Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 02 - Curtea regelui Arthur
Capitolul 2
Curtea regelui Arthur
Cum îmi veni la îndemana, ma dadui mai la o parte şi batui pe umar un moşneag care îmi parea un om de rand, întrebandu-l cu plan şi în mare taina:
— Amice! Fii bun şi spune-mi: eşti de la ospiciu ori ai venit pe aici doar în vizita? Poate vrei sa vezi pe cineva?
Ma privi prosteşte şi zise:
— Maica Precista, marite cavaler, înspre nefireasca soco¬tinţa pare-mi-se a-ţi cata vorbele…
— Lasa, i-am spus. Vad bine ca eşti un pacient de pe aici.
Ma departai de dansul, chibzuind şi cautand sa dau peste un om în toate minţile, care sa ma lumineze. Peste cateva clipe, crezui ca am dat peste un astfel de om, aşa ca-l trasei mai la o parte şi-i şoptii la ureche:
— Oare nu l-aş putea vedea o clipa pe gardianul-şef, doar o clipa?
— Rogu-va, nu ma smintiţi!
— Cum? De ce sa te smintesc?
— Nu ma stingheriţi de la treaba, daca va sunt mai pe plac vorbele acestea. Apoi îi dadu înainte, spunandu-mi ca este ajutor de bucatar şi n-are vreme de flecarit, deşi alta data i-ar face mare placere, ba chiar l-ar unge la inima daca ar afla de unde mi-am facut rost de asemenea straie. Plecand, el îmi arata cu degetul un flacau, spunandu-mi ca acesta n-are nici o treaba şi este tocmai nimerit pentru ce cautam eu. Fara îndoiala ca şi flacaul se uita dupa mine. Era un baiat subţiratic şi zvelt, îmbracat într-un tricou de culoarea racului, ce-l facea sa semene cu un morcov îngemanat. Restul veşmintelor îi erau din matase albastra, cu dantele gingaşe şi tot felul de zorzoane. Avea plete lungi şi balaie şi purta pe cap o tichie de atlaz roz-alb, cu pana, trasa ştrengareşte pe-o ureche. Dupa privirile ce le arunca parea baiat de viaţa, iar dupa înfaţişare tare mulţumit de sine. Era dragalaş sa-l pui în rama, nu alta. Baiatul se apropie, ma cerceta din cap pana în picioare, cu o curiozitate plina de zambete şi neobrazare. Îmi spuse ca ma cauta cu dinadinsul şi ma încunoştinţa ca este paj.
— Las-o încolo – îi zisei – ce-i aia paj? Ai grija pajiştilor, ca sa tai frunze la caini?
Cuvintele erau cam tari, recunosc, dar intrase strechea în mine. Totuşi, cuvintele mele nu-l atinsera catuşi de puţin. Parca nici nu-i trecea prin cap ca-l jignisem. În timp ce ne plimbam, vorbea şi radea fericit şi nepasator, aşa cum sunt îndeobşte baieţandrii, şi numaidecat ne împrieteniram la toarta. Îmi punea tot soiul de întrebari despre mine şi despre straiele mele, dar nici n-aştepta sa-i raspund, palavragind mai departe, de parca ar fi uitat ca-mi pusese întrebarea. Toate astea pana ce, în treacat, îmi spuse ca s-a nascut la începutul anului 513.
La auzul acestor vorbe ma trecura nişte fiori de gheaţa, chiar prin şira spinarii. Ma oprii şi-i zisei, cu un glas cam stins:
— Mi se pare ca nu am auzit prea bine. Mai spune-mi o data – şi mai rar: ce an zici ca era?
— 513!
— 513? Pari mai tanar! Zau, dragul meu, ţine seama ca ai a face cu un biet strain, fara prieteni pe aici. Fii sincer şi nu-ţi bate joc de mine. ia spune-mi: eşti în toate minţile?
Ma asigura ca este.
— Da oamenii de aici sunt şi ei în toate minţile?
Îmi zise ca da.
— Va sa zica nu suntem la ospiciu? Vreau sa spun, acolo unde sunt aduşi nebunii pentru a fi lecuiţi?
