Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 06 - Eclipsa de soare
Capitolul 6
Eclipsa de soare
Din nou în tacere şi la întuneric, am priceput pe îndelete ceea ce mi se spusese, caci una e sa auzi un lucru şi alta e sa-l simţi pe pielea ta. Abia atunci lucrul se umfla şi capata relief. E tocmai ca şi deosebirea dintre a auzi ca un om a fost înjunghiat în inima şi a vedea crima. În tacere şi prin bezna, cunoaşterea faptului ca ma aflam într-o primejdie de moarte capata treptat un înţeles mai adanc; încetul cu încetul începusem sa ma dumiresc şi asta îmi îngheţa sangele în vine.
O binecuvantata prevedere a naturii face însa ca tocmai în asemenea momente, de îndata ce temperatura ţi s-a coborat pana la un anumit grad, sa se petreaca în tine o schimbare şi cum-necum, mai prinzi ceva curaj. Speranţa îţi mijeşte şi, o data cu ea, voioşia, şi iar te simţi pe picioare, gata sa acţionezi – daca, bineînţeles, mai este ceva de facut. Mie, unul, mi-a revenit brusc piuitul. Mi-am zis ca eclipsa este salvare sigura şi pe deasupra va face din mine cel mai însemnat om din regat; pe loc argintul viu mi s-a urcat pana la capatul termometrului şi îngrijorarile mi s-au risipit cu totul. Ma simţeam cel mai fericit om din lume. Aşteptam chiar cu nerabdare ziua urmatoare, atat de dornic eram sa culeg roadele marelui triumf şi sa fiu ţinta mirarii şi venerarii întregii naţiuni. Pe langa asta, în ce priveşte afacerile, ştiam ca mi-a pus Dumnezeu mana în cap.
Pana atunci, totuşi, îmi mai ramanea o grija, pe care trebuia s-o alung din minte. Eram aproape convins ca oamenii aceia superstiţioşi, afland de nenorocirea ce le-o propusesem, vor fi atat de îngroziţi, încat vor voi cu orice preţ sa cada la învoiala.
Aşa ca, nu mult dupa aceea, cand am auzit nişte paşi apropiindu-se, gandul acesta mi-a revenit şi mi-am zis: "Cu siguranţa, vor sa cada la învoiala! Ei, daca-i targ bun, foarte bine, primesc; dar daca nu, ma ţin tare pe poziţie şi-mi joc cartea pana la capat".
Într-adevar, uşa se deschise şi se ivira caţiva oşteni. Capetenia lor zise:
— Rugul e gata! Poftim!
— Rugul! Deodata, mi-a pierit piuitul şi aproape ca am cazut la pamant. În asemenea împrejurari, e greu sa-ţi mai capeţi rasuflarea, caci te apuca horcaitul şi simţi la noduri în gat, dar de îndata ce am fost în stare sa vorbesc iaraşi – am îngaimat:
— Dar e o greşeala – execuţia e fixata pe maine.
— Acum alta iaste porunca. Hotaratu-s-a sa fie cu o zi mai devreme! Nu mai zaboviţi!
Ma vedeam pierdut. De nicaieri nu-mi mai putea veni vreun ajutor. Eram uluit; nu-mi mai stapaneam mişcarile; ma vanzoleam fara rost, ca scos din minţi, aşa ca soldaţii au pus mana pe mine şi m-au tarat afara din celula, printr-un labirint de coridoare subterane, şi în cele din urma m-au adus la lumina necruţatoare a zilei şi a lumii de la suprafaţa. Cand am paşit în curtea vasta şi împrejmuita cu ziduri a castelului, am simţit un cuţit în inima, caci mi-a sarit imediat în ochi rugul care se afla drept în mijloc. Langa el, un morman de butuci şi un calugar. Pe toate patru laturile curţii, mulţimea era aşezata în randuri ce se înalţau în terase înclinate, batand în tot felul de culori. Regele şi regina şedeau pe tron şi fireşte ca erau cei mai la vedeala.
