Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 05 - O buna inspiratie
O buna inspiratie
Eram atat de obosit, încat nici macar frica n-a fost în stare sa ma ţina treaz multa vreme.
Cand am venit iaraşi la realitate, mi s-a parut ca dormisem o veşnicie şi cel dintai gand mi-a fost: "Ei, ce vis uimitor am avut! Cred ca m-am trezit tocmai la vreme ca sa scap de spanzuratoare, ori de înec, ori de ardere pe rug, ori de ceva în felul asta… Îi mai trag un pui de somn pana ce suna sirena şi pe urma ma duc la fabrica şi ma rafuiesc cu Hercule."
Dar, chiar în clipa aceea, se auzi muzica scarţaitoare a unor lanţuri şi zavoare ruginite, o lumina îmi fulgera în ochi şi fluturele acela de Clarence îmi rasari în faţa. De mirare, cascai o gura cat o şura şi aproape ca mi se taie rasuflarea.
— Ce – îi strigai eu – tot în faţa mea te afli? Ia cara-te de aici cu vis cu tot! Marş odata!
Dar Clarence se mulţumi sa rada, în felul lui uşuratic, începand sa-şi bata joc de starea-mi jalnica.
— Foarte bine – spusei eu resemnat – las sa se desfaşoare visul mai departe! N-am nici o graba.
— Nu-ţi fie cu banat, care vis?
— Care vis? Hm, visul ca ma aflu la curtea regelui Arthur, un individ care nici n-a existat, şi ca vorbesc cu tine, care eşti doar rodul închipuirii.
— Ia-n te uita, zau aşa? Şi tot vis iaste ca maine vei fi ars pe rug? Ho-ho-ho! Amuţit-ai?
Lovitura primita ma darama de tot. Începui sa-mi dau seama ca ma gaseam într-o situaţie cat se poate de grava, fie ca era vis sau nu, caci ştiam din experienţa ce tarie de viaţa capata visele. Ştiam ca a fi ars pe rug, chiar în vis, nu-i deloc gluma, ba e ceva care trebuie înlaturat prin orice mijloc. Aşa ca îl rugai cu glas plangareţ:
— Ah, Clarence, baiatule, singurul meu prieten – fiindca îmi eşti prieten, nu-i aşa? – nu ma lasa pierzaniei! Ajuta-ma sa nascocesc vreo cale ca sa scap de-aici!
— E-he-hei! Sa haladuieşti? Dara bine, omule, tinzile şi tainiţele temniţei, toate fara osebire, sub straşnica paza şi priveghere a strajilor sunt.
— Fireşte, fireşte. Dar caţi ostaşi sunt, Clarence? Nu-s prea mulţi, sper?
— Cata frunza şi iarba! Nu iaste nici o nadejde de haladuinţa!
Tacu o clipa şi adauga, cu glas şovaielnic:
— Dara mai sunt şi alte temeiuri, mai vartoase, carele stau împotriva!
— Altele? Care-anume?
— Ei, zice-se… dara nu cutez pre legea mea! Zau, ca nu cutez!
— De ce, sarmane flacauaş? Ce-i cu tine? Ce tot tresari aşa? De ce tremuri?
— Mare! Drept îţi spun! Cuvine-se şi inima îmi da ghes sa-ţi zic, dara…
— Haide, haide! Curaj! Fii barbat. Da-i drumul! Doar eşti un baiat cu scaun la cap!
Şovai, sfaşiat între teama şi dorinţa de a vorbi; apoi se duse tiptil pana la uşa şi arunca o ochire afara, tragand cu urechea. În cele din urma, se strecura iar langa mine şi-mi şopti la ureche nişte veşti îngrozitoare. Le spuse cu toata neliniştea şi chinurile unui om care s-a aventurat pe un teren primejdios, vorbind despre lucruri a caror simpla pomenire i-ar putea aduce moartea.
— Urzit-a Merlin, în rautatea lui, o facatura în jurul acestei temniţi, şi nimeni din tot regatul nu iaste atat de nesabuit sa încerce a trece cu tine alaturi pragul ei! Aiba-ma în paza Dumnezeu! Ţi-am destainuit totul! Vadeşte-ţi milostivirea catre neagiutoratul de mine! Îndura-te de-un biet flacau carele binele ţi-l vrea şi înspre aceasta se îndeamna; caci de ma vei da în vileag, pierzaniei cele fara de sama harazit sunt!
Izbucnii într-un hohot de ras – singurul într-adevar înviorator, pe care-l avusesem de multa vreme şi îi strigai:
— Merlin a urzit o vraja! La naiba cu el! Harbul şi şarlatanul acela care nu face nici cat o ceapa degerata! Magarul ala batran şi palavragiu? Palavre, şi numai palavre, cele mai sfruntate palavre din lume! Pai cum am sa cred eu în superstiţia asta – cea mai idioata dintre toate superstiţiile acestea – copilareşti, idioate, natangi, fara noima, care vreodata… Da-l dracului de Merlin!
