi-i pohta a?…, îmi zise omul acela.
— Pohta – pofta, de ce?
— A ne încrucişa spadele pentru ţara, pentru o jupaniţa au pentru…
— Ce tot îndrugi acolo? l-am repezit eu. Ia şterge-o înapoi la circul tau, ori chem sergentul!
Ei, şi ce credeţi ca-i trece prin minte individului? Se da îndarat vreo trei sute de paşi şi apoi odata-l vad ca-şi face vant înspre mine, de-i sfaraiau calului copitele. Se napusteşte cu butoiaşul aplecat pana la grumazul calului, ţintind drept înainte, cu suliţa aia lunga pana la cer. Vazand ca ia lucrurile în serios, pana sa ma ajunga el, eu ma şi caţarai în copac.
Omul susţinea, nici mai mult şi nici mai puţin, ca sunt proprietatea lui, captivul suliţei sale. Argumentul lui cantarea cam greu – şi pe deasupra avea o tona de avantaje – facandu-ma sa chibzuiesc ca-i mai sanatos sa-i bat în struna. Aşadar, am cazut la învoiala ca sa merg pe langa el, iar el sa nu se atinga de mine. M-am dat jos din copac şi am pornit-o, mergand alaturi de calul sau. Pot spune ca a fost o plimbare placuta. Treceam prin dumbravi şi peste paraie pe care nu-mi amin¬team sa le fi vazut vreodata – ceea ce ma încurca şi ma punea pe ganduri. Şi totuşi n-am dat de nici un circ şi nici de mama circului. Aşa ca am renunţat la gandul ca ar fi un om de la circ şi mi-am zis ca scapase de la balamuc. Dar nici de balamuc n-am dat. Nu mai ştiam ce sa cred, zau aşa! L-am întrebat daca mai e mult pana la Hartford şi omul mi-a raspuns ca n-a auzit niciodata de o asemenea localitate. Mi-am zis ca minte, dar am lasat sa treaca de la mine. Peste un ceas, am zarit în departare un oraş moţaind într-o vale, langa un rau şerpuitor, iar dincolo, pe un deal, o mare fortareaţa cenuşie, cu turnuri şi turnuleţe. Pan-aici nu mai vazusem d-alde astea decat prin poze.
— Bridgeport, nu-i aşa? l-am întrebat, aratand cu degetul.
— Camelot, îmi raspunse el.
Strainul meu dadea semne ca-l fura somnul. Se surprinse clipocind şi zambi – cu zambetul lui duios şi vetust – zicand:
— Vad ca nu mai pot continua povestirea, dar hai cu mine. Am scris-o toata şi, daca-ţi place, poţi s-o citeşti în voie.
În odaia sa, el adauga:
— Mai întai, am scris nişte însemnari zilnice, apoi cu timpul, dupa ani de zile, am luat însemnarile şi am alcatuit din ele o carte. Vai, cat amar de vreme trecut-a de atunci!
Mi-a întins manuscrisul şi mi-a aratat locul de unde sa încep lectura.
— Începe de aici, mi-a zis. Ce e mai înainte, ţi-am şi povestit.
Îl toropise somnul. În timp ce ma îndreptam spre uşa, l-am auzit bolborosind în clipoceala lui:
— Îţi urez cale buna, luminate cavaler!
M-am aşezat la gura sobei şi am cercetat comoara. Prima parte – cea mai voluminoasa – era scrisa pe pergament şi galbejita de vreme. Am cercetat o fila, mai staruitor, şi am vazut ca era un palimpsest. Sub scrisul vechi şi tulbure al istoricului yankeu se întrezareau urmele unui scris şi mai vechi, şi mai nelamurit – cuvinte şi fraze latineşti, fara îndoiala franturi din stravechi legende calugareşti. Am rasfoit pana la locul indicat de strain şi am început sa citesc cele ce urmeaza:
Sunt american. M-am nascut şi am fost crescut la Hartford, în statul Connecticut – ştii, pe malul raului, la ţara. Aşa ca sunt yankeu get-beget, din talpi şi pana-n creştet – şi înca unul practic. Ba, şi nesentimental, dupa cate mi se pare, care va sa zica lipsit de poezie. Aşa e! Tata a fost potcovar, unchiu-meu doctor de cai, iar eu, pentru început, am facut şi una şi alta. Apoi, m-am dus la o mare fabrica de armament şi mi-am învaţat adevarata meserie. I-am deprins toate chichiţele. Am învaţat sa fabric de toate: puşti, revolvere, tunuri, cazane, maşini şi tot felul de maşinarii care scutesc omul de oboseala. Ba, mai puteam probalui tot ce-ţi pofteşte inima – orice lucru din lume, de te miri ce. Şi daca nimeni nu se pricepea cum sa fabrice mai iute un lucru, eu eram gata sa nascocesc o cale noua şi asta cat ai clipi. Aşa am ajuns contramaistru-şef, avand vreo doua mii de oameni sub conducerea mea.