Nu mi-a trebuit mai mult de o clipa ca sa observ toate amanuntele. În clipa urmatoare, Clarence se strecura la lumina, din cine ştie ce ascunzatoare şi-mi turna în urechi nişte veşti. Cu ochii stralucitori de triumf şi de bucurie, îmi zise:
— Eu am facut sa se schimbe sorocul caznei! Şi numai uşor n-a fost. Destainuindu-le cu osardie ce prapad le sta înainte şi vazand groaza pricinuita de vestea mea, am înţeles ca a sosit ceasul de a izbi. Deci am viclenit pre unul şi pre altul, zicand ca puterea-ţi împotriva soarelui nu iaste deplina pana maine şi aşa – de vor sa scape soarele şi lumea – ţi se cade sa fii ucis astazi, cand vrajile domniei tale abia se urzesc şi n-au înca putere. Pre toţi dracii din iad! – neadevar era, basna nepriceputa, ce nu mai sa-i fi vazut cum au înghiţit-o în spaima lor nemasurata, de parca ar fi fost mantuire pogorata din ceruri. Iara eu, în vremea aceasta, zambeam a rade, vazand cat de lesne iaste a-i trage în amageala, apoi slavit-am pre domnul a toate facatoriul, carele s-a îndurat a lasa pe cea mai umila faptura din toate a fi unealta întru mantuirea vieţii domniei tale. Vai! În ce chip fericit grabitu-s-a totul! Ca nu-i zor-nevoie a-i caşuna soarelui adevarata vatamare! Zau – nu uita aceasta – pre sufletul meu! Nu uita! Fa numa puţina bezna – numai un strop de bezna, apoi ia sama şi opreşte-te. Fi-va de ajuns. Vor lua veste cu toţii ca am scornit şi neadevaruri – din neştiinţa izvorate, aşa vor crede – dara cand se va lasa umbra dintai îi vei vedea cum, de spaima, îşi vor pierde minţile, te vor slobozi şi te vor aşeza la mare cinste! Du-te la izbanda, acum! Dara ia aminte, tu, ce eşti scump şi aproape sufletului meu – cu lacrimi fierbinţi te îndemn a nu-mi uita rugaciunea şi a nu vatama binecuvantatul soare. De dragul meu, ce cu neclatit prieteşug legat pe veci îţi sunt!
Am îngaimat cateva cuvinte, din adancul durerii şi nefericirii mele – doar ca sa-i spun ca voi cruţa soarele. Auzindu-le, flacaul ma rasplati cu o privire recunoscatoare, atat de profunda şi de iubitoare, încat nu m-a rabdat inima sa-i spun ca prostia lui binevoitoare m-a distrus, trimiţandu-ma la moarte.
În timp ce soldaţii ma ajutau sa strabat curtea, domnea o tacere atat de adanca încat, daca aş fi fost legat la ochi, aş fi crezut ca ma aflu într-o pustietate şi nu înconjurat de un zid alcatuit din patru mii de oameni. În toata mulţimea aceea nu se zarea nici o mişcare; toţi erau ţepeni ca nişte statui de piatra şi la fel de palizi, iar pe fiecare chip se aşternuse teama. Încremenirea aceasta deplina domni necurmata, în timp ce eram înlanţuit la stalp şi butucii şi lemnele se îngramadeau cu mare grija şi cam apasator, în jurul gleznelor mele, încercuindu-mi apoi treptat genunchii, coapsele şi tot trupul. Urma o pauza, o linişte şi mai adanca – daca era cu putinţa – apoi un om îngenunche la picioarele mele, cu o torţa aprinsa în mana. Spectatorii îşi întinsera gaturile înainte, privind cu încordare şi saltandu-se de la locurile lor, fara sa-şi dea seama. Calugarul îşi ridica mainile deasupra capului meu, înalţa ochii catre cerul albastru şi începu sa murmure ceva pe latineşte. În aceasta atitudine, el dondani mai departe cateva clipe, apoi se opri. Am aşteptat puţin şi am catat la el: statea tot acolo, ca împietrit.