Îmi zise ca nu.
— Ei, comedie, atunci sa ştii ca ori eu sunt smintit, ori mi s-a întamplat ceva la fel de groaznic ca şi sminteala. Ia spune-mi acum, pe faţa şi cinstit, unde ma aflu?
— La curtea regelui Arthur.
Aşteptai o clipa, lasand ca ideea asta sa ma patrunda şi sa ma zgalţaie bine, apoi îi zisei:
— Şi, ma rog, dupa cate ştii tu, în ce an ne aflam acuma?
— În anul 528, ziua de 19 iunie.
Îmi simţii inima zdrobita de jale şi abia îi putui şopti:
— Gata. S-a zis! N-o sa-mi mai revad niciodata prietenii – niciodata. Trebuie sa treaca mai bine de o mie trei sute de ani pana sa se nasca.
Fara sa ştiu anume pentru ce, îi dadui totuşi crezare. Sim¬ţeam ceva în mine care era pornit sa-i dea crezare – poate conştiinţa mea, daca se putea vorbi de aşa ceva. În schimb, raţiunea mea refuza sa creada cele ce îmi spunea flacauaşul. Într-adevar, raţiunea pe data începu sa mi se razvrateasca şi sa protesteze. Era şi firesc. Şi eu nu mai ştiam cum s-o potolesc. Îmi dadui seama ca marturiile celorlalţi oameni de acolo nu-mi vor sluji la nimic, caci raţiunea era gata sa-mi spuna ca ei sunt smintiţi şi le-ar fi respins marturiile, lasandu-ma mai departe în dubiu. Dar deodata, ca prin farmec, gasii cheia. Ştiam ca singura eclipsa totala de soare, din prima jumatate a veacului al VI-lea, se produsese la 21 iunie 528, anno do¬mini, stil vechi şi începuse la ora 12 şi 3 minute, ziua. Ştiam, de asemenea, ca nu se prevazuse nici o eclipsa totala de soare în anul care, pentru mine, era cel adevarat – adica anul 1879. Deci, daca reuşeam sa-mi stapanesc neliniştea şi curiozitatea, ferindu-le sa-i vina de hac bietei mele inimi – şi asta numai timp de patruzeci şi opt de ore, de-aici înainte – aveam putinţa de a ma încredinţa daca flacauaşul spunea sau nu adevarul.
De aceea, fiind un om practic din Connecticut, mi-am alungat din minte toata îndoiala, aşteptand ziua şi ceasul soro¬cit, iar pana atunci mi-am zis ca-i mai bine sa ma ocup de împrejurarile în care ma aflam. Asta – ca sa trag toate foloasele de pe urma lor, şi înca în modul cel mai rentabil. Fiecare lucru la randul lui: asta mi-i deviza. Trebuie sa-ţi joci cartea pana-n panzele albe, chiar daca ai în mana doar perechi şi-un valet. De aceea, am luat imediat doua hotarari, zicandu-mi: daca ma aflu tot în secolul al XIX-lea şi sunt printre nebuni, neputand scapa de ei, atunci trebuie sa fac aşa ca sa învart pe degete întreg ospiciul şi sa ştiu tot ce se petrece aici; daca, dimpotriva, ma aflu într-adevar în secolul al VI-lea, cu atat mai bine: nici ca se poate o ocazie mai avantajoasa pentru mine. Straşnic prilej de combinaţii şi învarteli, în cazul asta. Ei, da, în cazul asta, ma faceam forte ca în trei luni sa pun stapanire pe întreaga ţara, caci, pe buna dreptate – îmi ziceam eu – eram omul cel mai cult din regat, cu un avans de mai bine de o mie trei sute de ani asupra celorlalţi. Aşa mi-am zis, ca doar eu nu sunt un farţingau care-şi pierde vremea, mai ales dupa ce am luat o hotarare şi am gasit o treaba de pus la cale. Astfel ca i-am spus pajului:
— Asculta, dragul meu Clarence – te pomeneşti ca aşa te cheama! – te-aş ruga sa ma pui niţeluş la curent cu cele ce se petrec pe aici. Daca nu te superi, cum se numeşte aratarea care m-a adus pe mine aici?
