• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 03 - Cavalerii mesei rotunde

Cavalerii Mesei rotunde


Sporovaiala de la Masa Rotunda consta mai mult din monologuri – un soi de dari de seama asupra aventurilor în care fusesera capturaţi prizonierii, iar prietenii şi susţinatorii acestora, ucişi şi jefuiţi de cai şi armuri. Îndeobşte – pe cat mi-am putut da eu seama – aventurile acelea, pline de omoruri, nu erau expediţii întreprinse pentru a razbuna jigniri, nici pentru a pune capat unor vechi certuri sau unor neînţelegeri iscate din senin. Nu! De obicei erau nişte simple dueluri între straini – dueluri între oameni care nici macar nu fusesera prezentaţi unul altuia şi între care nu exista nici o pricina de jignire. Este drept ca de multe ori îmi fusese şi mie dat sa vad cum doi baieţi, care nu se cunoşteau şi se întalneau doar din întamplare, se ameninţau într-un glas: „Las ca-ţi arat eu ţie! Am sa te zvant în batai!” şi treceau pe loc la fapte. Pana atunci însa, îmi închipuisem ca astea se întampla doar între copii, fiind tocmai semnul şi dovada copilariei. Dar iata ca acolo dadusem peste cogeamite galigani – oameni în toata firea – care se ţineau de asemenea ispravi şi se faleau cu ele, chiar cand îmbatraneau. Totuşi, era ceva foarte simpatic în fiinţele acelea cu suflet simplu, ceva atragator şi placut; mi se parea ca nu gaseşti în gradiniţa aceea de copii, ca sa zic aşa, nici atatica creier cat îi nevoie pentru momeala de la undiţa. Dupa catva timp, însa, nici nu te mai sinchiseai, caci îţi dadeai seama ca într-o astfel de societate nici nu-i nevoie de creier şi daca oamenii ar fi avut creier – asta le-ar fi încurcat, stanjenit şi chiar stricat simetria vieţii lor şi poate le-ar fi facut imposibila existenţa.
Mai de pe fiecare chip desprindeai o nobila barbaţie. Pe unele vedeai chiar o anumita distincţie şi blandeţe, care înlaturau clevetirile rautacioase şi le faceau sa amuţeasca. În ţinuta cavalerului caruia îi ziceau sir Galahad, staruiau o bunatate şi o puritate nespus de nobile, de asemenea şi în înfaţişarea regelui, iar mareţie şi prestanţa gaseai în statura uriaşa şi în portul trufaş al lui sir Launcelot al Lacului.
Tocmai în clipa aceea se petrecu un incident, aţintind toate privirile asupra acestui sir Launcelot. La semnul facut de un fel de maestru de ceremonii, şase sau opt dintre prizonieri se ridicara, venira în grup şi îngenuncheara pe daliile de piatra şi ridicandu-şi braţele înspre galeria unde se aflau doamnele, se rugara a li se îngadui sa vorbeasca reginei. Doamna, care şedea la locul cel mai de vaza, în buchetul acela de femei înghesuite ca la o expoziţie de flori şi cusaturi ţaraneşti, încuviinţa din cap. Atunci purtatorul de cuvant al prizonierilor declara ca el şi cu semenii lui sunt în mainile ei, întru iertare, rascumparare, captivitate sau moarte, şi ca aşa cum va hotarî dansa, dupa bunu-i plac, aşa va fi. Îi mai spuse ca ei o faceau la porunca lui sir Kay, comisul, ai carui prizonieri erau, întrucat el îi învinsese pe campul de lupta într-o batalie crancena şi asta singur, numai prin taria şi vitejia lui.
Mirarea şi uimirea se aşternura pe feţele tuturor celor din sala. Zambetul plin de recunoştinţa al reginei pieri la auzul numelui lui sir Kay. Regina parea tare dezamagita. Pajul îmi şopti la ureche, pe un ton şi cu cuvinte de curata batjocura:
— Aolio! tocmai sir Kay! O, cat iaste fara de cale şi fara de cuviinţa! Sa fiu albie de porci, daca iaste cu putinţa una ca asta! Doua mii de ani, se va cazni înca necurata scornire a oamenilor ca sa-l blagosloveasca pe comis cu o asemenea basna!