Dintr-o singura pornire, mulţimea se ridica încetişor, aţintindu-şi ochii pe cer. Le-am urmat privirile: tocmai la ţanc, începea eclipsa mea! Viaţa-mi clocotea iar prin vine! Eram ca un nou nascut! Dara de întuneric se laţi încet pe discul soarelui, inima-mi batea tot mai tare, iar adunarea şi preotul priveau mai departe, neclintiţi. Ştiam ca privirile lor se vor întoarce apoi spre mine. Cand se întampla şi asta, eram pregatit. Luasem una din cele mai mareţe atitudini care mi-au reuşit în viaţa; stateam cu braţul întins, aratand spre soare. Era un efect sublim. Vedeai pur şi simplu cum treceau fiorii prin mulţime, ca nişte valuri. Doua strigate izbucnira, aproape acoperindu-se unul pe altul:
— Daţi-i foc!
— Staţi! Opriţi!
Unul îl scosese Merlin, celalalt regele. Merlin porni de la locul sau, ca sa-mi dea foc chiar cu mana lui – îmi închipui. Am zis:
— Stai pe loc! Daca se mişca cineva, fie chiar regele, fara îngaduinţa mea, îl voi zdrobi cu trasnetul, îl voi arde cu fulgerele!
Mulţimea se aşeza supusa la locuri, dupa cum ma aşteptam. Merlin şovai o clipa, doua – şi în acest scurt ragaz statui ca pe ace – apoi se aşeza şi el, iar eu rasuflai uşurat, ştiind ca acum sunt stapan pe situaţie.
Dupa aceea regele spuse:
— Pogoara-ţi mila asupra noastra, viteaze cavaler, şi nu-ţi mai încerca nesabuit puterile, ca nu cumva pierzanie fara îndreptare sa urmeze. Luat-am veste ca puterile tale nu vor fi depline pana maine, dara…
— Maria ta socoteşte ca vestea a fost o scornitura? Într-adevar, scornitura a fost; caci pururi puterile mi-au fost neştirbite, precum îmi sunt şi acum!
Cuvintele mele avura un rasunet uriaş. De peste tot se înalţara maini rugatoare şi regele se trezi asaltat de o furtuna de implorari ca sa-mi rascumpere, cu orice preţ, marinimia şi sa înlatur nenorocirea. Regele abia aştepta sa împlineasca dorinţa supuşilor. Zise:
— Hotaraşte cum ţi-i vrerea, prea cinstite cavaler. Cere-mi şi jumatate din regat; dara izgoneşte pacostea aceasta şi cruţa soarele!
Norocul îmi suradea în faţa. L-aş fi apucat cu amandoua mainile, într-o clipa, dar opreşte – daca poţi – o eclipsa! Nici vorba de aşa ceva. De aceea am cerut vreme sa chibzuiesc.
Regele zise:
— Vai! cata vreme mai ţine? Cata vreme, prea bunule cavaler? Îndura-te de noi! Priveşte, întunericul se laţeşte clipa de clipa. Ma rog ţie, cata vreme ne mai ţii aşa?
— Nu mult. O jumatate de ceas, poate un ceas!
Auzii mii de proteste înduioşatoare, dar nu puteam reduce termenul, fiindca nu-mi aminteam cat dureaza o eclipsa totala de soare. În tot cazul, ma cam fastacisem şi voiam sa mai chibzuiesc. Era ceva ciudat cu eclipsa aceea şi faptul ma neliniştea. Daca nu era eclipsa care ma interesa pe mine? Cum puteam şti daca ma aflam într-adevar în veacul al VI-lea, sau de nu cumva totul era doar vis? Doamne, daca m-aş putea încredinţa încaltea ca-i vis! Îmi miji din nou speranţa. Daca baiatul avea dreptate în privinţa datei, şi eram sigur în 20, atunci nu puteam fi în secolul al VI-lea. Cu nerabdare, îl trasei de maneca pe calugar şi-l întrebai în ce zi a lunii suntem.
Mai, sa fie! Mi-a spus ca în 21! Cand am auzit aşa m-au cuprins fiorii. L-am rugat sa se gandeasca bine – doar omul era sigur, ştia bine ca suntem în 21. Va sa zica, baieţandrul ala încurcase iar lucrurile, cap sec ce era! Ne aflam tocmai în ceasul precis al eclipsei; controlasem aceasta cu ochii mei, chiar cand începuse, la cadranul solar din preajma. Aşadar, era adevarat; ma aflam fara îndoiala la curtea regelui Arthur şi acum trebuia sa ies la liman cum se putea mai bine.