— Vorbeşti de stapanul meu şi al domniei tale? Iaste viteazul cavaler şi marele lord sir Kay, comisul, frate de lapte cu prea înalţatul nostru crai.
— Foarte bine! Da-i înainte şi spune-mi tot.
Mi-a înşirat o poveste lunga, dar partea care prezenta un interes imediat pentru mine era urmatoarea: baiatul susţinea ca eu sunt prizonierul lui sir Kay şi ca, la vremea cuvenita, potrivit datinei, voi fi azvarlit într-o temniţa înspaimantatoare şi ţinut acolo la tain de paine şi apa, pana ce ma vor rascumpara prietenii – daca nu cumva voi putrezi mai înainte. Am priceput ca cea de a doua ipoteza avea şanse mai serioase, dar nu mi-am pierdut vremea cu socoteli de astea, ştiind ca orice clipa este foarte preţioasa. Pajul îmi mai spuse ca la ceasul acela cina era tocmai pe sfarşite, în sala cea mare, şi ca îndata ce vor începe conversaţiile şi zaiafetul, sir Kay va da porunca sa fiu adus acolo ca sa ma arate regelui şi iluştrilor sai cavaleri, care cu toţii şed în jurul Mesei Rotunde. Sir Kay se va fali cu isprava de a fi pus mana pe mine şi va umfla puţintel lucrurile. Ar însemna însa ca n-am cei şapte ani de-acasa daca l-aş corecta cumva; ba mi-aş primejdui şi mai mult capul. Dupa ce se va ispravi cu aceasta prezentare a mea, zdup! – în temniţa. Clarence ma asigura ca va gasi totuşi mijlocul sa ma viziteze din cand în cand, ca sa ma îmbarbateze, şi ma va ajuta sa dau de veste prietenilor.
Asta-i buna! Sa dau de veste prietenilor! Îi mulţumii în sec, ca – de! – n-aveam încotro. În clipa aceea, se ivi un lacheu care ma anunţa ca sunt chemat şi Clarence ma con¬duse înauntru, tragandu-ma mai la o parte şi aşezandu-se langa mine.
Ce sa va spun! Era un spectacol tare curios şi interesant. Ma pomenisem într-o sala uriaşa şi destul de goala – da, goala şi plina de contraste izbitoare. Te uimea cat de înalta era! Atat de înalta, încat flamurile atarnate de grinzile şi barnele arcuite parca pluteau în lumina asfinţitului. La cele doua capete ale salii, sus de tot, se zarea cate o galerie cu balustrada de piatra, într-una şezand muzicanţii, într-alta nişte femei înveşmantate în culori pestriţe, care te lasau cu gura cascata. Pardoseala era din lespezi mari de piatra, alcatuind patrate albe şi negre. Vremea o tocise de atata umblet şi avea nevoie de reparaţii. Cat despre podoabe, zau daca gaseai ceva ca lumea, deşi pe pereţi atarnau cateva tapiserii uriaşe, socotite probabil opere de arta. Înfaţişau scene din batalii şi caii semanau grozav cu cei pe care copiii îi plasmuiesc din hartie sau îi plamadesc din turta dulce. Oamenii din tapiserii purtau nişte platoşe solzoase, iar solzii erau închipuiţi prin nişte gaurele, aşa încat pareau aidoma unor pesmeciori muiaţi în punch. Se mai afla acolo un camin destul de încapator ca sa poţi face un bivuac într-însul, iar parţile laterale şi creştetul caminului, întocmite din piatra înflorata, aveau înfaţişarea unor porţi de catedrala. Oşteni de straja, cu platoşe şi coifuri, neavand alta arma decat halebarda, stateau de-a lungul pereţilor, încremeniţi ca nişte statui, şi chiar aşa aratau.
