Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 01 - Camelot
Capitolul 01
Camelot
"- Camelot, Camelot! îmi zisei în sinea mea. Parca n-am mai auzit de numele asta. Pesemne ca aşa-i spune ospiciului."
Într-adevar, dadusem peste o privelişte varatica, deosebit de gingaşa şi tihnita, fermecatoare ca un vis şi stinghera ca o zi de duminica. Aerul te îmbata cu miresmele florilor, cu bazaitul gazelor şi ciripitul pasarelelor. Nu se vedea ţipenie de om. Şi nici urma de caruţe. Nicaieri, nici un semn de viaţa, nici o mişcare. Drumul parea o poteca şerpuitoare, cu urme de copite, şi ici-colo zareai cate-o dara de roţi prin iarba – roţi cu şine late cat palma.
Deodata, se ivi un boţ de fata – sa tot fi avut vreo zece ani – subţirica şi frumuşica tare, cu o cascada de par auriu, ce i se revarsa pe umeri. Pe cap purta o cununa de maci roşii ca focul, o gateala cum nu se poate mai ademenitoare. Mergea agale, cu inima uşoara. Chipul nevinovat îi oglindea seninatatea sufletului. Omul de la circ n-o lua în seama; parca nici n-o vazuse. Iar ea – ea nu se sperie deloc de travestiul lui fantastic, de parca ar fi fost obişnuita sa vada de-alde aştia în fiece zi. Trecea pe langa noi aşa nepasatoare, ca şi cum ar fi trecut pe langa o pereche de boi. Numai cand, din întamplare, ma baga în seama, numai atunci se petrecu ceva mai deosebit. Fata îşi ridica braţele spre cer şi ramase încremenita. Ramase aşa cu gura cascata şi cu ochii holbaţi, parand nedumerirea în persoana. Ce mai, era trasnita de uimire şi de frica! Şi aşa ramase, ca vrajita şi scoasa din minţi, privindu-ne pana ce cotiram pe dupa colţul unei paduri şi ne pierdu din ochi. Ca ea fusese uluita privindu-ma pe mine, în loc s-o mire însoţitorul meu – iata ceva peste puterile înţelegerii mele, o întamplare careia nu-i puteam da de rost. Ma zgandarea faptul ca fata parea a ma socoti pe mine bun de aratat la panorama, trecand cu vederea ca ea era mult mai indicata decat mine. Ce sa spun, pentru o fiinţa atat de frageda, se arata de o marinimie uimitoare şi mi-a dat mult de gandit. Am mers mai departe, plutind ca prin vis.
Cand ne apropiaram de oraş, se ivira unele semne de viaţa. Din cand în cand, treceam prin faţa vreunui bordei prapadit, acoperit cu stuf, avand în preajma mici ogoare şi petece de gradina, cultivate ca vai de lume.
Ni se aratara şi oameni, barbaţi vanjoşi, cu plete laţoase şi neţesalate, ce le atarnau peste ochi şi-i faceau sa semene cu dobitoacele. Şi ei, şi femeile lor, purtau mai toţi camaşi din panza groasa de in, ce le treceau peste genunchi, iar în picioare aveau un fel de opinci grosolane. Mulţi aveau cate o zgarda de fier. Baieţaşii şi fetiţele umblau goi puşca – dar nimeni nu parea sa se mire. Cu toţii se zgaiau la mine, îndrugau cate ceva, dadeau fuga în colibe şi-şi chemau tot neamul ca sa caşte gura ca la urs. Dar nici unul nu-l baga în seama pe însoţitorul meu, decat doar ca sa-l salute cu plecaciune, neca-patand nici un raspuns pentru osteneala.