Bezna creştea mereu şi oamenii erau tot mai deznadajduiţi. Atunci am zis:
— Am chibzuit, maria ta! Drept învaţatura de minte, voi lasa ca bezna sa se întinda şi noaptea sa se aştearna asupra lumii, dar atarna de maria ta daca voi şterge soarele cu totul de pe cer sau îl voi face la loc, aşa cum a fost. Iata ce condiţii pun: vei ramane rege peste toate stapanirile tale şi vei primi toata slava şi cinstirea ce ţi se cuvin; dar ma vei numi sfetnicul şi mana ta dreapta pe veci şi-mi vei da, pentru serviciile mele unu la suta din veniturile suplimentare, pe care voi reuşi sa le aduc statului. Daca n-oi putea trai din asta, fii sigur ca n-o sa întind mana nimanui. Îţi convine?
Rasuna un tunet de aplauze, iar peste ele se înalţa glasul regelui:
— Dezlegaţi-l şi slobod sa fie! Şi închinaţi-va lui, voi, oameni de sus au de jos, avuţi au nevoiaşi, ca mana dreapta a domniei mele dumnealui iaste. Harazite-ţi sunt puterea şi dreptul de porunca! Vei sta pe cea mai înalta treapta a tronului! Dara, amu izgoneşte pe loc aceasta noapte înfioratoare şi adu iaraşi lumina şi dulceaţa lumii acesteia pentru ca toata suflarea sa te blagosloveasca!
Dar eu îi zisei:
— Daca un om de rand este dat de ruşine în vazul lumii, asta nu-i nici o paguba, dar mare ruşine este chiar şi pentru suveran, cand noul sau ministru continua sa stea despuiat în faţa supuşilor. Scuteşte-ma, sire, de ruşinea aceasta. Pot cere sa mi se dea înapoi hainele?…
— Veşmintele acelea nu se cuvin cinului domniei tale! exclama regele. Aduceţi-i alte veşminte! Înveşmantaţi-l ca pe-un principe!
O brodisem bine. Cautam sa ţin lucrurile în loc, pana ce eclipsa avea sa fie totala, caci altfel regele iar m-ar fi rugat sa alung imediat bezna, ceea ce, vezi bine, ca nu puteam. Trimiţand el dupa haine, am mai caştigat ceva timp, dar nu de ajuns, aşa ca a trebuit sa caut un alt tertip. Am declarat ca mi-e teama ca nu cumva regele sa se razgandeasca şi sa se caiasca oarecum de ceea ce facuse, în ratacirea sa; de aceea voiam sa mai las sa creasca întunericul, iar daca, dupa ce se va fi scurs destula vreme, regele tot îşi va pastra hotararea, abia atunci voi alunga întunericul. Nici regele şi nici ceilalţi nu pareau încantaţi de tocmeala, dar eu trebuia s-o ţin morţiş aşa.
Negura şi întunecimea creşteau tot mai mult, în timp ce eu aveam de furca cu hainele greoaie ale veacului al VI-lea. Încet-încet, se întuneca de nu-ţi mai vedeai nici degetele şi mulţimea gemea şi urla de spaima, simţind cum recile şi nefireştile adieri ale nopţii treceau prin vazduh şi vazand curand cum stelele rasareau şi sclipeau pe cer. Tare ma bucurai cand eclipsa ajunse totala, dar în schimb toţi ceilalţi erau zdrobiţi de durere, ceea ce era foarte natural. Am zis:
— Constat ca regele, prin tacerea sa, pazeşte învoiala dintre noi!
Apoi, îmi ridicai braţul, statui aşa o clipa şi rostii cu cea mai grozava solemnitate:
— Facatura sa se desfaca, cele legate sa se dezlege şi sa treaca fara a vatama pe nimeni!
Un rastimp, nu se auzi nici macar un foşnet, în bezna aceea deplina, în tacerea aceea mormantala.
Dar cand, peste cateva clipe se prefira o dunga argintie a soarelui, adunarea se dezlanţui într-un strigat asurzitor şi se revarsa ca un potop asupra mea, copleşindu-ma cu binecuvantari şi mulţumiri. Fara îndoiala ca şi Clarence striga cat îl ţinea gura, pierdut în talazul acela.