În mijlocul acestei pieţi publice, cu arcade şi bolţi, se lafaia o masa de stejar, careia i se zicea Masa Rotunda. Era cuprinzatoare cat arena unui circ şi în jurul ei şedeau puzderie de oameni, îmbracaţi în culori atat de pestriţe şi batatoare la ochi, încat te apuca durerea de cap, numai cat te uitai la ei. Îşi pastrau pe cap palariile împanoşate şi numai cand vreunul dintre danşii voia sa se adreseze direct regelui îşi ridica niţeluş palaria, exact în clipa în care începea sa vorbeasca.
Îndeletnicirea de capetenie le era bautura. Beau din nişte coarne de bou, iar cate unii mai morfoleau bucaţi de paine sau rodeau oasele ciozvartelor. Caini erau berechet, în medie cate doi de fiecare cap de om, şi potaile stateau la panda pana li se arunca cate un os pe care vreun comesean îl ispravise de ros. Sa fi vazut cum se repezeau dulaii în iureş dupa os! Veneau val-vartej, în brigazi şi divizii, încaierandu-se în lege şi umpland tot locul cu învalmaşeala lor tumultuoasa. Vedeai numai capete care se înfigeau asupra prazii, trupuri învartejite şi cozi fluturande. Furtuna de latraturi şi schelalaituri acoperea un rastimp toate conversaţiile convivilor, ceea ce nu era nici o paguba, caci bataliile javrelor se dovedeau mult mai intere¬sante. Uneori, barbaţii se ridicau în picioare ca sa priveasca mai bine şi puneau ramaşaguri, iar femeile şi muzicanţii se aplecau peste balustrada în acelaşi scop. Din cand în cand, frematau cu toţii de desfatare. În cele din urma, dulaul învin¬gator se tolanea tihnit, cu prada între labe, maraia şi rodea osul, manjind cu grasime pardoseala, aşa cum faceau în alte parţi înca vreo cincizeci de dulai. Iar restul curtenilor se întor¬ceau la îndeletnicirile şi desfatarile de mai înainte.
Îndeobşte, dupa vorba şi port, oamenii aceştia pareau gra¬ţioşi şi curtenitori şi lesne puteai observa atenţia şi seriozitatea cu care ascultau ei ori de cate ori li se povestea ceva, indiferent ce – fireşte, în pauzele dintre bataliile dulailor. La fel de vadit era ca ei alcatuiau o liota de oameni copilaroşi şi nevinovaţi, trantind cele mai sfruntate minciuni. Şi asta cu cea mai blajina şi mai cuceritoare naivitate, fiind bucuroşi şi gata oricand sa asculte – la randul lor – minciunile altora, ba chiar sa le şi creada. Nu-ţi venea uşor sa ţi-i închipui amestecaţi în fapte crude şi înfricoşatoare şi, totuşi, ei îndrugau la poveşti în care pomeneau ca nimica de varsari de sange şi de cazne – şi asta cu o desfatare atat de sincera, încat ma faceau şi pe mine sa uit de a ma mai înfiora.
Am vazut ca nu eram singurul prizonier de-acolo. Sa fi fost înca vreo douazeci, daca nu mai mult. Nenorociţii! Cei mai mulţi dintre danşii fusesera aşa de schilodiţi, ciumpaviţi şi stalciţi, ca te lua groaza vazandu-le pe par, pe faţa şi pe veşminte, sangele închegat în zganci şi zgrunţuri negre. De buna seama ca mai erau cotropiţi de grele dureri şi sufereau din pricina istovirii, a foamei şi setei. Şi nimeni nu se îndurase macar sa le spele ranile şi nu îi miluise cu vreun balsam alinator. Totuşi, nu-i auzeai deloc gemand sau vaicarindu-se şi nu-i vedeai dand semne de nelinişte sau cartind cat de cat. Fara sa vreau, ma napadi gandul: "Nemernicii! Cand le-a venit la îndemana, s-au purtat şi ei la fel cu alţii! Acum, le-a venit randul şi nu se aşteapta la un tratament mai bun, aşa ca resemnarea lor filozofica nu este dovada vreunei pregatiri sufleteşti, a vreunei tarii intelectuale, a vreunui raţionament, ci doar o simpla rezistenţa animalica. Sunt ca nişte piei-roşii albe!”