Dar Clarence se aruncase la picioarele mele, înainte ca sa fi sfarşit cu toate complimentele acestea şi – de spaima – era cat pe ce sa-şi iasa din minţi.
— Oh, ia seama! Grait-ai cuvinte purtatoare de grea urgie! Napristan, zidurile se vor pravali asupra-ne, daca rosteşti asemenea afurisenii. Deszi ceea ce ai zis, pana mai iaste vreme!
Spectacolul acesta nastruşnic îmi dadu o idee buna şi apoi ma puse pe ganduri. Daca toţi cei de acolo erau la fel de speriaţi de pretinsa vrajitorie a lui Merlin, în acelaşi mod sincer şi cinstit ca şi Clarence, fara îndoiala ca un om superior ca mine trebuia numaidecat sa gaseasca o şmecherie, ca sa traga folos de pe urma acestei stari de lucruri. Am chibzuit mai departe şi am chitit un plan. Apoi i-am zis:
— Hai, ridica-te! Vino-ţi în fire! Priveşte-ma drept în ochi. Ştii de ce am ras?
— Nu! Dara în numele prea curatei noastre Fecioare, facatoarea de minuni, nu mai rade, ca numai de ras nu iaste.
— Ei, o sa-ţi spun de ce-am ras. Fiindca eu însumi sunt vrajitor!
— Domnia ta?
Baiatul facu un pas îndarat şi-şi aţinu rasuflarea, caci destainuirea mea îl lovea cam pe neaşteptate. Dar, din atitudinea lui, se vedea ca deodata capatase un foarte-foarte mare respect. Reţinui numaidecat faptul – care-ţi arata ca şarlatanii n-aveau nevoie de nici o reputaţie în ospiciul acela: oamenii erau gata sa-i creada doar pe cuvant. Continuai:
— Îl cunosc pe Merlin de şapte sute de ani, şi el…
— Şapte su…
— Nu ma întrerupe. A murit şi a înviat de treisprezece ori, şi de fiecare data a colindat lumea sub un alt nume: Smith, Jones, Robinson, Jackson, Peters, Haskins, Merlin, luandu-şi un nou pseudonim, ori de cate ori iese iar la iveala. L-am cunoscut în Egipt, acum trei sute de ani; în India acum cinci sute de ani. Îmi da mereu tarcoale, oriunde ma duc, şi ma sacaie. Nu prea face parale ca vrajitor. Cunoaşte cateva trucuri vechi şi rasuflate, dar n-a trecut niciodata de alfabetul meseriei şi nici n-o sa fie în stare sa treaca! E destul de bun pentru provincie – o singura şi unica reprezentaţie! şi-aşa mai departe, ştii; dar, draga doamne, n-ar trebui ca tocmai el sa se dea drept expert – în orice caz, nu cand da peste un artist adevarat ca mine! Acum, uite ce e, Clarence! O sa raman prieten cu tine pana la capat; în schimb, trebuie sa mi te araţi şi tu prieten. Vreau sa-mi faci un serviciu, anume, sa duci vorba regelui ca şi eu sunt vrajitor – ba înca Înaltul As Suprem – Regele Trucurilor şi Şeful Tribului în Chestii-d-alde-Astea. Vreau sa-i intre bine în cap ca o sa-i aranjez în linişte, chiar de aici, o mica nenorocire – ştii, una care o sa le faca parul maciuca tuturor oamenilor de prin parţile voastre – daca hotararea lui sir Kay va fi îndeplinita şi mi se va caşuna vreun rau. Eşti bun sa-i spui asta regelui, ca din partea mea?
Bietul paj era într-un hal de plans şi de abia îmi mai putea raspunde. Ce jalnic e sa vezi o fiinţa atat de terorizata, afanisita şi descurajata. Baiatul îmi fagadui însa tot ce-i cerusem şi ma facu şi pe mine sa-i fagaduiesc nu o data, ci de cateva ori ca o sa ramanem prieteni şi n-o sa-i fac nici un rau cu vrajile mele. Apoi ieşi din celula, orbecaind ca un prapadit.
Pe data, ma fulgera un alt gand. Cat de nesocotit fusesem! Cand baiatul o sa-şi mai vina în fire, desigur ca o sa se mire de ce un mare vrajitor ca mine e silit sa-i cerşeasca ajutorul ca sa iasa din temniţa! O sa vada limpede ca buna ziua ca sunt un şarlatan.
Ma zvarcolii vreun ceas din pricina acestei boroboaţe şi-mi aruncai tot felul de ocari. Dar pe urma îmi veni brusc ideea ca animalele acelea nu judecau, ca niciodata nu legau un fapt de altul şi toate convorbirile lor dovedeau ca nu observa o absurditate, nici cand le sare în ochi. Abia atunci ma liniştii.