Eclipsa de soare
Din nou în tacere şi la întuneric, am priceput pe îndelete ceea ce mi se spusese, caci una e sa auzi un lucru şi alta e sa-l simţi pe pielea ta. Abia atunci lucrul se umfla şi capata relief. E tocmai ca şi deosebirea dintre a auzi ca un om a fost înjunghiat în inima şi a vedea crima. În tacere şi prin bezna, cunoaşterea faptului ca ma aflam într-o primejdie de moarte capata treptat un înţeles mai adanc; încetul cu încetul începusem sa ma dumiresc şi asta îmi îngheţa sangele în vine.
O binecuvantata prevedere a naturii face însa ca tocmai în asemenea momente, de îndata ce temperatura ţi s-a coborat pana la un anumit grad, sa se petreaca în tine o schimbare şi cum-necum, mai prinzi ceva curaj. Speranţa îţi mijeşte şi, o data cu ea, voioşia, şi iar te simţi pe picioare, gata sa acţionezi – daca, bineînţeles, mai este ceva de facut. Mie, unul, mi-a revenit brusc piuitul. Mi-am zis ca eclipsa este salvare sigura şi pe deasupra va face din mine cel mai însemnat om din regat; pe loc argintul viu mi s-a urcat pana la capatul termometrului şi îngrijorarile mi s-au risipit cu totul. Ma simţeam cel mai fericit om din lume. Aşteptam chiar cu nerabdare ziua urmatoare, atat de dornic eram sa culeg roadele marelui triumf şi sa fiu ţinta mirarii şi venerarii întregii naţiuni. Pe langa asta, în ce priveşte afacerile, ştiam ca mi-a pus Dumnezeu mana în cap.
Pana atunci, totuşi, îmi mai ramanea o grija, pe care trebuia s-o alung din minte. Eram aproape convins ca oamenii aceia superstiţioşi, afland de nenorocirea ce le-o propusesem, vor fi atat de îngroziţi, încat vor voi cu orice preţ sa cada la învoiala.
Aşa ca, nu mult dupa aceea, cand am auzit nişte paşi apropiindu-se, gandul acesta mi-a revenit şi mi-am zis: "Cu siguranţa, vor sa cada la învoiala! Ei, daca-i targ bun, foarte bine, primesc; dar daca nu, ma ţin tare pe poziţie şi-mi joc cartea pana la capat".
Într-adevar, uşa se deschise şi se ivira caţiva oşteni. Capetenia lor zise:
— Rugul e gata! Poftim!
— Rugul! Deodata, mi-a pierit piuitul şi aproape ca am cazut la pamant. În asemenea împrejurari, e greu sa-ţi mai capeţi rasuflarea, caci te apuca horcaitul şi simţi la noduri în gat, dar de îndata ce am fost în stare sa vorbesc iaraşi – am îngaimat:
— Dar e o greşeala – execuţia e fixata pe maine.
— Acum alta iaste porunca. Hotaratu-s-a sa fie cu o zi mai devreme! Nu mai zaboviţi!
Ma vedeam pierdut. De nicaieri nu-mi mai putea veni vreun ajutor. Eram uluit; nu-mi mai stapaneam mişcarile; ma vanzoleam fara rost, ca scos din minţi, aşa ca soldaţii au pus mana pe mine şi m-au tarat afara din celula, printr-un labirint de coridoare subterane, şi în cele din urma m-au adus la lumina necruţatoare a zilei şi a lumii de la suprafaţa. Cand am paşit în curtea vasta şi împrejmuita cu ziduri a castelului, am simţit un cuţit în inima, caci mi-a sarit imediat în ochi rugul care se afla drept în mijloc. Langa el, un morman de butuci şi un calugar. Pe toate patru laturile curţii, mulţimea era aşezata în randuri ce se înalţau în terase înclinate, batand în tot felul de culori. Regele şi regina şedeau pe tron şi fireşte ca erau cei mai la vedeala.