Curtea regelui Arthur
Cum îmi veni la îndemana, ma dadui mai la o parte şi batui pe umar un moşneag care îmi parea un om de rand, întrebandu-l cu plan şi în mare taina:
— Amice! Fii bun şi spune-mi: eşti de la ospiciu ori ai venit pe aici doar în vizita? Poate vrei sa vezi pe cineva?
Ma privi prosteşte şi zise:
— Maica Precista, marite cavaler, înspre nefireasca soco¬tinţa pare-mi-se a-ţi cata vorbele…
— Lasa, i-am spus. Vad bine ca eşti un pacient de pe aici.
Ma departai de dansul, chibzuind şi cautand sa dau peste un om în toate minţile, care sa ma lumineze. Peste cateva clipe, crezui ca am dat peste un astfel de om, aşa ca-l trasei mai la o parte şi-i şoptii la ureche:
— Oare nu l-aş putea vedea o clipa pe gardianul-şef, doar o clipa?
— Rogu-va, nu ma smintiţi!
— Cum? De ce sa te smintesc?
— Nu ma stingheriţi de la treaba, daca va sunt mai pe plac vorbele acestea. Apoi îi dadu înainte, spunandu-mi ca este ajutor de bucatar şi n-are vreme de flecarit, deşi alta data i-ar face mare placere, ba chiar l-ar unge la inima daca ar afla de unde mi-am facut rost de asemenea straie. Plecand, el îmi arata cu degetul un flacau, spunandu-mi ca acesta n-are nici o treaba şi este tocmai nimerit pentru ce cautam eu. Fara îndoiala ca şi flacaul se uita dupa mine. Era un baiat subţiratic şi zvelt, îmbracat într-un tricou de culoarea racului, ce-l facea sa semene cu un morcov îngemanat. Restul veşmintelor îi erau din matase albastra, cu dantele gingaşe şi tot felul de zorzoane. Avea plete lungi şi balaie şi purta pe cap o tichie de atlaz roz-alb, cu pana, trasa ştrengareşte pe-o ureche. Dupa privirile ce le arunca parea baiat de viaţa, iar dupa înfaţişare tare mulţumit de sine. Era dragalaş sa-l pui în rama, nu alta. Baiatul se apropie, ma cerceta din cap pana în picioare, cu o curiozitate plina de zambete şi neobrazare. Îmi spuse ca ma cauta cu dinadinsul şi ma încunoştinţa ca este paj.
— Las-o încolo – îi zisei – ce-i aia paj? Ai grija pajiştilor, ca sa tai frunze la caini?
Cuvintele erau cam tari, recunosc, dar intrase strechea în mine. Totuşi, cuvintele mele nu-l atinsera catuşi de puţin. Parca nici nu-i trecea prin cap ca-l jignisem. În timp ce ne plimbam, vorbea şi radea fericit şi nepasator, aşa cum sunt îndeobşte baieţandrii, şi numaidecat ne împrieteniram la toarta. Îmi punea tot soiul de întrebari despre mine şi despre straiele mele, dar nici n-aştepta sa-i raspund, palavragind mai departe, de parca ar fi uitat ca-mi pusese întrebarea. Toate astea pana ce, în treacat, îmi spuse ca s-a nascut la începutul anului 513.
La auzul acestor vorbe ma trecura nişte fiori de gheaţa, chiar prin şira spinarii. Ma oprii şi-i zisei, cu un glas cam stins:
— Mi se pare ca nu am auzit prea bine. Mai spune-mi o data – şi mai rar: ce an zici ca era?
— 513!
— 513? Pari mai tanar! Zau, dragul meu, ţine seama ca ai a face cu un biet strain, fara prieteni pe aici. Fii sincer şi nu-ţi bate joc de mine. ia spune-mi: eşti în toate minţile?
Ma asigura ca este.
— Da oamenii de aici sunt şi ei în toate minţile?
Îmi zise ca da.
— Va sa zica nu suntem la ospiciu? Vreau sa spun, acolo unde sunt aduşi nebunii pentru a fi lecuiţi?
Îmi zise ca nu.