Dar pe lumea asta, tocmai cand omul e mai liniştit, taman atunci i se întampla una boacana. Îmi zisei ca facusem înca o boroboaţa – anume, ca-l trimisesem pe baiat sa alarmeze pe mai marii lui cu o ameninţare din partea mea. Le va spune, desigur, ca am intenţia de a nascoci vreo nenorocire, aşa cum mi se va nazari. Numai ca oamenii care-s oricand gata, ba chiar dornici şi nerabdatori sa înghita minuni, tocmai ei te aşteapta cu nesaţ sa te vada înfaptuindu-le. Şi acum, închipuiţi-va ca ma cheama sa le dau o mostra? Sau îmi cer sa le spun ce fel de nenorocire vreau sa abat asupra lor? Da, facusem o gafa; mai întai trebuia sa fi nascocit nenorocirea şi apoi s-o fi anunţat. "Ce ma fac? îmi ziceam eu. Ce sa le spun, ca sa caştig puţin timp? Iar ma framantam. Eram cat se poate de neliniştit… Se-aud paşi! Vin. Daca mi-ar lasa macar o clipa de gandire… Straşnic! Am gasit! Am scapat din stramtoare!"
Vedeţi, era vorba de eclipsa. Mi-am amintit, cat ai bate din palme, cum Columb sau Cortez, sau vreunul din aceştia, mizase odata totul pe o eclipsa – şi asta cu nişte salbatici. Mi-am întrezarit şansa, zicandu-mi ca şi eu pot face acum aceeaşi manevra. Şi nici n-ar fi fost un plagiat, fiindca ideea îmi venise cu aproape o mie de ani înaintea oricaruia dintre ei.
Clarence intra în celula, fiert şi prapadit, zicandu-mi:
— Fara zabava vestit-am pre maria sa ca-i aduc ştire din parte-ţi şi pe loc m-a chemat în faţa sa. Pana în maduva oaselor înfricoşandu-se de ştire, s-a speriat şi a cugetat a da porunca sa fii slobozit aciiş şi sa fii îmbracat în veşminte alese şi gazduit cu cinstea cuvenita unui om atat de puternic. Dara venit-a Merlin şi a rasturnat totul, înduplecand pe maria sa a crede ca eşti nebun, au nu ştii ce vorbeşti. Zis-a Merlin ca ameninţarea ta iaste doar deşartaciune şi vorba în vant. Au stat la mare voie rea, sfadindu-se, dara pre urma Merlin l-a întrebat în batjocora luminaţiei tale: Au de ce nu da în vileag primejdia care ne pandeşte? Nu o da pentru ca nu iaste vrednic a o savarşi! Vorbele acestea au închis pe neaşteptate gura mariei sale, carele nu s-a priceput a le spulbera. Deci mai mult în sila şi cu mahniciunea în suflet ca te-ar putea jigni, te roaga sa-i înţelegi pasul şi sa-l scoţi din nevoi, destainuindu-i despre ce pacoste sa ia veste, daca ai hotarat cumva felul şi ceasul în care se va arata. Ah, rogu-te, nu mai zabovi! Într-un asemenea ceas, zabava înseamna a-ţi îndoi şi întrei primejdiile care te împresoara. Ah, fii mai de treaba la voroava şi zi ce prapad ne pandeşte!
Lasai sa staruie tacerea pana ce-mi gasii un ton mai impunator şi apoi spusei:
— De cata vreme zac închis în vizuina asta?
— Fost-ai întemniţat cand ziua de ieri se mistuise de istov. Acum sunt noua ceasuri, dimineaţa.
— Nu, zau? Va sa zica am dormit în lege! Acum e noua dimineaţa? Mai, sa fie! Dupa lumina, ai putea jura ca-i miezul nopţii! Va sa zica, suntem în ziua de 20?
— Da, în ziua de 20!
— Şi urmeaza sa fiu ars de viu chiar maine?
Baiatul se înfiora.
— La ce ora?
— La namiezi.
— Atunci, îţi voi spune ce sa le vesteşti.
Facui o pauza preţ de un minut, într-o tacere înfioratoare, şi ma aplecai asupra flacauaşului, care se chircise de teama. Apoi, cu glas profund, masurat, încarcat de negre prevestiri, începui o tirada, ajungand printr-o gradaţie dramatica pana la unul dintre cele mai culminante efecte pe care le-am dobandit în viaţa mea – şi asta în chipul cel mai nobil şi mai sublim:
— Întoarce-te şi spune-i regelui ca la ceasul statornicit voi învalui întreg pamantul în bezna neagra a miezului nopţii; voi şterge soarele de pe cer şi în vecii vecilor nu va mai straluci; roadele pamantului vor putrezi, lipsite de lumina şi caldura, iar noroadele pamantului se vor stinge de foamete, pierind pana la ultimul om!
A trebuit sa-l car pe baiat afara, caci leşinase şi era mai mult mort decat viu. Aşa l-am înmanat oştenilor şi m-am întors în celula.
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 05 - O buna inspiratie
Aceasta pagina a fost accesata de 598 ori.