Nu mi-a trebuit mai mult de o clipa ca sa observ toate amanuntele. În clipa urmatoare, Clarence se strecura la lumina, din cine ştie ce ascunzatoare şi-mi turna în urechi nişte veşti. Cu ochii stralucitori de triumf şi de bucurie, îmi zise:
— Eu am facut sa se schimbe sorocul caznei! Şi numai uşor n-a fost. Destainuindu-le cu osardie ce prapad le sta înainte şi vazand groaza pricinuita de vestea mea, am înţeles ca a sosit ceasul de a izbi. Deci am viclenit pre unul şi pre altul, zicand ca puterea-ţi împotriva soarelui nu iaste deplina pana maine şi aşa – de vor sa scape soarele şi lumea – ţi se cade sa fii ucis astazi, cand vrajile domniei tale abia se urzesc şi n-au înca putere. Pre toţi dracii din iad! – neadevar era, basna nepriceputa, ce nu mai sa-i fi vazut cum au înghiţit-o în spaima lor nemasurata, de parca ar fi fost mantuire pogorata din ceruri. Iara eu, în vremea aceasta, zambeam a rade, vazand cat de lesne iaste a-i trage în amageala, apoi slavit-am pre domnul a toate facatoriul, carele s-a îndurat a lasa pe cea mai umila faptura din toate a fi unealta întru mantuirea vieţii domniei tale. Vai! În ce chip fericit grabitu-s-a totul! Ca nu-i zor-nevoie a-i caşuna soarelui adevarata vatamare! Zau – nu uita aceasta – pre sufletul meu! Nu uita! Fa numa puţina bezna – numai un strop de bezna, apoi ia sama şi opreşte-te. Fi-va de ajuns. Vor lua veste cu toţii ca am scornit şi neadevaruri – din neştiinţa izvorate, aşa vor crede – dara cand se va lasa umbra dintai îi vei vedea cum, de spaima, îşi vor pierde minţile, te vor slobozi şi te vor aşeza la mare cinste! Du-te la izbanda, acum! Dara ia aminte, tu, ce eşti scump şi aproape sufletului meu – cu lacrimi fierbinţi te îndemn a nu-mi uita rugaciunea şi a nu vatama binecuvantatul soare. De dragul meu, ce cu neclatit prieteşug legat pe veci îţi sunt!
Am îngaimat cateva cuvinte, din adancul durerii şi nefericirii mele – doar ca sa-i spun ca voi cruţa soarele. Auzindu-le, flacaul ma rasplati cu o privire recunoscatoare, atat de profunda şi de iubitoare, încat nu m-a rabdat inima sa-i spun ca prostia lui binevoitoare m-a distrus, trimiţandu-ma la moarte.
În timp ce soldaţii ma ajutau sa strabat curtea, domnea o tacere atat de adanca încat, daca aş fi fost legat la ochi, aş fi crezut ca ma aflu într-o pustietate şi nu înconjurat de un zid alcatuit din patru mii de oameni. În toata mulţimea aceea nu se zarea nici o mişcare; toţi erau ţepeni ca nişte statui de piatra şi la fel de palizi, iar pe fiecare chip se aşternuse teama. Încremenirea aceasta deplina domni necurmata, în timp ce eram înlanţuit la stalp şi butucii şi lemnele se îngramadeau cu mare grija şi cam apasator, în jurul gleznelor mele, încercuindu-mi apoi treptat genunchii, coapsele şi tot trupul. Urma o pauza, o linişte şi mai adanca – daca era cu putinţa – apoi un om îngenunche la picioarele mele, cu o torţa aprinsa în mana. Spectatorii îşi întinsera gaturile înainte, privind cu încordare şi saltandu-se de la locurile lor, fara sa-şi dea seama. Calugarul îşi ridica mainile deasupra capului meu, înalţa ochii catre cerul albastru şi începu sa murmure ceva pe latineşte. În aceasta atitudine, el dondani mai departe cateva clipe, apoi se opri. Am aşteptat puţin şi am catat la el: statea tot acolo, ca împietrit.
Dintr-o singura pornire, mulţimea se ridica încetişor, aţintindu-şi ochii pe cer. Le-am urmat privirile: tocmai la ţanc, începea eclipsa mea! Viaţa-mi clocotea iar prin vine! Eram ca un nou nascut! Dara de întuneric se laţi încet pe discul soarelui, inima-mi batea tot mai tare, iar adunarea şi preotul priveau mai departe, neclintiţi. Ştiam ca privirile lor se vor întoarce apoi spre mine. Cand se întampla şi asta, eram pregatit. Luasem una din cele mai mareţe atitudini care mi-au reuşit în viaţa; stateam cu braţul întins, aratand spre soare. Era un efect sublim. Vedeai pur şi simplu cum treceau fiorii prin mulţime, ca nişte valuri. Doua strigate izbucnira, aproape acoperindu-se unul pe altul:
— Daţi-i foc!