— Ei, comedie, atunci sa ştii ca ori eu sunt smintit, ori mi s-a întamplat ceva la fel de groaznic ca şi sminteala. Ia spune-mi acum, pe faţa şi cinstit, unde ma aflu?
— La curtea regelui Arthur.
Aşteptai o clipa, lasand ca ideea asta sa ma patrunda şi sa ma zgalţaie bine, apoi îi zisei:
— Şi, ma rog, dupa cate ştii tu, în ce an ne aflam acuma?
— În anul 528, ziua de 19 iunie.
Îmi simţii inima zdrobita de jale şi abia îi putui şopti:
— Gata. S-a zis! N-o sa-mi mai revad niciodata prietenii – niciodata. Trebuie sa treaca mai bine de o mie trei sute de ani pana sa se nasca.
Fara sa ştiu anume pentru ce, îi dadui totuşi crezare. Sim¬ţeam ceva în mine care era pornit sa-i dea crezare – poate conştiinţa mea, daca se putea vorbi de aşa ceva. În schimb, raţiunea mea refuza sa creada cele ce îmi spunea flacauaşul. Într-adevar, raţiunea pe data începu sa mi se razvrateasca şi sa protesteze. Era şi firesc. Şi eu nu mai ştiam cum s-o potolesc. Îmi dadui seama ca marturiile celorlalţi oameni de acolo nu-mi vor sluji la nimic, caci raţiunea era gata sa-mi spuna ca ei sunt smintiţi şi le-ar fi respins marturiile, lasandu-ma mai departe în dubiu. Dar deodata, ca prin farmec, gasii cheia. Ştiam ca singura eclipsa totala de soare, din prima jumatate a veacului al VI-lea, se produsese la 21 iunie 528, anno do¬mini, stil vechi şi începuse la ora 12 şi 3 minute, ziua. Ştiam, de asemenea, ca nu se prevazuse nici o eclipsa totala de soare în anul care, pentru mine, era cel adevarat – adica anul 1879. Deci, daca reuşeam sa-mi stapanesc neliniştea şi curiozitatea, ferindu-le sa-i vina de hac bietei mele inimi – şi asta numai timp de patruzeci şi opt de ore, de-aici înainte – aveam putinţa de a ma încredinţa daca flacauaşul spunea sau nu adevarul.
De aceea, fiind un om practic din Connecticut, mi-am alungat din minte toata îndoiala, aşteptand ziua şi ceasul soro¬cit, iar pana atunci mi-am zis ca-i mai bine sa ma ocup de împrejurarile în care ma aflam. Asta – ca sa trag toate foloasele de pe urma lor, şi înca în modul cel mai rentabil. Fiecare lucru la randul lui: asta mi-i deviza. Trebuie sa-ţi joci cartea pana-n panzele albe, chiar daca ai în mana doar perechi şi-un valet. De aceea, am luat imediat doua hotarari, zicandu-mi: daca ma aflu tot în secolul al XIX-lea şi sunt printre nebuni, neputand scapa de ei, atunci trebuie sa fac aşa ca sa învart pe degete întreg ospiciul şi sa ştiu tot ce se petrece aici; daca, dimpotriva, ma aflu într-adevar în secolul al VI-lea, cu atat mai bine: nici ca se poate o ocazie mai avantajoasa pentru mine. Straşnic prilej de combinaţii şi învarteli, în cazul asta. Ei, da, în cazul asta, ma faceam forte ca în trei luni sa pun stapanire pe întreaga ţara, caci, pe buna dreptate – îmi ziceam eu – eram omul cel mai cult din regat, cu un avans de mai bine de o mie trei sute de ani asupra celorlalţi. Aşa mi-am zis, ca doar eu nu sunt un farţingau care-şi pierde vremea, mai ales dupa ce am luat o hotarare şi am gasit o treaba de pus la cale. Astfel ca i-am spus pajului:
— Asculta, dragul meu Clarence – te pomeneşti ca aşa te cheama! – te-aş ruga sa ma pui niţeluş la curent cu cele ce se petrec pe aici. Daca nu te superi, cum se numeşte aratarea care m-a adus pe mine aici?