Toate privirile îl iscodira aprig pe sir Kay, dar el fu la înalţime. Se ridica şi îşi juca ca un maestru cartea – şi lua toate levatele. Spuse ca va povesti întocmai cele petrecute, fara sa puna nimic de la el.
— Iara de veţi chibzui ca se cade cuiva cinstire şi slava pentru ispravile acestea – zise el – atunci cinstire şi slava veţi harazi aceluia carele iaste cel mai vartucios, viteazul ale carui maini au purtat pavaza şi au taiat cu paloşul pre neprietenii creştinataţii, iara acesta nu-i altul decat însuşi cavalerul care şade colo! Şi, spunand acestea, îl arata pe sir Launcelot. Zau, i-a lucrat în foi de viţa şi bine le-a facut!
Apoi, sir Kay îşi urma povestirea şi le spuse cum sir Launcelot, în cautare de aventuri – cu puţina vreme înainte – ucisese dintr-o singura lovitura de spada şapte uriaşi şi dezrobise o suta patruzeci şi doua de fecioare. Dar sir Launcelot nu s-a mulţumit cu atata şi, cautand alte aventuri, a dat peste dansul (sir Kay), care se lupta deznadajduit cu noua cavaleri straini şi pe loc el a luat pe seama sa lupta şi i-a înfrant pe toţi cei noua. Şi le mai povesti cum, în noaptea aceea, sir Launcelot se trezi, fara sa faca vreun zgomot, şi îşi puse platoşa lui sir Kay, luandu-i şi calul şi o porni în ţari îndepartate, unde învinse şaisprezece cavaleri într-o crancena batalie şi pe alţi treizeci şi patru într-alta. Şi pe toţi aceştia, ca şi pe primii noua, îi puse sa jure ca vor veni calari, de duminica Rusaliilor, la curtea regelui Arthur şi se vor preda în mainile reginei Guenever, drept prizonieri ai comisului sir Kay, prada a vitejiei sale cavalereşti. Şase din ei se şi aflau acolo, iar restul aveau sa soseasca de îndata ce li se vor tamadui ranile mai grave.
Ce sa spun – era înduioşator s-o vezi pe regina roşind şi zambind, parand totodata stanjenita şi fericita şi aruncandu-i pe furiş lui sir Launcelot nişte ocheade, pentru care în Arkansas pun capul ca handralaul ar fi primit nişte gloanţe în ceafa.
Toata lumea lauda vitejia şi marinimia lui sir Launcelot. Numai eu eram buimac cu totul, afland cum un singur om fusese în stare sa bata şi sa captureze atatea batalioane de luptatori antrenaţi. I-am spus-o şi lui Clarence, dar fluşturaticul ala, care n-avea nimic sfant într-însul, îmi zise doar atata:
— Daca sir Kay ar fi avut ragaz sa mai dea de duşca un burduf de vin acru, ar fi încarcat şi mai dihai socoteala.
M-am uitat la paj plin de mandrie, vazand cum i se aşterne pe faţa norul unei adanci desperari. Catand încotro şi-a aţintit el privirea, zarii un moşneag tare batran, cu barba alba, purtand o mantie neagra, ce i se revarsa în falduri. Batranul se ridicase şi acum statea în faţa mesei, clatinandu-se pe picioarele-i şubrede, leganandu-şi încet capul stravechi şi masurand pe comeseni cu ochii sai apoşi şi rataciţi. Suferinţa întiparita pe chipul pajului se putea desluşi şi pe feţele tuturor mesenilor, caci cu toţii luara înfaţişarea unor fapturi necuvantatoare, care ştiu ca trebuie sa îndure totul, fara a scoate macar un gemet.
— Maica Precista, iaraşi va sa dam ascultare – suspina baiatul – aceleiaşi basne din babalac, ce pogoara uratul preste suflet. De mii de mii de ori, îndrugat-a dumnealui – paclişitul – aceleaşi cuvinte şi cata vreme fi-va traitor le va mai îndruga, de verice data îşi va umple burduhoiul şi va porni umbletul fara sfarşit al scornelilor. Dar-ar bunul Dumnezeu sa mor decat sa mai apuc o zi ca aceasta!