— Staţi! Opriţi!
Unul îl scosese Merlin, celalalt regele. Merlin porni de la locul sau, ca sa-mi dea foc chiar cu mana lui – îmi închipui. Am zis:
— Stai pe loc! Daca se mişca cineva, fie chiar regele, fara îngaduinţa mea, îl voi zdrobi cu trasnetul, îl voi arde cu fulgerele!
Mulţimea se aşeza supusa la locuri, dupa cum ma aşteptam. Merlin şovai o clipa, doua – şi în acest scurt ragaz statui ca pe ace – apoi se aşeza şi el, iar eu rasuflai uşurat, ştiind ca acum sunt stapan pe situaţie.
Dupa aceea regele spuse:
— Pogoara-ţi mila asupra noastra, viteaze cavaler, şi nu-ţi mai încerca nesabuit puterile, ca nu cumva pierzanie fara îndreptare sa urmeze. Luat-am veste ca puterile tale nu vor fi depline pana maine, dara…
— Maria ta socoteşte ca vestea a fost o scornitura? Într-adevar, scornitura a fost; caci pururi puterile mi-au fost neştirbite, precum îmi sunt şi acum!
Cuvintele mele avura un rasunet uriaş. De peste tot se înalţara maini rugatoare şi regele se trezi asaltat de o furtuna de implorari ca sa-mi rascumpere, cu orice preţ, marinimia şi sa înlatur nenorocirea. Regele abia aştepta sa împlineasca dorinţa supuşilor. Zise:
— Hotaraşte cum ţi-i vrerea, prea cinstite cavaler. Cere-mi şi jumatate din regat; dara izgoneşte pacostea aceasta şi cruţa soarele!
Norocul îmi suradea în faţa. L-aş fi apucat cu amandoua mainile, într-o clipa, dar opreşte – daca poţi – o eclipsa! Nici vorba de aşa ceva. De aceea am cerut vreme sa chibzuiesc.
Regele zise:
— Vai! cata vreme mai ţine? Cata vreme, prea bunule cavaler? Îndura-te de noi! Priveşte, întunericul se laţeşte clipa de clipa. Ma rog ţie, cata vreme ne mai ţii aşa?
— Nu mult. O jumatate de ceas, poate un ceas!
Auzii mii de proteste înduioşatoare, dar nu puteam reduce termenul, fiindca nu-mi aminteam cat dureaza o eclipsa totala de soare. În tot cazul, ma cam fastacisem şi voiam sa mai chibzuiesc. Era ceva ciudat cu eclipsa aceea şi faptul ma neliniştea. Daca nu era eclipsa care ma interesa pe mine? Cum puteam şti daca ma aflam într-adevar în veacul al VI-lea, sau de nu cumva totul era doar vis? Doamne, daca m-aş putea încredinţa încaltea ca-i vis! Îmi miji din nou speranţa. Daca baiatul avea dreptate în privinţa datei, şi eram sigur în 20, atunci nu puteam fi în secolul al VI-lea. Cu nerabdare, îl trasei de maneca pe calugar şi-l întrebai în ce zi a lunii suntem.
Mai, sa fie! Mi-a spus ca în 21! Cand am auzit aşa m-au cuprins fiorii. L-am rugat sa se gandeasca bine – doar omul era sigur, ştia bine ca suntem în 21. Va sa zica, baieţandrul ala încurcase iar lucrurile, cap sec ce era! Ne aflam tocmai în ceasul precis al eclipsei; controlasem aceasta cu ochii mei, chiar cand începuse, la cadranul solar din preajma. Aşadar, era adevarat; ma aflam fara îndoiala la curtea regelui Arthur şi acum trebuia sa ies la liman cum se putea mai bine.