În oraş se aflau cateva case de piatra mai aratoase, dar fara ferestre, prefirate prin salbaticia de bordeie acoperite de stuf. Strazile erau nişte biete ulicioare, întortocheate şi nepietruite. Haite de caini şi puzderie de copii goi se jucau la soare, dand locului viaţa şi larma. Porcii scurmau pamantul, grohaiau şi se faţaiau de colo pana colo, grozav de mulţumiţi, iar o scroafa se balacea într-o baltoaca puturoasa, drept în mijlocul caii principale, şi îşi alapta urmaşii. Deodata, rasunara sunetele îndepartate ale unei fanfare militare, apoi sunetele se apropiara din ce în ce. De dupa o cotitura se ivi o cavalcada falnica, şerpuind în soare şi luandu-mi ochii cu coifurile-i stralucitoare, cu panaşe şi zale scanteietoare, cu flamuri fluturande, cu tunicile acelea scurte, facute din brocarturi scumpe, cu valtrapurile bogate ale cailor, şi cu suliţe aurite la varf – facandu-şi vitejeşte drum prin noroaie, printre porci şi printre ţanci goi şi cainii care se zbenguiau prin faţa colibelor pricajite. Ne luaram şi noi dupa acest alai, apucand pe o ulicioara întortocheata, apoi pe alta, urcand şi iar urcand pana ce ajunseram, în cele din urma, pe creasta dealului, batuta de vanturi, unde se înalţa castelul cel uriaş. Îndata se auzi un schimb de chemari din trambiţe, iar dupa aceea calareţii parlamentara cu ostaşii, care strajuiau pe ziduri, îmbracaţi în zale şi cu coifuri, învartindu-se de colo pana colo, cu halebarda la umar, sub falfaitul flamurilor, care aveau pe ele chipul unui balaur fioros. Apoi, porţile cele mari se dadura în laturi, podişca mişcatoare se lasa în jos şi capetenia cavalcadei intra în cetate, pe sub arcadele încruntate. Paşind în urma lor, curand ne aflaram şi noi într-o curte mare şi pietruita, cu turnuri şi turnuleţe ce se înalţau în vazduhul azuriu pe toate patru laturile. Împrejurul nostru, toţi descalecau şi începeau sa-şi faca temenele, iscandu-se multa tevatura şi alergatura încoace şi încolo şi o vesela vanzoleala de culori ce se mişcau şi se amestecau, toate acestea alcatuind o larma, o învalmaşeala şi o zapaceala din cele mai placute.
Camelot
"- Camelot, Camelot! îmi zisei în sinea mea. Parca n-am mai auzit de numele asta. Pesemne ca aşa-i spune ospiciului."
Într-adevar, dadusem peste o privelişte varatica, deosebit de gingaşa şi tihnita, fermecatoare ca un vis şi stinghera ca o zi de duminica. Aerul te îmbata cu miresmele florilor, cu bazaitul gazelor şi ciripitul pasarelelor. Nu se vedea ţipenie de om. Şi nici urma de caruţe. Nicaieri, nici un semn de viaţa, nici o mişcare. Drumul parea o poteca şerpuitoare, cu urme de copite, şi ici-colo zareai cate-o dara de roţi prin iarba – roţi cu şine late cat palma.
Deodata, se ivi un boţ de fata – sa tot fi avut vreo zece ani – subţirica şi frumuşica tare, cu o cascada de par auriu, ce i se revarsa pe umeri. Pe cap purta o cununa de maci roşii ca focul, o gateala cum nu se poate mai ademenitoare. Mergea agale, cu inima uşoara. Chipul nevinovat îi oglindea seninatatea sufletului. Omul de la circ n-o lua în seama; parca nici n-o vazuse. Iar ea – ea nu se sperie deloc de travestiul lui fantastic, de parca ar fi fost obişnuita sa vada de-alde aştia în fiece zi. Trecea pe langa noi aşa nepasatoare, ca şi cum ar fi trecut pe langa o pereche de boi. Numai cand, din întamplare, ma baga în seama, numai atunci se petrecu ceva mai deosebit. Fata îşi ridica braţele spre cer şi ramase încremenita. Ramase aşa cu gura cascata şi cu ochii holbaţi, parand nedumerirea în persoana. Ce mai, era trasnita de uimire şi de frica! Şi aşa ramase, ca vrajita şi scoasa din minţi, privindu-ne pana ce cotiram pe dupa colţul unei paduri şi ne pierdu din ochi. Ca ea fusese uluita privindu-ma pe mine, în loc s-o mire însoţitorul meu – iata ceva peste puterile înţelegerii mele, o întamplare careia nu-i puteam da de rost. Ma zgandarea faptul ca fata parea a ma socoti pe mine bun de aratat la panorama, trecand cu vederea ca ea era mult mai indicata decat mine. Ce sa spun, pentru o fiinţa atat de frageda, se arata de o marinimie uimitoare şi mi-a dat mult de gandit. Am mers mai departe, plutind ca prin vis.