— Cine e?
— Merlin, cel preste sama de mincinos şi neîntrecut în vrajitorii. Ieşi-i-ar veleatul odata, plata pentru uratul ce ni-l prefira în suflet cu aceasta singura poveste, poftorita şi raspoftorita! Dara lumea se spaimanta de dansul, ca are, la vrere şi porunca, furtunile şi fulgerile şi pre toţi diavolii, care vor fi fiind în iad, iara daca nu ar fi aşa, apoi de multa vreme i s-ar fi scos maruntaiele ca sa se ajunga pana la povestirea aceasta şi s-o dea de pamant, facand-o praf şi pulbere! Mereu a fost zicand basna aceasta, precum ca despre altul ar face vorbire, prefacandu-se a fi prea sfiicios spre a-şi aduce proslavire singur – trazni-l-ar toate afuriseniile şi apuca-l-ar toate nevoile! Prietene, fii bun şi trezeşte-ma cand va suna stingerea!
Baiatul îşi puse capul pe umarul meu, facandu-se ca doarme. Hodorogul îşi începu povestea, iar peste cateva clipe flacaul adormi cu adevarat. La fel paţira potaile şi curtenii, lacheii şi puzderia de oşteni. Glasu-i haraitor haraia într-una. De peste tot, se pornira sforaiturile, însoţind pe povestitor, ca un acompaniament înfundat şi în surdina al unor instrumente de suflat. Unora le cazura capetele peste braţele încrucişate, iar alţii îşi dadura capul pe spate, ramanand cu gura cascata şi slobozind prin somn, fara de voie, nişte melodii farnaite. Muştele zbarnaiau şi pişcau nestingherite. Şobolanii roiau din sute de borte şi foiau prin sala, ca la ei acasa, ba unul şedea cocoţat ca o veveriţa pe capul regelui, ţinand o bucaţica de branza în labuţe, ronţaind-o şi prefirand firimiturile pe obrazul mariei sale, cu o naiva şi neruşinata lipsa de respect. Era o scena tihnita şi odihnitoare pentru ochii obosiţi şi sufletele întristate.
Iata cam cum venea povestea batranului:
— Purces-au craiul şi Merlin şi au mers pana le-a ieşit în cale un schivnic, carele om sfant şi vraci fara seaman era. Iara schivnicul, cercetandu-i ranile, bune leacuri i-au dat, drept care craiul poposit-au acolo trei zile, tamaduindu-şi ranile şi învrednicindu-se a calari şi a îmbla. Şi iara purces-au la drum. Iara pe cand calareau, a fost zicand Arthur, craiul: Nu am paloş! Atata paguba – raspuns-a Merlin – afla ca prin preajma iaste un paloş carele al mariei-tale va fi, daca ne taste puterea! Şi mai calarira pana ajunsera la un lac cu apa limpede şi întins tare, iara în dricul lacului zarit-au Arthur un braţ de om, carele învaluit în panza alba era, iara mana braţului întindea un paloş minunat! Iaca – grait-a Merlin – colo e paloşul de care datu-ţi-am de ştire! Într-acestea, zarit-au amandoi o jupaniţa mergand pe luciul lacului. Au ce soi de jupaniţa iaste? întrebat-a craiul Arthur. E zana lacului – raspuns-a Merlin – iara în adancul apei zace o stanca şi înlauntrul ei iaste un lacaş, cum nu-i altul pre lume, numai din podoabe şi podoabe. Şi zana va veni la tine, aciiş, iara tu dulce la cuvant sa fii, ca sa-ţi daruiasca paloşul. Dupa aceea, veni şi zana catre Arthur, zi buna dandu-i, iara el la fel. Domniţa – grait-a Arthur – ce paloş iaste acela, pe care, colo în lac, un braţ îl întinde deasupra apei?! Al meu aş vrea sa fie, ca paloş eu nu am! Tu, Arthur, marite craiule – a fost