— Vorbeşti de stapanul meu şi al domniei tale? Iaste viteazul cavaler şi marele lord sir Kay, comisul, frate de lapte cu prea înalţatul nostru crai.
— Foarte bine! Da-i înainte şi spune-mi tot.
Mi-a înşirat o poveste lunga, dar partea care prezenta un interes imediat pentru mine era urmatoarea: baiatul susţinea ca eu sunt prizonierul lui sir Kay şi ca, la vremea cuvenita, potrivit datinei, voi fi azvarlit într-o temniţa înspaimantatoare şi ţinut acolo la tain de paine şi apa, pana ce ma vor rascumpara prietenii – daca nu cumva voi putrezi mai înainte. Am priceput ca cea de a doua ipoteza avea şanse mai serioase, dar nu mi-am pierdut vremea cu socoteli de astea, ştiind ca orice clipa este foarte preţioasa. Pajul îmi mai spuse ca la ceasul acela cina era tocmai pe sfarşite, în sala cea mare, şi ca îndata ce vor începe conversaţiile şi zaiafetul, sir Kay va da porunca sa fiu adus acolo ca sa ma arate regelui şi iluştrilor sai cavaleri, care cu toţii şed în jurul Mesei Rotunde. Sir Kay se va fali cu isprava de a fi pus mana pe mine şi va umfla puţintel lucrurile. Ar însemna însa ca n-am cei şapte ani de-acasa daca l-aş corecta cumva; ba mi-aş primejdui şi mai mult capul. Dupa ce se va ispravi cu aceasta prezentare a mea, zdup! – în temniţa. Clarence ma asigura ca va gasi totuşi mijlocul sa ma viziteze din cand în cand, ca sa ma îmbarbateze, şi ma va ajuta sa dau de veste prietenilor.
Asta-i buna! Sa dau de veste prietenilor! Îi mulţumii în sec, ca – de! – n-aveam încotro. În clipa aceea, se ivi un lacheu care ma anunţa ca sunt chemat şi Clarence ma con¬duse înauntru, tragandu-ma mai la o parte şi aşezandu-se langa mine.
Ce sa va spun! Era un spectacol tare curios şi interesant. Ma pomenisem într-o sala uriaşa şi destul de goala – da, goala şi plina de contraste izbitoare. Te uimea cat de înalta era! Atat de înalta, încat flamurile atarnate de grinzile şi barnele arcuite parca pluteau în lumina asfinţitului. La cele doua capete ale salii, sus de tot, se zarea cate o galerie cu balustrada de piatra, într-una şezand muzicanţii, într-alta nişte femei înveşmantate în culori pestriţe, care te lasau cu gura cascata. Pardoseala era din lespezi mari de piatra, alcatuind patrate albe şi negre. Vremea o tocise de atata umblet şi avea nevoie de reparaţii. Cat despre podoabe, zau daca gaseai ceva ca lumea, deşi pe pereţi atarnau cateva tapiserii uriaşe, socotite probabil opere de arta. Înfaţişau scene din batalii şi caii semanau grozav cu cei pe care copiii îi plasmuiesc din hartie sau îi plamadesc din turta dulce. Oamenii din tapiserii purtau nişte platoşe solzoase, iar solzii erau închipuiţi prin nişte gaurele, aşa încat pareau aidoma unor pesmeciori muiaţi în punch. Se mai afla acolo un camin destul de încapator ca sa poţi face un bivuac într-însul, iar parţile laterale şi creştetul caminului, întocmite din piatra înflorata, aveau înfaţişarea unor porţi de catedrala. Oşteni de straja, cu platoşe şi coifuri, neavand alta arma decat halebarda, stateau de-a lungul pereţilor, încremeniţi ca nişte statui, şi chiar aşa aratau.
În mijlocul acestei pieţi publice, cu arcade şi bolţi, se lafaia o masa de stejar, careia i se zicea Masa Rotunda. Era cuprinzatoare cat arena unui circ şi în jurul ei şedeau puzderie de oameni, îmbracaţi în culori atat de pestriţe şi batatoare la ochi, încat te apuca durerea de cap, numai cat te uitai la ei. Îşi pastrau pe cap palariile împanoşate şi numai cand vreunul dintre danşii voia sa se adreseze direct regelui îşi ridica niţeluş palaria, exact în clipa în care începea sa vorbeasca.