Cand ne apropiaram de oraş, se ivira unele semne de viaţa. Din cand în cand, treceam prin faţa vreunui bordei prapadit, acoperit cu stuf, avand în preajma mici ogoare şi petece de gradina, cultivate ca vai de lume.
Ni se aratara şi oameni, barbaţi vanjoşi, cu plete laţoase şi neţesalate, ce le atarnau peste ochi şi-i faceau sa semene cu dobitoacele. Şi ei, şi femeile lor, purtau mai toţi camaşi din panza groasa de in, ce le treceau peste genunchi, iar în picioare aveau un fel de opinci grosolane. Mulţi aveau cate o zgarda de fier. Baieţaşii şi fetiţele umblau goi puşca – dar nimeni nu parea sa se mire. Cu toţii se zgaiau la mine, îndrugau cate ceva, dadeau fuga în colibe şi-şi chemau tot neamul ca sa caşte gura ca la urs. Dar nici unul nu-l baga în seama pe însoţitorul meu, decat doar ca sa-l salute cu plecaciune, neca-patand nici un raspuns pentru osteneala.
În oraş se aflau cateva case de piatra mai aratoase, dar fara ferestre, prefirate prin salbaticia de bordeie acoperite de stuf. Strazile erau nişte biete ulicioare, întortocheate şi nepietruite. Haite de caini şi puzderie de copii goi se jucau la soare, dand locului viaţa şi larma. Porcii scurmau pamantul, grohaiau şi se faţaiau de colo pana colo, grozav de mulţumiţi, iar o scroafa se balacea într-o baltoaca puturoasa, drept în mijlocul caii principale, şi îşi alapta urmaşii. Deodata, rasunara sunetele îndepartate ale unei fanfare militare, apoi sunetele se apropiara din ce în ce. De dupa o cotitura se ivi o cavalcada falnica, şerpuind în soare şi luandu-mi ochii cu coifurile-i stralucitoare, cu panaşe şi zale scanteietoare, cu flamuri fluturande, cu tunicile acelea scurte, facute din brocarturi scumpe, cu valtrapurile bogate ale cailor, şi cu suliţe aurite la varf – facandu-şi vitejeşte drum prin noroaie, printre porci şi printre ţanci goi şi cainii care se zbenguiau prin faţa colibelor pricajite. Ne luaram şi noi dupa acest alai, apucand pe o ulicioara întortocheata, apoi pe alta, urcand şi iar urcand pana ce ajunseram, în cele din urma, pe creasta dealului, batuta de vanturi, unde se înalţa castelul cel uriaş. Îndata se auzi un schimb de chemari din trambiţe, iar dupa aceea calareţii parlamentara cu ostaşii, care strajuiau pe ziduri, îmbracaţi în zale şi cu coifuri, învartindu-se de colo pana colo, cu halebarda la umar, sub falfaitul flamurilor, care aveau pe ele chipul unui balaur fioros. Apoi, porţile cele mari se dadura în laturi, podişca mişcatoare se lasa în jos şi capetenia cavalcadei intra în cetate, pe sub arcadele încruntate. Paşind în urma lor, curand ne aflaram şi noi într-o curte mare şi pietruita, cu turnuri şi turnuleţe ce se înalţau în vazduhul azuriu pe toate patru laturile. Împrejurul nostru, toţi descalecau şi începeau sa-şi faca temenele, iscandu-se multa tevatura şi alergatura încoace şi încolo şi o vesela vanzoleala de culori ce se mişcau şi se amestecau, toate acestea alcatuind o larma, o învalmaşeala şi o zapaceala din cele mai placute.
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 01 - Camelot
Aceasta pagina a fost accesata de 550 ori.