zicand zana – afla ca al meu iaste paloşul, iara de mi-i harazi la vreme darul de care am trebuinţa, al tau va fi paloşul! Credinţa mi-e chezaşa – zis-a atunci Arthur – ca orice dar îmi vei cere, îndata ţi-l voi aduce! Prea bine – grait-a zana – ia luntrea aceea, vasleşte pana acolo şi ia-ţi paloşul, dara şi teaca lui sa n-o laşi, iara eu ţi-oi cere darul, cand va veni sorocul. Descalecat-au atunci craiul Arthur şi Merlin, au legat caii de nişte copaci şi – ţuşt! – au paşit în luntre, iara cand au ajuns la paloş, craiul Arthur a tras de cel maner şi l-a luat cu sine. Iara braţul a pierit în adanc, cu mana cu tot, şi ei au ajuns la mal şi au pornit de-a-ncalarelea înainte. Curand dupa aceea, craiul Arthur a zarit o mandreţe de foişor. Ce iaste cu foişorul acesta? Raspuns-a Merlin: „Iaste al cavalerului cu care te-ai lovit acum în urma, sir Pellinore, dara el nu-i aici, ci iaste dus ca sa se înfrunte cu un alt cavaler de-al tau, acela caruia îi zice Egglame. S-au taiat cu sabiile, dara la urma Egglame şi-a întors de catre el faţa şi a luat-o la goana, caci altmintrelea aţa la moarte l-ar fi tras, iara celalalt l-a gonit pana la Carlion, aşa ca-l vom întalni acuma la drumul mare. Voroave foarte pre voia gandului meu ai grait – zis-a Arthur- ca acuma am paloş şi merg sa îl tai, plinind pedeapsa. Marite doamne – grait-a Merlin – nu se cade, caci cavalerul iaste prea istovit de lupta şi goana, cat nu-ţi va fi spre slava sa îl înfrunţi, iara pe potriva lui nu-i gasi alt cavaler traitor pre lume. Întru aceasta, sfatul meu iaste a-l lasa slobod sa treaca, iara curanda vreme va sta el viteaz cu inima mare în slujba şi ajutorul tau şi feciorii lui aşijderea, dupa ce i se va curma firul vieţii. Veni-va ziua aceea şi bucuros vei fi sa-i dai pe sora ta, spre a se însoţi cu ea. Raspuns-a Arthur: Cand îl voi zari, voi face precum m-ai povaţuit. Apoi, craiul Arthur şi-a privit paloşul, veselindu-se de taiş. Au care dintre ele ţi-a caşunat mai multa bucurie – zis-a Merlin – paloşul ori teaca? Mai bucuros sunt de paloş, raspuns-a Arthur. Gand fara socotinţa! – a fost zicand Merlin – caci teaca preţuieşte înzecit cat spada şi, afla de la mine, daca ai teaca aceasta asupra-ţi, nicicand nu vei sangera şi nicicand sabia duşmanilor în tine nu se va încrunta! Întru aceasta, ţine de-a pururi cu tine teaca! Calarit-au mai departe catre Carlion, iara în drum l-au întalnit pe sir Pellinore, dara Merlin a urzit asemenea vraja încat Pellinore nu l-a vazut de fel pe crai şi a trecut pe langa dansul fara a grai ceva. Ma minunez foarte – zis-a craiul Arthur – ca sir Pellinore nu s-a învrednicit sa-mi graiasca! Sire – raspuns-a Merlin – nici pomeneala sa te fi zarit, ca altfel n-ai fi scapat lesne de dansul. Şi aşa ajuns-au la Carlion, unde cavalerii regelui se veseleau în voie. Iara cand cinstitele feţe au auzit de vitejiile sale, tare s-au minunat ca singur se primejduieşte într-alta şi îşi aratara mulţumirea de a fi supt un asemenea carmuitor, care îşi pune viaţa în primejdie ca orice cavaler de rand.



Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 03 - Cavalerii mesei rotunde


Aceasta pagina a fost accesata de 601 ori.