Îndeletnicirea de capetenie le era bautura. Beau din nişte coarne de bou, iar cate unii mai morfoleau bucaţi de paine sau rodeau oasele ciozvartelor. Caini erau berechet, în medie cate doi de fiecare cap de om, şi potaile stateau la panda pana li se arunca cate un os pe care vreun comesean îl ispravise de ros. Sa fi vazut cum se repezeau dulaii în iureş dupa os! Veneau val-vartej, în brigazi şi divizii, încaierandu-se în lege şi umpland tot locul cu învalmaşeala lor tumultuoasa. Vedeai numai capete care se înfigeau asupra prazii, trupuri învartejite şi cozi fluturande. Furtuna de latraturi şi schelalaituri acoperea un rastimp toate conversaţiile convivilor, ceea ce nu era nici o paguba, caci bataliile javrelor se dovedeau mult mai intere¬sante. Uneori, barbaţii se ridicau în picioare ca sa priveasca mai bine şi puneau ramaşaguri, iar femeile şi muzicanţii se aplecau peste balustrada în acelaşi scop. Din cand în cand, frematau cu toţii de desfatare. În cele din urma, dulaul învin¬gator se tolanea tihnit, cu prada între labe, maraia şi rodea osul, manjind cu grasime pardoseala, aşa cum faceau în alte parţi înca vreo cincizeci de dulai. Iar restul curtenilor se întor¬ceau la îndeletnicirile şi desfatarile de mai înainte.
Îndeobşte, dupa vorba şi port, oamenii aceştia pareau gra¬ţioşi şi curtenitori şi lesne puteai observa atenţia şi seriozitatea cu care ascultau ei ori de cate ori li se povestea ceva, indiferent ce – fireşte, în pauzele dintre bataliile dulailor. La fel de vadit era ca ei alcatuiau o liota de oameni copilaroşi şi nevinovaţi, trantind cele mai sfruntate minciuni. Şi asta cu cea mai blajina şi mai cuceritoare naivitate, fiind bucuroşi şi gata oricand sa asculte – la randul lor – minciunile altora, ba chiar sa le şi creada. Nu-ţi venea uşor sa ţi-i închipui amestecaţi în fapte crude şi înfricoşatoare şi, totuşi, ei îndrugau la poveşti în care pomeneau ca nimica de varsari de sange şi de cazne – şi asta cu o desfatare atat de sincera, încat ma faceau şi pe mine sa uit de a ma mai înfiora.
Am vazut ca nu eram singurul prizonier de-acolo. Sa fi fost înca vreo douazeci, daca nu mai mult. Nenorociţii! Cei mai mulţi dintre danşii fusesera aşa de schilodiţi, ciumpaviţi şi stalciţi, ca te lua groaza vazandu-le pe par, pe faţa şi pe veşminte, sangele închegat în zganci şi zgrunţuri negre. De buna seama ca mai erau cotropiţi de grele dureri şi sufereau din pricina istovirii, a foamei şi setei. Şi nimeni nu se îndurase macar sa le spele ranile şi nu îi miluise cu vreun balsam alinator. Totuşi, nu-i auzeai deloc gemand sau vaicarindu-se şi nu-i vedeai dand semne de nelinişte sau cartind cat de cat. Fara sa vreau, ma napadi gandul: "Nemernicii! Cand le-a venit la îndemana, s-au purtat şi ei la fel cu alţii! Acum, le-a venit randul şi nu se aşteapta la un tratament mai bun, aşa ca resemnarea lor filozofica nu este dovada vreunei pregatiri sufleteşti, a vreunei tarii intelectuale, a vreunui raţionament, ci doar o simpla rezistenţa animalica. Sunt ca nişte piei-roşii albe!”
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 02 - Curtea regelui Arthur
Aceasta pagina a fost accesata de 570 ori.