Bezna creştea mereu şi oamenii erau tot mai deznadajduiţi. Atunci am zis:
— Am chibzuit, maria ta! Drept învaţatura de minte, voi lasa ca bezna sa se întinda şi noaptea sa se aştearna asupra lumii, dar atarna de maria ta daca voi şterge soarele cu totul de pe cer sau îl voi face la loc, aşa cum a fost. Iata ce condiţii pun: vei ramane rege peste toate stapanirile tale şi vei primi toata slava şi cinstirea ce ţi se cuvin; dar ma vei numi sfetnicul şi mana ta dreapta pe veci şi-mi vei da, pentru serviciile mele unu la suta din veniturile suplimentare, pe care voi reuşi sa le aduc statului. Daca n-oi putea trai din asta, fii sigur ca n-o sa întind mana nimanui. Îţi convine?
Rasuna un tunet de aplauze, iar peste ele se înalţa glasul regelui:
— Dezlegaţi-l şi slobod sa fie! Şi închinaţi-va lui, voi, oameni de sus au de jos, avuţi au nevoiaşi, ca mana dreapta a domniei mele dumnealui iaste. Harazite-ţi sunt puterea şi dreptul de porunca! Vei sta pe cea mai înalta treapta a tronului! Dara, amu izgoneşte pe loc aceasta noapte înfioratoare şi adu iaraşi lumina şi dulceaţa lumii acesteia pentru ca toata suflarea sa te blagosloveasca!
Dar eu îi zisei:
— Daca un om de rand este dat de ruşine în vazul lumii, asta nu-i nici o paguba, dar mare ruşine este chiar şi pentru suveran, cand noul sau ministru continua sa stea despuiat în faţa supuşilor. Scuteşte-ma, sire, de ruşinea aceasta. Pot cere sa mi se dea înapoi hainele?…
— Veşmintele acelea nu se cuvin cinului domniei tale! exclama regele. Aduceţi-i alte veşminte! Înveşmantaţi-l ca pe-un principe!
O brodisem bine. Cautam sa ţin lucrurile în loc, pana ce eclipsa avea sa fie totala, caci altfel regele iar m-ar fi rugat sa alung imediat bezna, ceea ce, vezi bine, ca nu puteam. Trimiţand el dupa haine, am mai caştigat ceva timp, dar nu de ajuns, aşa ca a trebuit sa caut un alt tertip. Am declarat ca mi-e teama ca nu cumva regele sa se razgandeasca şi sa se caiasca oarecum de ceea ce facuse, în ratacirea sa; de aceea voiam sa mai las sa creasca întunericul, iar daca, dupa ce se va fi scurs destula vreme, regele tot îşi va pastra hotararea, abia atunci voi alunga întunericul. Nici regele şi nici ceilalţi nu pareau încantaţi de tocmeala, dar eu trebuia s-o ţin morţiş aşa.
Negura şi întunecimea creşteau tot mai mult, în timp ce eu aveam de furca cu hainele greoaie ale veacului al VI-lea. Încet-încet, se întuneca de nu-ţi mai vedeai nici degetele şi mulţimea gemea şi urla de spaima, simţind cum recile şi nefireştile adieri ale nopţii treceau prin vazduh şi vazand curand cum stelele rasareau şi sclipeau pe cer. Tare ma bucurai cand eclipsa ajunse totala, dar în schimb toţi ceilalţi erau zdrobiţi de durere, ceea ce era foarte natural. Am zis:
— Constat ca regele, prin tacerea sa, pazeşte învoiala dintre noi!
Apoi, îmi ridicai braţul, statui aşa o clipa şi rostii cu cea mai grozava solemnitate:
— Facatura sa se desfaca, cele legate sa se dezlege şi sa treaca fara a vatama pe nimeni!
Un rastimp, nu se auzi nici macar un foşnet, în bezna aceea deplina, în tacerea aceea mormantala.
Dar cand, peste cateva clipe se prefira o dunga argintie a soarelui, adunarea se dezlanţui într-un strigat asurzitor şi se revarsa ca un potop asupra mea, copleşindu-ma cu binecuvantari şi mulţumiri. Fara îndoiala ca şi Clarence striga cat îl ţinea gura, pierdut în talazul acela.
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 06 - Eclipsa de soare
Aceasta pagina a fost accesata de 574 ori.