Înţelegeţi, de ce un om ca mine trebuia sa fie bataios nevoie mare şi sa aiba de furca, ba cu unii, ba cu alţii. Cand ai doua mii de oameni colţoşi sub conducerea ta, distracţii de-astea gaseşti berechet. Eu, unul, ştiu ca gaseam. În cele din urma, însa, mi-am gasit naşul şi mi-am încasat porţia. A fost o neînţelegere pe care un individ, cu numele de Hercule, a tranşat-o cu ranga. M-a întins lat, cu o lovitura în capaţana, de mi-au trosnit toate oasele şi încheieturile ţestei; parca s-au facut talmeş-balmeş şi nu-şi mai gasea nici una locuşorul. Apoi, totul s-a cufundat în bezna, n-am mai simţit nimic şi n-am mai ştiut ce-i cu mine – cel puţin, o bucata de vreme. Cand mi-am venit în fire, şedeam întins pe iarba, sub un stejar, şi în faţa ochilor se întindea o privelişte larga şi frumoasa, de ţara, pe care o admiram de unul singur. Adica singur de tot nu eram, caci se mai afla pe-acolo un individ calare, care se zgaia la mine de pe spinarea calului, unul care parca atunci ieşise dintr-o carte cu poze. Purta din talpi şi pana-n creştet o armura de fier, din acelea de pe vremuri; pe cap, avea un coif ca un butoiaş, cu o deschizatura în dreptul ochilor; şi mai avea o pavaza, o spada şi o suliţa grozava. Calul purta şi el armura şi un corn de oţel care-i apara fruntea şi mai avea un valtrap straşnic de matase roşie şi verde, cu ţarţamuri, care-l acoperea de sus pana jos, aproape de pamant, ca un baldachin.
— Luminate cavalere, nu ţi-i pohta a?…, îmi zise omul acela.
— Pohta – pofta, de ce?
— A ne încrucişa spadele pentru ţara, pentru o jupaniţa au pentru…
— Ce tot îndrugi acolo? l-am repezit eu. Ia şterge-o înapoi la circul tau, ori chem sergentul!
Ei, şi ce credeţi ca-i trece prin minte individului? Se da îndarat vreo trei sute de paşi şi apoi odata-l vad ca-şi face vant înspre mine, de-i sfaraiau calului copitele. Se napusteşte cu butoiaşul aplecat pana la grumazul calului, ţintind drept înainte, cu suliţa aia lunga pana la cer. Vazand ca ia lucrurile în serios, pana sa ma ajunga el, eu ma şi caţarai în copac.
Omul susţinea, nici mai mult şi nici mai puţin, ca sunt proprietatea lui, captivul suliţei sale. Argumentul lui cantarea cam greu – şi pe deasupra avea o tona de avantaje – facandu-ma sa chibzuiesc ca-i mai sanatos sa-i bat în struna. Aşadar, am cazut la învoiala ca sa merg pe langa el, iar el sa nu se atinga de mine. M-am dat jos din copac şi am pornit-o, mergand alaturi de calul sau. Pot spune ca a fost o plimbare placuta. Treceam prin dumbravi şi peste paraie pe care nu-mi amin¬team sa le fi vazut vreodata – ceea ce ma încurca şi ma punea pe ganduri. Şi totuşi n-am dat de nici un circ şi nici de mama circului. Aşa ca am renunţat la gandul ca ar fi un om de la circ şi mi-am zis ca scapase de la balamuc. Dar nici de balamuc n-am dat. Nu mai ştiam ce sa cred, zau aşa! L-am întrebat daca mai e mult pana la Hartford şi omul mi-a raspuns ca n-a auzit niciodata de o asemenea localitate. Mi-am zis ca minte, dar am lasat sa treaca de la mine. Peste un ceas, am zarit în departare un oraş moţaind într-o vale, langa un rau şerpuitor, iar dincolo, pe un deal, o mare fortareaţa cenuşie, cu turnuri şi turnuleţe. Pan-aici nu mai vazusem d-alde astea decat prin poze.
— Bridgeport, nu-i aşa? l-am întrebat, aratand cu degetul.
— Camelot, îmi raspunse el.
Strainul meu dadea semne ca-l fura somnul. Se surprinse clipocind şi zambi – cu zambetul lui duios şi vetust – zicand:
— Vad ca nu mai pot continua povestirea, dar hai cu mine. Am scris-o toata şi, daca-ţi place, poţi s-o citeşti în voie.
În odaia sa, el adauga:
— Mai întai, am scris nişte însemnari zilnice, apoi cu timpul, dupa ani de zile, am luat însemnarile şi am alcatuit din ele o carte. Vai, cat amar de vreme trecut-a de atunci!
Mi-a întins manuscrisul şi mi-a aratat locul de unde sa încep lectura.
— Începe de aici, mi-a zis. Ce e mai înainte, ţi-am şi povestit.
Îl toropise somnul. În timp ce ma îndreptam spre uşa, l-am auzit bolborosind în clipoceala lui:
— Îţi urez cale buna, luminate cavaler!
M-am aşezat la gura sobei şi am cercetat comoara. Prima parte – cea mai voluminoasa – era scrisa pe pergament şi galbejita de vreme. Am cercetat o fila, mai staruitor, şi am vazut ca era un palimpsest. Sub scrisul vechi şi tulbure al istoricului yankeu se întrezareau urmele unui scris şi mai vechi, şi mai nelamurit – cuvinte şi fraze latineşti, fara îndoiala franturi din stravechi legende calugareşti. Am rasfoit pana la locul indicat de strain şi am început sa citesc cele ce urmeaza:
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Povestea strainului
Aceasta pagina a fost accesata de 558 ori.